FYI.

This story is over 5 years old.

Film

Michael Moore ne-a vorbit despre ipocrizia americanilor

Michael Moore e convins că în America se va petrece o revoluție a ideilor în următorii doi-trei ani.
11 Septembrie 2015, 7:56am

Imagine promoțională pentru filmul „Where to Invade Next "

Michael Moore a tot provocat sistemul politic și economic american din 1989, când filmul lui, Roger and Me, l-a scos în evidență ca pe unul dintre cei mai importanți documentariști ai erei noastre. În anii care au urmat, estetica filmelor lui a fost adoptată de realizatori de film ca Morgan Spurlock și Moore a mai scos o serie de documentare controversate despre obsesia Americii pentru arme ( Bowling for Columbine, 2002), despre războiul contra terorismului ( Fahrenheit 9/11, 2004), despre sistemul de sănătate ( Sicko, 2007) și despre criza economică ( Capitalism: A Love Story , 2009).

Ultimul lui proiect, Where to Invade Next, a avut premiera ieri, pe 10 septembrie, la Festivalul Internațional de Film de la Toronto, și urmărește în detaliu starea de război perpetuu în care se află SUA. VICE a stat de vorbă cu Moore despre locul Americii în lume, despre cum e să umbli cu un steag american imens după tine și dacă are rost să fii optimist în privința viitorului.

VICE: Cum ți-a venit titlul Where to Invade Next? Ai vrut să atragi, cu el, atenția oamenilor?
Michael Moore: Când oamenii mă întrebau la ce lucrez și le dădeam titlul, reacțiile lor erau interesante: aveau o privire cunoscătoare și un râs nervos. Ca și cum e un titlu amuzant, dar e amuzant tocmai pentru că e adevărat.

Cred că atunci când a căzut zidul Berlinului și s-a încheiat Războiul Rece, am avut un sentiment profund de ușurare. Mă gândeam că o să terminăm cu colecționatul de arme și cu bugetele imense cheltuite pe Pentagon, că o să trăim într-o lume pașnică. Dar nu, neapărat trebuie să avem alt inamic acum. Și pentru că treaba asta stă la baza economiei și a puterii noastre – complexul militar-industrial despre care ne-a avertizat Eisenhower – mi-am dat seama că vom trăi, de fapt, într-o stare perpetuă de război. O să existe mereu o nouă amenințare, un nou inamic. Așadar, titlul e, în felul lui, un atac satiric asupra unui lucru real. Imediat ce se termină un conflict, încep să vorbească despre Iran sau altă țară periculoasă împotriva căreia trebuie să ne pregătim, altcineva o să ne omoare. Și asta pentru că știu ce ușor se sperie oamenii, mai ales americanii. Când te izolezi, când nu cunoști culturile lumii – ignoranța e cel mai important ingredient al fricii. Iar frica e cel mai important ingredient al urii. Asta e ecuația. Începi cu ignoranța, care duce la teamă, care duce la ură, care duce la violență. Dar trebuie să ții mereu publicul în ignoranță, ca să poți să-i faci să creadă că Iranul e următorul lucru care îl va ucide.

Într-acolo se îndreaptă următoarele alegeri electorale?
Cred că persoanele care vor să propage războiul și teama vor încerca treaba asta. Totuși, au o mare problemă - generația tânără, de 16 până la 35 de ani, a profitat la maximum de internet în ultimul deceniu. Și poate că nu au pașapoarte și n-au văzut lumea, dar au acces la informație, ceea ce înseamnă că nu mai sunt atât de ignoranți și nu pot fi păcăliți atât de ușor. Și cred că asta va fi o problemă majoră pentru cei care vor avea campanii bazate pe acest gen de frică. Așadar, sunt optimist că rețeta asta nu va mai funcționa pentru cine își bazează campania pe ea.

Filmul începe cu tine recitând o litanie a eșecurilor militare americane de-a lungul anilor. Cum crezi că vede Pentagonul aceste războaie? Cum se vede pe el însuși?
În primul minut al filmului, spun ceva ce nu se spune niciodată în Statele Unite, și anume: „Am pierdut războiul din Vietnam. Am pierdut războiul cu Coreea. Am pierdut războiul din Golf. " Practic, i-am permis Pentagonului și aripei drepte să definească ce înseamnă un război, dar eu unul cred că victoria, într-un război, înseamnă să învingi tipul rău și acesta să nu mai fie la putere. Și nu s-a întâmplat chestia asta în Coreea.

