S-a dezbătut destul de mult în ultima vreme care-ar fi cele mai bune metode de combatere a extremismului. David Cameron și colegii lui conservatori par să creadă că răspunsul e o nouă lege, care să restricționeze accesul extremiștilor condamnați la piața locurilor de muncă, să împiedice anumiți indivizi să se mai exprime în public și să-nchidă localuri folosite ca să „promoveze ura". Alții au criticat propunerea și au explicat că termenul de „extremism" e cunoscut pentru cât e de greu de definit. Tot cei din tabăra asta și-au exprimat diverse îngrijorări, cum că legea ar putea să-i împingă pe extremiștii islamici și mai adânc în underground.

Problema e că soluțiile sunt, de multe ori, subiective: unii ar putea să reacționeze bine la aceleași tactici care n-ar face decât să-i enerveze și mai tare pe alții. Dar radicalii de toate felurile mai pot și să-și schimbe perspectivele. Și chiar o fac. Trec peste credințele extreme și devin membri productivi ai societății.

Am vrut să aflu cum și de ce au lăsat câțiva foști extremiști în urmă lumea fanatismului, așa că i-am contactat. Am vorbit cu foștii membri UVF (Forța Voluntarilor din Irlanda de Nord) Billy McCurrie și Martin Snoddon, cu rasistu reformat Matthew Collins, cu fostul membru IRA Shane O'Doherty și cu Manwar Ali, care, pe vremuri, a participat cu acte de violență la jihad. Astea sunt poveștile lor, în propriile cuvinte.

Principalul motiv care m-a determinat să mă alătur UVF-ului a fost moartea tatălui meu, ucis de IRA, când aveam 12 ani. Am rămas cu multă ură și amărăciune de-atunci. La 16 ani am căutat să mă-nscriu în UVF ca să mă răzbun. Îți dai seama, era ușor să intri într-o grupare paramilitară în Irlanda de Nord în anii '70. Dar nu m-a obligat nimeni să mă-nscriu. A fost decizia mea conștientă.

În 1976, când aveam doar 17 ani, m-am trezit închis la pușcăria The Maze, după ce-mi omorâsem un coleg din UVF care devenise informator. Cât am așteptat să-mi înceapă procesul, m-au ținut într-o aripă a închisorii împărțită pe secțiuni, alta pentru fecare grupare paramilitară. Un membru vechi în UVF mi-a zis că va trebui să trec prin zone amestecate de republicani și loialiști ca să primesc vizite. M-a învățat să nu le zic nimic republicanilor ca să-i enervez. Se negociase un armistițiu, conform căruia niciuna dintre tabere n-avea voie s-o provoace pe cealaltă. M-a șocat să aflu că se stabilise așa un acord. M-am gândit: „Păi, dacă putem să facem asta la închisoare, înseamnă că putem să facem la fel și afară."

Am mai început și să observ că în UVF era multă ipocrizie. După ce m-au condamnat, m-au mutat într-o parte nesegregată a închisorii, unde stăteau laolaltă loialiștii cu republicanii cu infractorii obișnuiți. Exista o ierarhie strictă, cu pedofilii și violatorii pe ultimul loc. Regulile UVF-ului spuneau că oricine care ajunge la închisoare pentru fapte de-astea se poate aștepta să fie pedepsit cu bătaia. Cu toate astea, când un nepot de-al unui comandant UVF a ajuns la The Maze pentru viol, nu l-a atins nimeni nici măcar cu un deget. După mine, nu era ok să ai o regulă pentru unul și altă regulă pentru altul.

Din cauza chestiilor de genul ăsta, am ajuns să mă îndepărtez de organizație. Am început să devin mai conștient politic și să mă intereseze comunismul, care se bătea cap în cap cu viziunea politică a UVF-ului. M-am împrietenit cu unii dintr-un grup paramilitar republican, care se numea INLA și ai cărui membri aveau multe convingeri marxiste. Când am început să privesc problemele din Irlanda dintr-o perspectivă marxistă, mi-am dat seama că acel conflict era un produs al sistemului de clasă. Nu exista niciun fiu de bancher sau de doctor în grupările paramilitare. Toți membrii erau din clasa muncitoare.

La faza aia, încă mai aveam multă ură în mine. Radicalizarea mea începea să se ducă într-o nouă direcție, de extremă stânga, în loc să dispară cu totul. Apoi, în ajunul Crăciunului, în 1980, am devenit creștin și n-am mai simțit ura. Brusc, fusese înlocuită de pace și iubire.

