Filmul „Lumea e a mea” îți arată cât de dură poate fi viața de adolescentă

Cine citește asta și nu aude în cap vocea ușor răgușită a Larisei (actrița Ana Maria Guran), nu a văzut filmul. Lumea e a mea spune povestea unei adolescente din Constanța, care se luptă din toate puterile să își câștige locul la brațul celui mai râvnit prinț din cartier. Filmul, semnat Nicolae Constantin Tănase (cunoscut pentru Blu și 12 minute), a fost produs independent pentru că, așa cum spune regizorul, „scenariul a ieșit dur și violent, atât la nivelul limbajului, cât și al acțiunii, iar lucrul ăsta ne-a împiedicat să accesăm orice fel de fonduri de cinema din România". Drept pentru care, de la scenariu și până la filmare au trecut doi ani, iar de la filmare și până la premiera pe marile ecrane au mai trecut alți doi ani. Cumva, însă, anii ăștia nu și-au pus pecetea și pe dialog sau pe poveste, dovadă că cocălăreala e nemuritoare, iar Raluca Mănescu una dintre cele mai promițătoare scenariste ale momentului.

VICE: Spune sincer, cât ți-a luat să te cocalărești în scris? Și te mai ține?
Raluca Mănescu: Păi să vezi, eu sunt o delicată, fac balet și din astea. Și am așa, o mare strângere de inimă când vine vorba să mă iau de oameni. Nu m-am înjurat niciodată cu nimeni, iar prima ceartă serioasă în care am ridicat tonul (a se citi m-am luptat și eu) a fost în 2014. Să mă cocălăresc în scris, să-mi bag și scot și să nu fiu o cârpiță decentă a fost ca o lungă ședință la psiholog. Aș face-o oricând din nou. Ca să nu mai zic și cât de fun e să îți imaginezi că ești și vorbești ca un malac cefos cocalar interesat doar de 'izde sau ca o pipiță căreia i s-a agățat unghia.

Am înțeles că la ultima rescriere ai cumințit masiv scenariul. De ce ai decis să mai scoți din porcoșenii?
Prima variantă era mai violentă, adică na, zburau organele în stânga și-n dreapta, nu neapărat cu dedicație, ci doar așa, de principiu. Ca să nu mai zic că „mânca-mi-ai curu" -ul des spus acum în film era de fapt un „mânca-mi-ai fleașca". Când le-am cunoscut pe fete, ne-am dat seama că erau niște delicate și, ca și mine, probabil nu înjuraseră în viața lor cu-n mai mult de-un „plm". Replicile sunau un pic fals, beșteleala, vorba aia, dacă nu o dai din suflet, nu-ți umple gura. Așa că am mai adaptat dialogurile cât să se simtă și fetele comod și să sune fezabil.

Dă-mi câteva exemple de replici mai dure care au picat la rescriere:
„Mânca-mi-ai fleașca, fă, curvo!", „Muie că-l doare-n pulă de fața ta de proastă si pizda ta obosită", „Vrei pulicica? Hai, gurița mareeee", „Rapandulo, cât mai trag fă apa după tine, ca să te duci drecu-n pula mea?!"

Cât timp ai scris la prima variantă?
Prima-prima variantă le avea în prim plan pe cele trei fete în proporții egale. Am scris singură la ea trei, patru luni. I-am dat să citească apoi lui Nae, cu care mai lucrasem înainte un scurtmetraj cu zombie și unul disco. Din cele 110 pagini, i-au plăcut 40 cu Larisa. Cumva, m-a convins că povestea ei e cea mai puternică și-ar fi bine să ne axăm doar pe ea. So, cut 70 de pagini și ia-o de la capăt. Cinci, șase luni de scris singură, cu feedback de la Nae, apoi am luat o bursă la Berlin cu scriptul, unde am scris intensiv două săptămâni cu un script doctor. Încă șase luni de consultanță la distanță și, erm, cam ăsta a fost traseul.

Rescrierile pentru ultimul draft n-au durat mult. Trecuseră doi ani de când terminasem scriptul și până am ajuns să filmăm, iar când a fost vorba să fac revizia finală, nu mi se mai părea nimic ok. Aș fi schimbat mai mult de jumate din structură, practic aș fi (re)scris tot. Am zis fie ce-o fi, this goes out to my teenage self și mintea de atunci, o să am încredere în instinctele cu care acum nu mai empatizez 100%. Așa că doar am „corectat" niște dialoguri pentru fete și asta a fost. Total - cinci zile.

