Publicitate
High hui

M-am prefăcut că-s turist străin în București și mi-a trecut viața prin fața ochilor

Condiția de turist într-un oraș străin este una oribilă și înspăimântătoare.

de Mihai Popescu
20 August 2015, 9:08am

Am rugat un conațional britanic de-al meu să ne tragă-n poză

Nu prea se vorbește despre asta, dar condiția de turist într-un oraș străin e una destul de tristă și înspăimântătoare. Ești rupt din universul tău cunoscut și aruncat într-unul complet nou, despre care știi niște chestii schematice din articolele de pe net. Ai un plan în minte, știi cumva ce vrei să vizitezi, dar în esență nu știi nimic. Vizitezi pe repede înainte un oraș construit în sute de ani, ești târât de la un obiectiv turistic la altul, tragi niște poze proaste cu care să te lauzi la colegii de serviciu sau pe Facebook, bagi ceva mâncare ciudată care speri să fie tradițională și ajungi acasă debusolat, cu o gaură în buzunar și cu aroganța că știi tu cum stă treaba cu poporul X, după ce-ai frecat-o o zi printr-o capitală.

Cea mai gravă parte e că nu știi ce prejudecăți o să-ți trântească băștinașii. Din experiențele mele prin țări străine, ești privit destul de prost ca turist și tratat cu răceală cam oriunde, în afară de cârciumi și alte locuri care vor să îți ia banii. Unii localnici se așază cu tine la masă și se chinuie să îți arate câte știu despre cultura ta, respectiv câți bani au (depinde dacă vizitezi o țară mai bogată sau mai săracă decât a ta). În rest, ești ca un copil în ochii lor, pui prea multe întrebări și înțelegi prea puține despre cultura în care ei au fost căliți de mici, ceea ce e obositor din toate punctele de vedere.

În sensul ăsta, m-am gândit prin ce trec nefericiții care vizitează Bucureștiul, unde toate ghidurile pe care eu le-am citit pe internet te avertizează că s-ar putea să fii tâlhărit cu pistolul la tâmplă în taxi, imediat cum cobori din avion, și unde s-ar putea să fii măcelărit de haite de câini. Eu m-am născut în București și știu destul de bine de ce e nasol aproape totu-n orașul ăsta, dar nu-mi dau seama cât de traumatizant ar fi locul pentru un străin. Ca să testez, m-am dat drept britanic timp de o zi, mai ales că-mi iese un accent bășit și snob destul de credibil și, alături de fotograful Mircea Topoleanu care s-a drept mexican, am încercat să petrecem o zi ca turiști în București.

Fotografii de Mircea Topoleanu

Ne-am întâlnit de dimineață la Aeroportul Henri Coandă, la Sosiri, unde eram înconjurați de niște conaționale sexagenare din Marea Britanie, care se plângeau de o cafea proastă luată de undeva de p-acolo. Am presupus c-am schimbat deja lirele în lei, ca să n-avem discuții.

A devenit surprinzător de greu să-ți iei țeapă la taxiuri în zilele noastre. O voce obosită repetă obsesiv pe difuzoare în engleză și-n română să iei taxiurile numai prin comandă de la aeroport, ca să nu-ți iei țeapă. Deși inițial m-am speriat de un poster care-mi spunea că un drum cu taxiul până în Downtown Bucharest poate să mă coste chiar și 70 de lei, m-a lămurit o tipă de la ghișeul de Informații că pot să comand taxi de pe un aparat care-mi dă bon de taxi. Era un taximetrist puțin supărat care aștepta nervos p-acolo și urla că „Iau pe oricine, îi duc și până în Constanța". Din fericire, n-aveam treabă cu el ca străin și mi-am așteptat taxiul comandat timp de vreo două minute.

Taximetristul era destul de simpatic, deși avea sictirul și siderația aia tipică românului. M-am băgat în vorbă cu el și mi-a reproșat cu amărăciune că „În București nu e de vizitat, aici doar vă duceți în Centrul Vechi să umblați prin baruri și să beți, apoi vă aduc înapoi la aeroport după două zile. Dacă voiați să vizitați, trebuia să vă duceți prin țară, să vedeți castelele noastre." L-am enervat un pic cu întrebări despre castelul lui Dracula și despre Castelul Huniazilor, din care el a înțeles că fac confuzia dintre România și „Ungaria care vrea să ia Transilvania noastră". Voiam să zic ceva pozitiv despre România, pe drumul ăla lung și plin de panouri publicitare oribile dintre Otopeni și București, așa că am lăudat faptul că Bucureștiul are multe păduri pe lângă aeroport, ceea ce într-adevăr e rar prin Europa. Mi-a tăiat-o iar scurt: „Ce păduri, că și-au făcut hoții vile peste ele. Se fură atât de mult în România, încât mai bine i-am ceda zece la sută din țară lui Putin, decât s-o lăsăm pe mâna ăstora care ne fură sută la sută din ea."

