Quantcast

Petrecerile ilegale din Iran, unde tinerii își riscă viața pentru libertate și băutură

Niciunul dintre ei nu erau încântați de Iranul modern.

Mark Isaacs

Mark Isaacs

„Ne place de tine. Vrei să vii cu noi în deșert?" mă întreabă doi bărbați tineri.

Bărbații nu sunt chiar necunoscuți. Îi întâlnisem ceva mai devreme în bazarul din Yazd, unde îmi recomandaseră un restaurant din apropiere. Scurta noastră conversație îi convinsese să mă ia cu ei în deșert. Bineînțeles că am zis da. Nu eram sigur ce presupunea această invitație, dar urma să aflu în curând.

În seara aceea, am fost luat de acasă de un grup de opt iranieni într-o mașină mare de teren. Aveau vârste între 25 și 35 de ani. Erau tineri atrăgători, îmbrăcați modern. Femeile aveau eșarfe colorate pe cap. Jumătate dintre ei au vorbit cu mine în engleză, cealaltă jumătate mi-au zâmbit și m-au bătut pe umăr.

M-am așezat pe bancheta din spate, alături de proviziile alimentare și un qalyun – o pipă iraniană pentru tutun. Grupul era surescitat și, la un moment dat, toți au început să cânte veseli. Muzica răbufnea din stereo și se simțea în aer un sentiment de libertate care nu poate fi apreciat la adevărata lui valoare de o persoană în situația mea: trăisem toată viața în Australia și nu mi se interzisese niciodată să merg la petreceri. Și totuși, eram oarecum stresat. Nu eram sigur dacă activitatea noastră era legală.

Probabil ai citit și tu despre legile stricte și obiceiurile din Republica Islamică Iran care privesc vestimentația, socializarea cu sexul opus, muzica live, arta și creativitatea, consumul de alcool și petrecerile. Alcoolul nu se găsește de cumpărat pe cale legală. Nu există cluburi de noapte sau baruri oficiale așa cum avem în Occident. În luna mai 2014, un grup de tineri iranieni au fost arestați după ce au încărcat pe YouTube un videoclip în care dansau pe piesa lui Pharrell Williams, „Happy". Un ofițer guvernamental a spus că era „un clip vulgar care afecta castitatea publică". În ciuda acestor povești, auzisem pe parcursul călătoriei că unii tineri iranieni își asumă riscul de a fi arestați pentru câteva ore de distracție. Asta făceam eu și noii mei prieteni.

Mașina s-a oprit la un moment dat între dunele de nisip. Reza, șoferul, a ochit panta nisipoasă abruptă și a călcat pe accelerație.

„Ai grijă, Marc Anthony", mi-a strigat Sara.

Mașina a luat-o la goană în josul pantei. Capul mi-a zburat în spate și am simțit cum mi-a pocnit ceva la gât. Iranienii țipau de adrenalină și teamă și bucurie, iar eu am căzut pe podea. Apoi mașina a trecut de cealaltă parte a dunei și și-a continuat drumul prin deșert, în timp ce iranienii chiuiau de bucurie. Luna era plină, cerul era un amestec de roșu, portocaliu și mov. Până la urmă am ajuns la un lac plin de rândunici care plonjau. Soarele tocmai apunea și eram total fermecat de temperatura răcoroasă a serii, de nisipurile călduțe și de briza deșertului.

Am făcut focul. Fetele și-au scos eșarfele și și-au lăsat în vânt părul frumos și îngrijit. S-au schimbat în maieuri și pantaloni strâmți și nu-mi venea să cred că mi se permitea să le văd astfel. Am primit Arak făcut în casă și bere non-alcoolică în pahare de plastic. Frumoasa Sara și Reza au început să cânte împreună. Noi, ceilalți, simțeam deja efectele alcoolului și am început să dansăm.

Am realizat că Sara și Reza erau un cuplu și cei doi mi-au povestit cu entuziasm despre țara lor.

„Tata nu mă lasă să am un prieten", a zis Sara. „L-am cunoscut pe Reza prin prietena mea. E vărul ei și l-am cunoscut la ieșirile în familie. E foarte dificil să cunoști oameni."