Povestește-mi despre perioada de documentare, cât a durat, cum ai făcut-o, pe unde ai umblat?
Mergeam mult cu autobuzul 226 până la capăt în Rahova, și cu 139, apoi ne plimbam pe la liceele din Pajura sau pe la cele din 13 septembrie. Iar pe lângă documentarea asta de teren, eu îmi făcusem și n-șpe mii de profiluri pe hi5, vorbeam cu fete, cu băieți, aflam povești. E mai simplu să fii undercover în online. Nu am folosit mai mult de 80% din poveștile sau dialogurile de atunci, dar m-au ajutat mult să înțeleg cum gândesc oamenii ăștia, ce-i atacă, ce îi doare și mai ales, cum aleg ei să lupte. Îmi notam pe telefon de fiecare dată când auzeam o replică mai amuzantă sau ceva ce-avea legătură cu personajele. Spre exemplu, discuția secretă Larisa + Olimpia despre sex, e condimentată cu replici de pe TPU sau conversații de hi5: „dacă ții la el, te doare mai puțin spre deloc…", „a fost tandru, atent, perfect".

Ai expresii pe care le-ai învățat cu ocazia documentării și de care nu mai reușești să scapi?
Apelativul „târâtură", pentru care am dezvoltat o adevărată obsesie și-l declin cu plăcere în funcție de situație. Dacă, spre exemplu, pisica mea sparge ceva, o trimit în plm de „târâturică". Dacă mă enervează cineva, îl dau naibii de „târâturoi belit". Târâturi sunt și târâturile cu silicoane și BMW care aproape te calcă pe trecere că vorbesc la telefon, dar și prietenele mele pe care le iubesc mult.

Cum ai scris dialogul? Pe vorbitelea, în grup, singură?
Asta face parte din magia scrisului, n–am reușit să-nțeleg cum funcționează la mine, da' poate-i mai bine așa. Ideea e că, dacă mă gândesc mult la un personaj, poate sună ieftin, da' devin el. Apoi, când vreau să-l pun într-o secvență, mă așez la masă, îmi imaginez un pic cadrul general și replicile încep să curgă natural, le aud pe toate în cap. Uneori, mi-e și greu să țin pasul cu ritmul vorbirii personajelor, așa că scriu doar dialogul cu prescurtări și-abia după ce-l termin fac descrierile de loc, acțiuni etc. Nu știu, sunt ca un obiect intermediar pentru vocile din capul meu. Și da, sunt conștientă că asta a fost probabil și scuza multor ucigași în serie…

Cât din tine e în personajul Larisei și care dintre replicile sau reacțiile ei sunt de fapt ale tale, de suflet?
Păi, sigur, Larisa are toată fetițenia din mine și prietenele mele, toată îndrăgosteala sinceră și credința obsesivă că sigur mă vrea boul, doar că nu știe el încă. Sunt în ea toate greșelile și deciziile tâmpite de tipul „dacă-l las să mă pipăie un pic, poate după aia mă și ține în brațe cinci minute". Iar latura asta de fighter-să-vă-ia-dracu'-pe-toți e un fel de instinct reprimat pentru mine, cred ca e strânsă în Larisa toată muia pe care n-am dat-o eu la viața mea cu voce tare. Iar cel mai sincer lucru, e monologul cu dinții sparți. A fost visul meu noapte de noapte vreun an, în diverse combinații. A apărut foarte târziu în scenariu, pe la ultimele drafturi și mi-a fost foarte greu să-l pun acolo, tocmai pentru că era, îgh, dureros.

Crezi în păruială? Ți-ai luat-o, ai dat-o?
Cred în păruială ca în dragoste la prima vedere. Poate există, dar eu nu o practic. V-am zis că sunt o finuță. Mi-am luat o singură flegmă în față și doi pumni, unul la o filmare, unul de la un tip din Rahova care trecea și el pe lângă mine cu bicicleta și se plictisea. Iar singura violență cu care mă laud e din timpul grădiniței, când au vrut să mă dea afară pentru că așteptam copiii ascunsă la baie și îi băteam cu prosopul ud. Da' ce să zic, nu e niciodată timpul pierdut!

Lumea e a mea a intrat de pe 23 octombrie în cinematografe și poate fi văzut în mai multe orașe din țară.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citșete despre filme:
Serialul The Knick îți prezintă începuturile dureroase ale medicinei
Al doilea sezon din „Fargo" pare mai tare decât primul
Arnold Schwarzenegger a îmbătrânit mai bine decât poţi tu să speri