Citește și Poveștile taximetriștilor bucureșteni: Masturbatorul, teleportarea și fata care caută dragostea

Mi-a povestit că noi, străinii, privim românii cu superioritate, că-i vedem ca pe hoți. Am încercat să-l contrazic, să-i spun că-n Marea Britanie am mulți colegi români ok la facultate, dar nu-i păsa. „Eu nu v-am întrebat dacă aveți bani, când ați urcat în mașina mea, nu v-am pus s-o dovediți. În Spania, m-au luat niște polițiști imediat cum am ieșit din mașină și m-au obligat să le arăt actele, ca să vadă ce naționalitate sunt. După ce-au văzut că-s român, m-au întrebat câți bani am la mine. Le-am arătat că am trei mii de euro în buzunar, le-am arătat biletele mele de cazare și le-am rupt în fața lor. Și-au cerut scuze cu juma de gură, dar eu le-am zis că mă piș pe țara lor care mă tratează așa și m-am întors în România."

Și de aici au început să curgă laudele de sine. „Voi aveți casă? Probabil stați cu chirie, aici aproape toți avem casele noastre. Eu am casa mea. Mașina asta e a mea. Am o firmă care-i numai a mea, din care făceam bani grei, duceam români în Spania. Singurul motiv pentru care lucrez ca taximetrist acum e ca să stau alături de familia mea, în țara mea". Ne-a lăsat la Universitate, nu ne-a zis cât ne costă cursa, doar a spus un „toți banii voștri" în glumă și ne-a arătat aparatul. Mi s-a părut decentă suma de 27 de lei pentru o călătorie de la Otopeni, până-n centru, dar a fost ciudat c-a mototolit bonul imediat, în loc să ni-l dea.

Primul loc pe care l-am vizitat a fost Centrul de Informare turistică din Pasajul de la Universitate, care are un decor destul de ciudat. I-a întrebat tovarășul mexican dacă este un stil tradițional românesc și i s-a recunoscut sec că „nu, e doar decor". Tipul de la centru a fost destul de decent, mi-a arătat pe o hartă cum să ajung la Palatul lui Ceaușescu și a încercat să mă combine la câteva din tururile lor plătite. L-am întrebat cât mă costă harta turistică a Bucureștiului și mi-a zis că-i gratis. După ce i-am mulțumit, s-a întors spre colegele lui și le-a zis: „Vezi, mă, la câți d-ăștia vin p-aici, am face o avere, dacă am cere 10-15 euro pe-o hartă."

Tot la Universitate, am vizitat și primul gift shop pe care l-am văzut în București, care e și cel care vinde cele mai naționaliste produse. Magazionerul mi-a răspuns monosilabic la câteva întrebări despre niște figurine pe care le vindea, apoi i s-a luat de mine și s-a făcut pur și simplu că nu mă aude.

Am luat metroul românesc, care mi s-a părut destul de intuitiv raportat la încregătura aia imensă de linii din Londra cu care-s obișnuit ca britanic. Totuși, am fost surprins că românii au animale pe peroanele lor socialiste, ceea ce mi s-a părut destul de exotic de pozat.

Când am coborât la Unirii, am zis să bifez și un alt obiectiv turistic care apare pe multe din ghidurile străine și pe toate alea românești traduse-n engleză: Palatul Patriarhal. Din păcate, în afară de o statuie-n care cineva numit Cantacuzino arată ca Baphomet, am dat de un loc în construcție. I-am întrebat pe băieții de la Gift Shop-ul Patriarhal dacă se poate vizita Palatul Patriarhal, care părea în renovare, sau Catedrala Neamului, de care am auzit pe internet. „Nu, nu poți vizita, doar anul trecut. Pardon, peste un an. Iar catedrala o să fie gata tot la anul. Dar poți vizita biserica de aici. Dar nu poți face poze, că e înmormântarea mamei lui Hristos azi, acolo, e sărbătoare mare la noi."

La întoarcere, am dat peste o patiserie ciudată, care părea legată cumva de Biserică, dar n-am înțeles exact cum, că era închisă.

Dezamăgiți că n-aveam ce face la Patriarhie, am luat-o spre Piața Constituției, ca să fotografiem Casa Poporului din față, lucru care apare pe locul întâi pe foarte multe ghiduri turistice, ca cel mai interesant lucru de făcut în România. Serios. Și nu am fost singurii cu ideea asta. Era plin de autocare care veneau și plecau. Turiștii, cu vârste cuprinse între 50 și 70 de ani, ieșeau din autocar, trăgeau câteva poze cu Casa Poporului, apoi demarau spre altă țară mai interesantă, gen Bulgaria, sau spre hotel.

Făceau toate astea în timp ce șoferii lor trăgeau un pui de somn, în hala de bagaje a autocarelor.

Amuzant e că un băiat a avut aceeași idee ca tipul de la Centrul de Informare turistică și le vindea străinilor niște broșuri ieftine cu Bucureștiul la zece euro bucata. Cam o treime din oamenii de pe fiecare autocar cumpărau rahaturile alea, deci băiatul făcea o avere. Avea și un coleg care stătea de șase și se mai ducea din când în când să mai aducă broșuri dintr-o mașină, când se terminau. Practic, ieșiseră la pescuit de pensionari occidentali.