Când am ieșit din închisoare, mi-am schimbat cercul de prieteni și-am dat membrii UVF pe oameni care mergeau la biserică. UVF-ul stătea atent cu ochii pe cei care ziceau că s-au convertit la creștinism și-au lăsat în urmă viața de grupări paramilitare. Voiau să se asigure că așa-zișii pocăiți chiar L-au găsit pe Dumnezeu și nu se foloseau de religie doar ca să iasă din schemă. Eu chiar cred sincer, deci nu m-au deranjat. Mă bucur că am reușit să mă schimb și n-aș vrea să redevin ce-am fost pentru nimic în lume.

M-am născut în Bangladesh, dar mi-am petrecut cea mai mare parte din copilărie și tinerețe în Anglia. În 1971 a izbucnit războiul de independență din Bangladesh, care-a dus la distrugerea familiei mele și moartea a 22 dintre rudele mele, printre care fratele meu mai mare. Pe vremea aia eram în țară și-am văzut crime, foamete și animale care mâncau din cadavre pe stradă. Așa am devenit foarte conștient de nedreptăți și mi-a apărut dorința să îndrept nedreptățile de pe lume.

Pe când eram la facultate, am cunoscut alți oameni, care m-au învățat să canalizez dorințele astea către islamismul politic. Am devenit atras de ideologii care căutau să readucă musulmanilor supremația pe care-o avuseseră vreodată. Am început să-mi doresc să mor martir pe câmpul de luptă. Așa am ajuns să mă implic în jihadul împotriva forțelor sovietice din Afganistan. Credeam că e datoria mea sfântă să apăr populația musulmană de invadatori și am devenit un pionier al jihadului violent în Marea Britanie. I-am recrutat și i-am instruit și pe alții, cu credința că fac ceva bun. Cu toate astea, în tot acest timp, fasciștii islamiști pentru care lucrau se foloseau de religie ca să-și justifice puterea, autoritatea și controlul asupra oamenilor.

Pe tot parcursul următorilor 15 ani, am fost implicat în conflicte în Afganistan, Kashmir și Birmania și am recrutat luptători și pentru conflictele armate din Filipine, Bosnia și Cecenia. După o vreme, am ajuns să-mi dau seama că baronii ăștia meschini îi manipulau pe cei mai tineri și mai vulnerabili să ajungă să se omoare unii pe alții. Uneori, ajungeau musulmanii să măcelărească alți musulmani, ceea ce contrazicea ideea că-i apăr pe cei cu care împărtășesc aceleași convingeri religioase. Asta m-a făcut să mă-ntreb dacă e-n regulă să recrutez oameni din Marea Britanie ca să participe la conflictele astea, care clar nu puteau fi catalogate drept războaie sfinte.

În anul 2000, am abandonat lumea jihadului violent. Am stat mult să mă gândesc și am ajuns la concluzia că percepția musulmanilor, care văd lumea în „noi" și „ei", e falsă și nedreaptă. Asta mi-a atras respingerea, ostilitatea și furia multor musulmani ca și mine. Uneori m-au durut vorbele și faptele lor, m-au făcut să nu mă simt în largul meu, dar m-am bucurat să fi ales o cale mai bună. Am încercat să mă-nțeleg cu vorba bună cu cei cu care s-a putut, dar cei mai mulți m-au respins. Unii s-au întrebat dacă m-am schimbat cu adevărat sau dacă pur și simplu m-am prefăcut, ca să scap din vizorului poliției.

Decizia mea m-a făcut să-mi risc viața, atât pe-a mea cât și pe a membrilor familiei mele. Acum riscăm și mai mult, odată cu creșterea în notorietate a grupărilor gen ISIS și al-Qaeda. Sunt stigmatizat și pentru cine-am fost. Reușesc, însă, să ignor chestiile astea, pentru că, la Judecata de Apoi, o să mă bucur de tot ce-au clevetit dușmanii mei, care m-au nedreptățit pe lumea asta.

De-atunci am ajuns să înțeleg că jihadul nu trebuie să fie făcut cu forța. Conceptul înseamnă să te străduiești să te porți cât poți mai bine. Implică efort, spiritualitate, purificare de sine și devotament. Întruchipează schimbarea în bine, prin învățătură, înțelepciune și frică de Dumnezeu. În anumite circumstanțe foarte exacte, poate să aibă de a face și cu lupta, dar lupta asta trebuie să atragă mai mult bine decât face rău și provoacă neajunsuri. Acum cred că nu există circumstanțe care să întrunească toate criteriile astea și sunt de părere că jihadul violent nu e permis niciodată.

La început am căutat să mă-nscriu în Frontul Național (FN) pentru că simțeam că vreau să aparțin și eu de un grup. Ei aveau aceleași păreri rasiste ca și mine. Special i-am căutat și, la-nceput, a fost greu să dau de ei. În cele din urmă, am dat de niște membri care-o ardeau pe lângă Upton Park. Păreau să aibă răspunsuri la toate întrebările mele și mi-au dat o nouă înțelegere asupra lumii. N-a mai durat mult și am devenit membru deplin. M-am bucurat să fac parte din ce mi se părea mie că e un grup de elită.