Pe la sfârșitul filmului, apare o idee puternică – curajul de a îmbrățișa istoria națională – și părțile bune, și cele rele. Înțelegem efectele nocive ale stresului post-traumatic – rata sinuciderilor printre veteranii de război e alarmantă – dar închidem ochii la o traumă națională mult mai subtilă după ani de conflict?
Absolut. E unul dintre motivele pentru care am ales acest titlu pentru film și motivul pentru care primesc reacția pe care o primesc când le spun oamenilor titlul. Pentru că toți știu că e adevărat. Știu că persoanele de la putere încă folosesc tinerii din țară drept carne de tun pentru următoarea idee tâmpită care le vine în cap. Și sincer, chiar cred că avem o problemă cu stresul post-traumatic la nivel național. Nu vorbesc doar despre soldați, ci despre o țară care n-a înțeles ce se petrece, unde oamenii sunt stresați în legătură cu orice. Nu e bine să trăiești în frică. Dacă ai un copil care se teme să doarmă noaptea pentru că are impresia că e un monstru în dulap, singurul mod să-l faci să doarmă e să deschizi ușa de la dulap și să aprinzi lumina. Cu alte cuvinte, când elimini ignoranța, abia atunci se poate relaxa și adoarme.

Dar nu crezi că țara trebuie să fie deschisă la introspecție? Ideea că America ar fi cea mai curajoasă, mai bună și mai liberă țară din lume îmi sugerează o cultură care nu e deloc introspectivă. Crezi că americanii sunt introspectivi?
Cred că acest excepționalism american ne va doborî. E aproape ca și cum am spune că nu avem nevoie să găsim un leac pentru cancer pentru că suntem destul de mari și curajoși să trecem peste boala asta oricum. E cazul tipic în care te crezi deasupra tuturor, dar nu ești.

Ce crezi că încearcă să spună politicienii când vorbesc despre excepționalismul american?
Încearcă să facă lumea să se simtă bine, chiar dacă bieții oameni nu se simt bine... În America auzi mereu: „Suntem numărul unu, suntem numărul unu." Cred că am ajuns în punctul în care trebuie să ne gândim pe cine încercăm să convingem de asta, de fapt.

Faptele nu confirmă acest lucru. Nu suntem numărul unu la educație, nici la transport, nici la sănătate... și atâtea altele.

Deci filmul tău documentează moartea visului american?
Cred că se poate spune asta despre filmele mele anterioare, acum acest vis e mort demult. Iar oamenii știu asta. Dar realizează și că era doar un vis, nu era realitatea americană. Iar visul a devenit un coșmar pentru milioane de persoane pentru că nu vor avea viața pe care au avut-o părinții lor și știu că urmașii lor nu vor avea viața pe care au dus-o ei.

Nu mai pare să existe nimic care să-l oblige pe muncitorul american să iasă în stradă, cum se iese în alte țări. Ce s-a întâmplat cu spiritul de protest?
Cred că oamenii renunță înainte să încerce. Și renunță pentru că au destule exemple de proteste care n-au reușit să obțină nimic. Ții minte câtă lume a ieșit în stradă cu o lună înainte de războiul din Irak? Milioane de oameni! Cea mai mare demonstrație din istoria lumii? Și ce s-a întâmplat patru săptămâni mai târziu? Bush a bombardat Bagdadul.

Ai zice, în acest caz, că publicul american e resemnat și lipsit de speranță? Nu e un lucru trist pentru tine ca american?
Da și nu. Cred că, de-a lungul istoriei, oamenii au fost resemnați de multe ori, dar lucrurile se transformă și pot evolua. Acum 11 ani, la alegerile din 2004, când s-au aprobat toate legile alea care interziceau căsătoria între persoane gay, părea că treaba asta n-o să se schimbe niciodată. Și a reprezentat un pumn în gura tuturor persoanelor gay. Îmi amintesc că mulți prieteni gay de-ai mei s-au simțit resemnați și s-au gândit să se mute în Canada, unde sunt acceptate căsătoriile între gay. Dar uite că n-a fost chiar sfârșitul. Oamenii s-au ridicat de jos, s-au scuturat de praf și au început din nou lupta. N-a fost atât o mișcare politică, cât una personală. Cred că situația s-a schimbat pentru că, în acești zece ani, gay-ii și lesbienele și oamenii care nu erau acceptați de majoritatea hetero au ieșit din dulap tot mai mult față de familiile și prietenii lor. E mai greu să urăști atunci când propria fiică sau bătrânica simpatică din vecini îți spune că e lesbiană. Așadar, cred că gayii și lesbienele au reușit să topească ura pentru că nu s-au temut să-și recunoască public orientarea.