Citește și Vizita unui englez la Casa Poporului

Când am vrut să și vizităm Casa Poporului pe interior, jandarmul de pază ne-a explicat într-o engleză destul de varză că s-a închis și că nu avem voie nici să ne apropiem de clădire ca să facem poze. Am dat totuși peste niște conaționali britanici de-ai mei, care tocmai terminaseră turul. Păreau sleiți. I-am întrebat dacă merită să vin să vizitez rahatul ăsta. „Îți place marmura? Pentru că o să vezi multă marmură acolo. E un palat tipic de dictator, are candelabre, camere mari și goale, puțin Lenin, puțin Stalin. Cam atât".

Ne-am îndreptat resemnați spre centru, dar am dat pe drum peste un monument despre care nici n-am auzit până acum și pe care nu l-am văzut pe niciun ghid turistic, Memorialul Holocaustului. Ca britanic, mi s-ar fi părut la fel de important să mi se spună despre monumentul ăsta, cum mi s-ar părea să mi se spună despre Auschwitz, când vizitez Polonia. Totuși, mi-am făcut cea mai cretină poză posibilă lângă el, pe care și-ar face-o orice turist tânăr, pentru că, faptul că glumești lângă un monument, nu înseamnă că faci mișto de ceea ce reprezintă. Asta pentru toți ipocriții care s-au crizat c-au pus ăia de la Doritos un nacho, în Photoshop, pe Țeapa lui Ghilduș, unul dintre cele mai urâte monumente din București.

Am ajuns pe Calea Victoriei, unde mi-a sărit în ochi Statuia lui Traian din fața Muzeului de Istorie. Nu neapărat pentru cât de urâtă era, ci pentru că deja au frecat atât de mulți oameni puțulica statuii încât s-a luat primul strat de bronz de pe ea și lucește auriu.

Citește și Hipsterii, câinii, puradelul și statuia

După aia, mi-a furat ochii clădirea CEC-ului. Cred că e singurul lucru din orașul ăsta care m-a dus cu gândul la Micul Paris și nu la o vomă sovietică. Ne-a oprit un paznic al clădirii, care nu știa deloc engleză, dar ne-a explicat într-o italiană superbă că nu se poate vizita decât între anumite ore și nu se poate fotografia nici de afară, decât din afara curții.

The best mici in town. Blimey, what the fuck are these „mici"?

Ne-am resemnat că n-avem ce vizita în orașul ăsta de căcat, așa că ne-am dus în Centrul Vechi să bem, după cum ne-a spus taximetristul c-o să facem. Acolo am râs de o groază de panourile din romgleză, cu care încearcă localnicii să agațe turiștii străini.

Citește și Am încercat cea mai proastă mâncare din București și încă mai am colon

Chiar și cerșetorii din Centrul Vechi au învățat că e important să apeleze la străini. Am întrebat-o pe doamnă ce fel de ajutor dorea. Mi-a explicat prin semne și prin câteva vorbe-n engleză că ăla din poză e copilul ei și că, deși nu se vede, e și ea acolo, plânge lângă mormântul lui.

Am vrut să mergem la Carul cu Bere, care-i singurul local care ține la vedere, la stradă, tot meniul în engleză și care apare în toate ghidurile internaționale. Dar n-aveam loc acolo de turiștii japonezi.

Am fost plăcut surprinși că Centrul Vechi e plin de gift shopuri, cu oameni care înțeleg și vorbesc engleză și-s dornici să-ți explice ce vând. Din păcate, toți vând aceleași kitschuri cu Dracula.

Citește și La castelul lui Dracula sunt mai mulți turiști asiatici decât vampiri

Până la urmă, am tras la Cercul Militar, al doilea local după toate ghidurile, unde chelnerii ori nu ne-au crezut că suntem străini, ori au insistat să vorbească mai mult în română cu noi. Voiam să închei ziua cu ceva mâncare tradițională românească, dar cum erau 40 de grade afară, am băgat niște soup with traditional noodles. M-a surprins că aveau un meniu bilingv, deși localul avea un iz destul de comunist.

Singurele semne-n engleză sunt spre cârciumi, deci ești complet pierdut, dacă vrei să dibuiești vreun monument istoric în așa-zisul Centru Istoric al Capitalei. Ministerul Turismului freacă buha de ani buni, cel mult produce campanii turistice comuniste de zeci de milioane de euro, care să aducă turiști spre niște locuri neamenajate, unde n-are cine să se ocupe de ei și unde nu au cum să meargă nici până la colțul străzii fără un ghid. Există tururi alternative, precum cel de la Interesting Times Bureau, dar, ca orice lucru alternativ, nu e între primele lucruri de care află turistul de rând și cu o floare nu se face turism sustenabil.

Poți urmări alte chestii relevante sau aberații scrise de Mihai Popescu pe pagina lui de Facebook sau pe contul lui Instagram. Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre București:
Opt motive pentru care București e un oraș nasol
Opt motive pentru care București e un oraș mișto
Fotografii cu camerele fetelor boeme din București
Ce spun străinii despre cum sunt romncele la pat