FN-ul nu era ca grupările de dreapta din ziua de azi, ai căror membri comunică pe net, dar nici nu se cunosc în realitate. Era o organizație strâns unită, iar oamenii implicați chiar erau apropiați unii de alții. Faptul că m-am aliniat la credințele lor m-a făcut să simt că aparțin și eu unui grup, așa cum îmi și dorisem.

Prima dată când am început să mă îndoiesc de convingerile mele a fost când Frontul Național și Partidul Național Britanic (PNB) au lansat un atac asupra unui grup de oameni care țineau o întrunire comunitară la Biblioteca Welling. Singurul lucru de care se făceau vinovați participanții e că fuseseră implicați în proteste anti-PNB. M-am îngrozit când mi-am dat seama că membrii FN, pe care ajunsesem să-i iubesc, să am încredere în ei, erau în stare să rănească grav niște oameni complet nevinovați. M-a făcut să-mi dau seama că au o latură foarte urâtă, de care nu fusesem conștient până atunci.

Am început și să mă întreb cât de devotați sunt alți membri față de cauză. Mulți dintre ei nu păreau atât de dedicați pe cât voiau să pară, ceea ce-mi dădea de-nțeles că poate credințele din spatele chestiei ăsteia nu se bazau pe un fundament atât de solid. Pe măsură ce trecea timpul, am început să-mi dau seama că organizația se baza pe ideologie prostească, plină de ură, cu care nu mai voiam să mă asociez.

Într-un efort de a arăta lumii întregi adevărul despre așa-zisa mișcare naționalistă albă, am participat la un documentar cu dezvăluiri despre Combat 18, care a fost difuzat în cadrul programului World in Action, în 1993. La scurt timp după difuzare, unii membri C18 au fost cercetați pentru trafic de armament și câțiva dintre ei au fost arestați. N-am vrut să rămân să văd cum se termină totul, așa că am zburat în Australia, unde am putut s-o iau de la zero. Acum m-am întors în Marea Britanie, dar în scurt timp o să mă mut din nou în Australia.

Mai sunt din când în când stigmatizat pentru că am făcut parte din FN, chiar dacă asta se-ntâmpla acum mai bine de 20 de ani, iar azi lucrez pentru organizația anti-rasistă Hope Not Hate. Azi, totuși, majoritatea mă știe drept anti-fascist. Când îmi aduc aminte de ce credeam pe vremuri, mă simt de parc-ar fi fost credințele altcuiva.

Azi cred că viziunea organizațiilor gen PNB și Frontul Național nu-s doar periculoase și jignitoare, ci și extrem de prostești și puerile. Acestea fiind zise, înțeleg de ce unii sunt atrași de ele. Uneori, oamenii ajung să trăiască cu credința că nimic din mainstream nu li se adresează direct și-s destul de rătăciți încât să caute soluții pentru ce probleme au în ideologiile grupărilor politice extremiste. Din fericire, eu am reușit să-mi dau seama cât de mult greșeam și să-mi schimb viața cu totul.

Am crescut în Suffolk, în zona sud-vestică din Belfast, o mică enclavă protestantă, înconjurată de zone catolice. Comunitatea noastră era zilnic atacată din motive dogmatice, prin revolte de stradă, cu focuri de armă și chiar și cu bombe. La 16 ani mi s-a pus arma în mână și mi s-a cerut să contribui la apărarea comunității. Nu simțeam că statul face destul pentru noi și mi-era teamă că familia mea o să pățească ceva, așa că am acceptat. Am intrat în grup din dorința de-a-i ajuta pe oamenii din jurul meu, nu pentru că-i uram pe cei din tabăra cealaltă. La fel ca pentru mulți dintre cei care-au participat la conflict, n-am vrut să mă bat; am făcut-o pentru că mi s-a părut necesar.

La 18 ani am fost implicat într-un accident, în care o bombă destinată IRA-ului s-a declanșat prea devreme și m-a băgat pe viață la închisoare. Mai întâi am fost închis la Long Kesh, o pușcărie segregată, în care fiecare grupare paramilitară avea zona ei. Cât am stat acolo, am reușit să-mi iau o diplomă de la Open University. Zona de studiu era atât pentru protestanți, cât și pentru catolici, ceea ce-a-nsemnat că am socializat și-am stat pe bune de vorbă pentru prima oară.

În timp ce studiam, am ajuns să cunosc un membru IRA și mi-am dat seama cât de multe avem în comun. Amândoi veneam din comunități muncitorești și crescusem cu haine peticite și pantofi cu găurile acoperite cu carton. Nu ne-a luat mult să ne dăm seama că dușmanii noștri semănau foarte mult cu noi, de fapt.

