​Am crescut odată cu lumea post-apocaliptică a jocurilor Fallout

Am treizeci de ani și am reușit să evit, până la această vârstă venerabilă, o apocalipsă nucleară. La fel și tu. Bravo nouă. Dar în timp ce unii oameni au crescut cu jocurile Mario de la Nintendo, eu mi-am trăit viața în paralel cu lumea plină de radiații din jocurile Fallout.

Sincer să fiu, mi se pare incredibil câte dintre experiențele mele cu jocul au rezonat cu experiențele din viața reală în timp ce mă jucam jocul. Nu mă crezi? Să-ți explic.

Fallout reflecta cât de puține știam despre viață și despre cum să-i fac față

În 1997, nu jucasem niciun RPG ca lumea. Nu le înțelegeam și nici nu-mi păsa de ele. Fallout mi-a ieșit în cale doar pentru că aveam un prieten pasionat de Mad Max. Așadar, când am început să joc jocul ăsta dubios și izometric, cu o grămadă de cifre și mult dialog, habar nu aveam ce fac.

La vârsta de 14 ani, aveam la fel de multe cunoștințe despre viață. Nu știam să mă descurc decât prin clasicul sistem al izbirii cu capul de pragul de sus: încercam, greșeam și învățam ceva din asta. Apoi o luam de la capăt. Mi-a luat ceva să învăț să omor un scorpion. Și la fel de mult mi-a luat să îmi fac și eu o tunsoare acceptabilă în viața reală.

În orice caz, atât viața, cât și jocul, s-au dovedit mai interesante și mai puțin superficiale decât credeam.

În Fallout 2 am învățat să fiu om la fel de încet ca și în viața reală

Când a ieșit Fallout 2, în 1998 – da, a trecut doar un an între primul joc și lansarea continuării – deja învățasem, până într-un anumit grad, să mă ridic la pretențiile jocului. Dar nu aveam Wikipedia și atâtea forumuri pe vremea aceea, ca să aflu cum să omor o armată de supermutanți fără să am pierderi imense în cadrul trupelor mele. La fel de prost mă descurcam și cu fetele în viața reală. Dar am învățat singur cum să fac față acestor provocări.

Faptul că Fallout 2 era foarte similar cu predecesorul lui m-a ajutat să-i deprind rapid modul de funcționare, la fel cum mă deprinsesem și cu mecanismele vieții între timp. Totuși, deși în Fallout 2 am reușit să elimin mai ușor dușmanii, în viața reală nu puteam omorî nicio muscă.

Fallout 3 a rezonat cu descoperirea unui nou mod de viață și de a experimenta lumea din jurul meu

Zece ani mai târziu a ieșit Fallout 3 și, prin 2008, pot spune că mă maturizasem mult, la fel ca și jocurile din jurul meu. În mod ciudat, și eu și jocurile o făcusem în același fel: nu deveniserăm mai complecși, ci doar mai mari, mai previzibili și mai frumoși. Dar când a ieșit Fallout 3, lucrurile s-au schimbat total – la fel ca și în viața mea.

Jocul a devenit o poveste minunată spusă la persoana întâi și a emigrat din Black Isles Studios la echipa din spatele seriei Elder Scrolls , Bethesda. Absolvisem facultatea și acum eram un om în toată firea. Fallout 3 avea o perspectivă mai sobră asupra apocalipsei. Am început și eu să privesc viața mai serios și mi-am găsit un job într-un magazin de jocuri second-hand.

Momentul cel mai important din Fallout 3 e atunci când ieși din Vault 101 și te orbește lumina – în fața ta se întinde o lume nesfârșită. Și poți merge oriunde vrei. N-a fost la fel de valabil și pentru mine, pentru că eram un tânăr englez din nordul țării și nu dintr-o comedie americană cu adolescenți, dar momentul a fost încântător de simbolic: călătoria era abia la început și orizontul mi se deschidea în față. Dacă aveam chef să-l explorez.

Fallout: New Vegas mi-a confirmat că trecutul era o țară străină

Îți ia doar câțiva ani ca să-ți pierzi încrederea în visele și speranțele tale și, prin 2010, la lansarea noului joc Fallout: New Vegas , eram periculos de aproape de modul de gândire „era mai bine înainte". Viața progresa prea lent pentru mine; schimbările nu se petreceau destul de repede; mi-am făcut o iubită, dar asta n-a însemnat rezolvarea tuturor problemelor, așa cum mă așteptam; iar jobul care înainte mi se părea de vis începea să-și arate colții.

New Vegas promitea o întoarcere la jocul din 1998, cu acțiuni și decizii care aveau consecințe. Mi-a plăcut și încă îmi place până în ziua de azi. Dar a ieșit în evidență ca un produs rezultat din două ere diferite – tehnologia modernă cu ideile trecutului - și n-a avut atât de mult succes la public.

Tocmai când realizam că e o pierdere de vreme să visezi cu ochii deschiși la vremuri demult trecute, mi-am dat seama că seria Fallout nu va mai fi niciodată ce a fost odinioară.

Fallout 4 mi-a întărit sentimentul că mi-am găsit propriul drum

Am ajuns în 2015 și s-a lansat Fallout 4, care a revenit în mâinile celor de la Bethesda și și-a recuperat seriozitatea din cel de-al treilea joc. Am fost de-a dreptul șocat că un joc pe care l-aș fi adorat acum zece ani mă poate dezamăgi atât de tare. Dar asta a făcut Fallout 4.

Nu din cauza dialogurilor neutre sau a lipsei deciziilor sau a bătăliilor interminabile fără soluții creative, ci din cauza sentimentului că, după ce a încercat mai multe lucruri și a fost o serie destul de palpitantă, Fallout s-a hotărât la o formulă. Și la fel am făcut și eu.

„N-o să fiu niciodată plictisitor", își zicea o versiune mai tânără de-a mea, probabil în timp ce-și îndesa în gură bucăți de pui prăjit. LASĂ JOS, PUIUL, GRĂSUNULE. O să fii plictisitor. Toți o să fim plictisitori. Doar dacă nu cumva ești nemaipomenit de ciudat sau bogat. Rutina e confortabilă, schimbarea e dificilă. Războiul și rutina nu se schimbă niciodată.

Fallout: Brotherhood of Steel a funcționat ca o analogie pentru viața mea sexuală de adolescent

Nimeni nu s-a jucat jocul ăsta, nimănui nu i-a plăcut și până la urmă a căzut în negura uitării.

@ianinthefuture

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe jocuri pe VICE:
Fetișuri cu elfi, sex anal și canibalism: Cluburile erotice din jocul World of Warcraft
Star Wars: Battlefront nu e un joc prea bun
Lumea tragică şi obsesivă a dependenţilor de jocuri video