​Fotografiile lui Harald Hauswald au influențat modul în care generația noastră a perceput Germania de Est

Harald Hauswald e co-fondatorul Ostkreuz, una dintre cele mai importante și respectate agenții fotografice din Germania. Hauswald e o legendă atât de mare încât fotografiile lui erau publicate în revistele din Germania de Vest în anii 1980, deși artistul locuia în Est. Astăzi, încă locuiește în Prenzlauer Berg, în Berlin, însoțit de o arhivă gigantică de peste 10 000 de role de film.

Harald a capturat povești care au pus viețile muncitorilor, ale fermierilor și ale suporterilor într-o lumină bizară și nouă care a influențat modul în care generația mea a perceput Germania de Est. M-am întâlnit cu el să vorbim despre ultrașii sponsorizați de stat, despre traficul cu role de film din Vestul în Estul Germaniei și despre dosarele lui Stasi.

VICE: Ostkreuz a fost fondată în Paris, nu în Berlin, corect?
Harald Hauswald: În februarie, 1990, ministrul de Cultură al Franței, Jack Lang, a invitat două sute de artiști din Germania de Est la Paris: trupe, artiști de performance, pictori. În sala de expoziție, care era imensă, era o cafenea. Acolo stăteam cu vreo patru-cinci fotografi și am hotărât că avem nevoie de o agenție. Așa că am început să discutăm cu vreo zece oameni. Trei dintre ei n-au fost interesați, iar restul dintre noi am fondat agenția. Cea mai dificilă parte a fost să-i găsim un nume. Tuturor ne-a plăcut Ostkreuz pentru că avea de toate: Est, Berlin, intersecție, punct de întâlnire.

Ai reușit să-ți publici fotografiile în Vest deși locuiai în Germania de Est. Cum ai făcut?
​ Berlinul a fost un caz special. Erau vreo 15 jurnaliști din Vest cu acreditare care au avut spațiul de lucru în Est sau au locuit acolo. Îi cunoșteam pe câțiva dintre ei. În special pe Peter Pragal, de la Stern, care avea un birou pe Leipziger Strasse în Est și locuia în Vest. Și Hans-Jürgen Röder de la Evangelischer Pressedienst locuia tot în Berlinul de Est. Amândoi aveau documente speciale de graniță, ceea ce însemna că puteau trece materiale peste graniță fără să fie verificați.

Bineînțeles că știam că aveau microfoane instalate prin birouri, așa că le pregăteam mereu o scrisoare scrisă de mână pe care nu notam adresa expeditorului. Apoi, când plecam de la ei, scoteam scrisoarea și dacă aprobau din cap, înseamnă că mergeau înapoi în Vest în ziua respectivă și că puteam să-mi trimit fotografiile prin ei.

Publicai fotografiile cu numele real?
​La început nu. De fapt ani de zile n-am făcut asta. În 1986, am făcut două reportaje pentru GEO, revista specială a Berlinului. În 1987 a fost a 750-a aniversare a Berlinului și am fotografiat scena Berlinului de Est și orașul. Pe ăsta l-am publicat cu numele meu. Pentru asta m-au dat afară din Berlin Verlag, singurul loc unde puteai developa filme din Vest, pentru că aveau un proces de developare diferit. Aveam card de utilizator pentru laboratorul de acolo. GEO îmi trimisese o sută de role de film atunci.

Iar asta nu era tocmai legal, nu?
Nu, chiar era interzis. Am fost acuzat că am încălcat patru legi: trecerea peste graniță a unor materiale nesecretizate (știrile nesecretizate erau cele care nu aveau de-a face cu armata), acționarea ca un agent străin, agitație subversivă și încălcarea regulilor de control.

Cum ai ieșit basma curată?
​Mi-au investigat casa de mai multe ori și au obținut vreo cinci kile de dosare Stasi, dar nu m-au trimis la închisoare. M-a protejat faptul că erau aici jurnaliștii din Vest. Germania de Est era preocupată de recunoașterea internațională. Și dacă ar fi apărut în ziare că un fotograf a fost arestat pentru că a publicat fotografii în țara vecină, nimeni n-ar fi înțeles de ce.

Deci ăsta a fost norocul meu. Sau cel puțin așa mi-am imaginat, n-am știut niciodată sigur ce s-a întâmplat. Pe mandatul meu de arestare, unul dintre șefii diviziei Stasi notase cu un stilou: „Arestul nu e recomandat din motive politice."