Chiar simt că va mai veni o revoluție de idei care va schimba cu totul opinia publică și va da cu politicienii de pământ.

Te-ai confruntat cu multe atitudini anti-americane în timp ce ai călătorit pe glob ca să faci filmul?
Da și nu. Cea mai nașpa parte a fost să umblu pe planetă cu steagul ăla american imens. Mergeam pe Champs-Elysées în Paris cu steagul ăla imens în vârf de băț și mă întrebam de ce mi-am desenat pe spate o mare țintă.

Chiar te-ai simțit așa dubios?
Nu dubios, ci deconcertant, pentru că știam că trebuie să fiu pregătit în caz că cineva vine să mă lovească, să mă scuipe...

De ce te temeai de asta?
Pentru că nimeni n-are o părere prea bună despre America zilele astea, iar majoritatea americanilor știu chestia asta. Dar ca oameni, americanii sunt plăcuți. Chiar ne simpatizează lumea.

Ai avut confruntări cu oamenii din cauza politicii Americii?
Aș zice că trei sferturi dintre oamenii pe care i-am intervievat în film au adus în discuție politica externă a Americii și războaiele. Îmi spuneau: „Dacă vreți să faceți ceva pentru lumea asta, terminați cu invaziile. Nu mai hărțuiți, nu mai fiți beligerenți, pentru că puteți fi mișto, și aveți un sistem de credințe mișto și o constituție grozavă, dar nu le mai permiteți liderilor voștri să facă lucrurile astea îngrozitoare. "

Ultimii 25 de ani – cu apariția globalizării, piețele de muncă ieftine din restul lumii și mișcarea muncii – au crescut nivelul de xenofobie în America, nu? De ce crezi că se va duce publicul xenofob la un film intitulat Where to Invade Next? (Ce să mai invadăm?)
De câte ori spun numele filmului, adaug mereu propoziția: „E comedie."

Vrei ca oamenii să știe asta?
Da, vreau să știe asta. Vreau să știe că n-o să primească neapărat la ce se așteaptă și tocmai asta e distracția și surpriza. Încerc să fac ce își dorește orice realizator de film, să ofer câteva momente de râs din toată inima și câteva momente de lacrimi. Vreau ca filmul să-ți dea de gândit când ieși din cinematograf.

Pare un film patriotic, nu se simte caricatura lui Michael Moore ca un liberal nebun la cap. Cât din tine e în filmul ăsta?
Am trecut și eu prin schimbări în ultimul an. A murit tata în 2014. Și am divorțat și cred că am simțit compasiune pentru clasa de mijloc din America, pentru că și eu m-am simțit deznădăjduit și neajutorat. Și când îți pierzi ambii părinți, te simți orfan. Dar n-a fost rău. A avut un efect ciudat asupra mea – am fost trist, nu deprimat. Faptul că l-am văzut pe tata cum se stinge mi-a dat un nou entuziasm pentru viață și pentru nenumăratele ei posibilități.

Se simte și în film un îndemn la viață foarte puternic.
Echipa mea i-a dat filmului un alt titlu: Filmul vesel al lui Mike .

Încerci să răspândești energie pozitivă în lume? Vorbești foarte optimist despre o revoluție de idei...
Da, cred că se va întâmpla și cred că va fi condusă de tineri. Va fi condusă de afro-americani, de femei. Și deja fac asta. Și anumite mișcări sunt urmașele mișcării Occupy Wall Street, care, acum câțiva ani, a arătat că oamenii sunt interesați să lupte împotriva nedreptăților economice.

Deci crezi că va avea loc, în următorii cinci ani, o revoluție americană a ideilor, non-violentă?
În următorii doi sau trei ani, chiar.

Cât de nerăbdător ești să le arăți filmul americanilor și să vorbești cu ei despre el?
Am dus Fahrenheit 9/11 prin toată țara – am ajuns în 60 de orașe în 42 de zile. Sper să fac ceva similar și de data asta. Am pregătit deja autobuzele de turneu.

Asta e cea mai mare bucurie pentru tine când lansezi un film?
Îmi place să umblu printre oameni, mi se par fascinanți. Iubesc țara asta, e o țară incredibilă. O cunosc bine, am străbătut-o în lung și-n lat. E un loc plin de dragoste adevărată, nu dragoste din aia de pe felicitări siropoase. Vorbesc despre empatie și dragoste și de conectare la miezul interior. Iubesc sentimentul ăsta.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe documentare pe VICE:
„The Look Of Silence" e un documentar mai șocant decât orice film horror
Zece documentare despre muzica electronică pe care probabil nu le-ai văzut încă
Am vorbit cu creatorii unui documentar despre viol