Pe măsură ce-a trecut timpul, am ajuns să-mi dau seama că violența n-o să rezolve niciodată nimic. Comandantul UVF Gusty Spence a spus dintotdeauna că sigur există o soluție mai bună. Cred și că mulți alții erau dezamăgiți de ideea că ne putem atinge scopurile doar cu violență. Încet-încet, începeam să-mi dau seama că mai bine încercăm să găsim metode să respectăm diferențele dintre noi și să ne-nțelegem, altfel decât cu bombe și gloanțe.

Când mi-au dat drumul, cred că Irlanda de Nord era mai împărțită decât fusese vreodată. Îmi spusese un gardian de la închisoare: „Gata, acum trebuie să te reintegrezi în societate". Mi-am amintit de vorbele lui și am ajuns la concluzia că nu vreau să mă integrez într-o societate de-asta. Voiam s-o schimb. Mai erau și alți membri din UVF care voiau același lucru și care s-au dedicat găsirii de soluții non-violente.

Nu mai lupt cu UVF-ul și mă străduiesc cât pot să investesc energia grupării ca să construim comunități și o societate corectă, incluzivă. Am învățat din ce-am făcut în trecut, și eu și alții, și sunt complet dedicat ideii de a împăca diferențele dintre oameni prin mijloace non-violente. Regret din suflet că m-au împins circumstanțele să comit gesturi care le-au făcut rău altora și o să contribui și pe viitor cu experiența mea de viață la o schimbare în mai bine, oriunde și oricând se va ivi șansa.

În comunitatea în care am crescut, cei de la IRA erau văzuți ca eroi și patrioți. Am ajuns să mă alătur lor, pentru că voiam să continui munca acestei organizații, care purtase războiul pentru independența Irlandei la începutul secolului XX, împotriva puterii Imperiului britanic. Ei au câștigat libertatea a 26 dintre cele 32 de comitate din Irlanda. Cu toate astea, după o vreme am început să mă întreb dacă soluția era violența. Părea doar să dea naștere unor noi nedreptăți, în loc să le rezolve pe cele care existau deja.

Adevărata cotitură din viața mea a venit când eram la închisoare, primisem 30 de sentințe pe viață plus încă 20 de ani, pentru că expediasem bombe prin poștă. După ce petrecusem 15 luni la carceră, gol, la Wormwood Scrubs, am citit Evanghelia după Matei, capitolul 5, versul 23, unde se spune că nu poate să existe religie fără împăcare. Așa mi-am dat seama că nu era nimic eroic în ce făcusem. Doar adusesem și mai multă suferință pe lume. Am ieșit din IRA și le-am scris scrisori victimelor. Am simțit nevoia să încerc să îndrept, pe cât posibil, relele pe care le făcusem, ca o parte necesară din procesul meu de căință.

După ce m-am hotărât să ies din IRA, mulți dintre foștii mei tovarăși au ajuns să mă ignore complet. Cu toate astea, eu nu simțeam decât o nevoie imensă să mă eliberez de constrângerile oricărei organizații și să fiu eu însumi. Asta mi-a dat multă forță. Unii dintre prizonierii importanți au zis că ar trebui să fiu omorât, ca nu cumva să ajung informator, dar, din fericire, nu s-a întâmplat niciodată.

La început, doar câțiva preoți au crezut că m-am schimbat cu adevărat. Toți ceilalți erau convinși că vreau să ies din închisoare înainte de vreme, ca să pun din nou bombe. Trecusem printr-o schimbare prea mare, ca s-o cuprindă mințile înguste ale celor mai mulți dintre ei. Ăia-n uniformă au fost extrem de cinici, nu le venea să creadă că am abandonat viața paramilitară.

Nu ascund ce-am fost, dar asta e cine eram atunci, nu cine sunt acum. Tinerilor li se vinde violența din motive politice parc-ar fi un detergent minune care spală toate nedreptățile. Am ajuns să-mi deau seama că realitatea e departe de-așa ceva. Sfatul meu pentru tinerii care se gândesc să se implice într-o mișcare extremistă e că sunt pe cale să comită cea mai mare greșeală din viața lor și să terorizeze oameni nevinovați. Înainte să încerci să devii vedetă de cinema și martirul propriei închipuiri, gândește-te așa: cel mai mare criminal împotriva drepturilor omului pe care-o să-l cunoști pe lumea asta e chiar în fața ta, în oglindă.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre extremiști:
Am fost la academia unde Al Qaeda pregătește copiii să lupte împotriva Statului Islamic
Valul de extremism din lume mă face să mă simt mai bine că-s român
Am vorbit cu Tony Blair despre combaterea extremismului