Amândoi erau pasionați de istoria persană și mândri că Iranul și-a menținut cultura persană deși a trecut prin atâtea regimuri diferite. Niciunul dintre ei nu erau încântați de Iranul modern. Sara era nemulțumită de felul în care erau tratate femeile din mai multe motive, inclusiv din cauza eșarfelor.

„Vara e prea cald cu eșarfa pe cap", mi-a zis.

Reza mi-a povestit despre serviciul militar obligatoriu de doi ani cu care se confruntă toți bărbații iranieni după ce împlinesc 18 ani. „Toți încearcă să scape. Eu am reușit să conving un doctor să spună că sunt bolnav la cap."

„Vrem să plecăm din Iran și să mergem în Europa sau America", mi-a zis Sara. „În Iran au oportunități doar cei care urmează guvernul și religia strictă. Noi mergem în direcția opusă."

Reza era de acord cu ea. Am vrea să călătorim, dar suntem pe o listă de țări ai căror cetățeni obțin foarte greu viză."

Nu era prima dată când auzeam asta în Iran. Mulți iranieni cu care m-am întâlnit și-au exprimat dorința de a călători în afara țării și erau frustrați că nu reușeau. Sara și Reza au amândoi diplome în inginerie și cunosc limba germană, în speranța că educația îi va ajuta să plece în străinătate.

N-a fost mereu așa. Sara și Reza au auzit de la părinții lor că Iranul era mult mai liberal înainte de revoluția din 1979. Astăzi, în Iran sunt mulți oameni care susțin teocrația conservatoare islamică, dar sunt și secțiuni ale societății care doresc o reformă. Dar brutalitatea cu care a fost înăbușită mișcarea de eliberare din 2009 i-a convins pe iranienii reformiști că Iranul nu se va schimba niciodată.

Am rămas cu impresia că Sara și Reza se simt captivi în propria lor țară. Vor o reformă, dar nu știu cum s-o obțină și vor să fie liberi, dar nu pot pleca.

Deodată, deasupra dunelor întunecate au apărut niște faruri. Am fost convins că era poliția religioasă, dar erau doar alți petrecăreți. Una dintre mașinile noi are un sistem de sunet puternic și toți am început să dansăm pe versiunile electronice ale unor cântece iraniene. Majoritatea oamenilor nu aveau experiență cu băutura, așa că s-au îmbătat super repede. Mă uitam la ei amuzat.

Această seară n-a fost singura mea ocazie de a petrece cu iranienii. În timpul călătoriei, am fost invitat la două nunți, segregate pe genuri, unde bărbații s-au îmbătat cu Arak oferit de gazdă. Eu am primit hașiș și opiu și m-am îmbătat cu alcool cumpărat de la dealeri. Am învățat că în Iran sunt multe etnii și religii diferite și că atitudinile față de obiceiuri și legi sunt adesea definite de aceste grupuri sociale diferite. Stilul de viață al iranienilor e guvernat atât de judecata familiei și a societății, cât și de teama de poliție sau guvern. Și totuși, în toate orașele în care am călătorit existau oportunități de a scăpa de aceste legi și tradiții. Am învățat rapid că majoritatea cetățenilor iranieni au două vieți: una publică și una privată.

Petrecerea se mai liniștise și ne așezasem toți în jurul focului, la o cafea. Reza stătea cu capul în poala Sarei, care îl mângâia pe păr. M-am gândit la cum încearcă societatea să le restricționeze libertățile, dar oamenii găsesc modalități de a scăpa de tradițiile și legile care îi împiedică să fie fericiți. M-am gândit la tinerii ăștia și la dorința lor de a socializa unii cu alții, la afecțiunea lor unii pentru alții și la afecțiunea pe care mi-o arătaseră și mie. Am fost sărutat pe gât și atins și îmbrățișat și toți eram liberi și fericiți în deșert, departe de societatea pe care ei o consideră opresivă. M-am gândit la riscurile pe care și le asumaseră ca să fie împreună în acea noapte și la cum îi face chestia asta să aprecieze bucuriile mărunte ale vieții.

Mark Isaacs e autorul cărții The Undesirables, în care și-a documentat timpul petrecut într-un centru de procesare a refugiaților din Australia. Citește mai multe texte de-ale lui despre refugiați aici.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre Iran pe VICE:
În vizită pe insula petrecerilor din Iran

Haine disco pentru un Iran fantastic de dinainte de revoluție

Bărbații iranieni

Renașterea modei din Iran