Cum ai simțit lipsa de libertate din Germania de Est?
​Era deprimant să fii tânăr și să știi că n-o să poți niciodată să mergi la un concert Led Zeppelin sau să vezi New York-ul. Fotografia m-a eliberat. Voiam și să provoc. Iar în Berlin se vedeau clar discrepanțele dintre fațadă și realitate.

Cum te simți într-o Germanie reunificată?
​Astăzi banii guvernează totul, deci ar trebui să avem un dram de scepticism în privința asta. Dar în afară de asta, mă simt bine, mă simt liber. Pot gândi și pot spune ce vreau. Nu mă deranjează nimic în afară de taxe. Fiscul e noul Stasi.

Lucrezi mult cu suporterii fotbalului, deși n-ai jucat niciodată, nu?
Nu m-a pasionat niciodată fotbalul. În 1988, Monika Zimmerman a venit în Germania de Est pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung. M-a întrebat dacă aș putea s-o fotografiez din când în când, ca să nu fie nevoită să-și aducă un fotograf din Frankfurt. Iar prima noastră întâlnire a avut loc la un meci local între Uniune și BFC. Ea luase biletele. Stăteam într-o zonă stupidă unde nu se întâmpla nimic, dar am văzut niște oameni care se plimbau pe acolo și filmau. Le-am spus polițiștilor care supravegheau zona că sunt cu echipa de filmare și m-au lăsat să trec. Cunoșteam echipa prin alte persoane. Făceau un documentar despre fanii echipei Uniunii. Și în timpul filmării, am cunoscut câțiva suporteri.

Mi-e greu să-mi imaginez cum erau suporterii din Estul Germaniei.
​Ce crezi că se petrecea în anii '70? Bătăi mari cu aproape o mie de persoane de fiecare parte. Când BFC era în Leipzig, se băteau 700-800 de fani din fiecare echipă. Dar nu erau oficiale și nu se menționau nicăieri. Câțiva suporteri m-au întrebat dacă vreau să-i însoțesc. Așa a început totul. I-am însoțit timp de cinci ani și am scos o carte despre ei. Și azi îi mai însoțesc uneori.

Și cum sunt ca oameni?
Unul dintre suporterii Uniunii era student la medicină pe vremea aceea. Erau și mulți idioți printre ei, dar și destui oameni inteligenți. Puteau să-ți dai seama cine sunt la jocuri după adidași și faptul că nu purtau hainele clubului. Fără fulare sau bluze sau insigne, ca să nu poată fi identificați.

Între Uniune și BFC Dinamo a existat o rivalitate care datează de pe când Germania era împărțită.
​Da. Uniunea era clubul muncitorilor, iar BFC era echipa Stasi.

Atunci de ce voiau suporterii să însoțească BFC?
BFC a avut maxim o mie de suporteri în timpurile bune. Mulți susțineau BFC pentru că Berlinul era urât de restul estului, pentru că avea favoruri. Iar BFC era clubul Stasi. Deci problemele în restul țării erau garantate.

Iar Stasi știau asta?
​Mielke era mândru de suporterii lui pentru că toți aveau joburi. Nu erau persoane anti-sociale, ci germani serioși. Când clubul juca pe stadionul Karl Marx, iar poliția i-a luat pe unii dintre ei, Stasi le-a ordonat să-i elibereze. Asta se întâmpla des. Erau prieteni cu poliția.

Ce faci tu are o superstructură teoretică?
​Când fac ateliere sau seminarii, mereu le spun tinerilor: „Trebuie să vă imaginați că atunci când vă treziți devreme, filmul începe să ruleze și va continua să facă asta toată ziua. Dar atunci când faci o fotografie, filmul se oprește pentru o clipă. Dar voi știți ce se întâmplă și înainte și după momentul acela, deci încercați să integrați și asta cumva. Atunci va putea înțelege imaginea voastră și un om din afară. Dacă și alți oameni înțeleg imaginea, atunci aveți o fotografie bună."

Ostkreuz a deschis de curând un magazin de artă de unde puteți cumpăra cele mai impresionante fotografii marca Ostkreuz în ediții limitate.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre Germania divizată:
Securiștii din Germania de Est îi spionau pe skater și pe punkeri​ Cum a unit muzica tehn​o Berlinul după căderea zidului Opt mii de baloane lum​inoase vor reface zidul Berlinului