În 1989, într-un oarecare oraş al României cu o populaţie de vreo 60 000 de locuitori, în zilele dinaintea Crăciunului, nu se auzea nici musca. Bine, n-avea cum, că era iarnă, iar muştele dormitau îngheţate pe undeva. Însă, pe înserat, gemea o linişte de nu-i mai făceau faţă urechile.

În casă era frig, îmi amintesc că fie nu era curent, că era în programul de două ore de pauză, fie o fi fost doar vreo pană, dar era linişte. Nici radioul nu bâzâia, dar era o oarecare tensiune pe care eu, la şase ani, n-o pricepeam foarte bine. Ştiu doar că, la un moment dat, au început să se audă, din depărtare, strigăte, fluierături şi chiuieli.

Eram în apartamentul de vizavi, la bunici - pe vremea când încă mai trăiau -, după ce tocmai scăpasem de-o hepatită. Deşi nu sunt sigur dacă nu cumva asta se întâmpla un an mai târziu, cu câteva săptămâni înainte de a muri bunică-mea, întâmplător, de-o ciroză generată tot de-o hepatită, nici nu mai ştiu a câta.

Bunică-mea a fost o doamnă, fuma Carpaţi fără filtru, toată viaţa a fumat. A prins 80 de ani, iar singurele amintiri pe care le-am prins eu cu ea sunt legate de puli, pizde, mui şi alte cuvinte pe care nu se dădea în lături să mi le bage în cap, distrându-se teribil pe seama părinţilor mei şi-a bunicului. Ştiu doar că avea un simţ al umorului exagerat şi-o poftă de viaţă teribilă.

Ah, da, şi-mi cumpăra gumă de mestecat, o chestie sinistră, pătrată, cam cât o monedă de 50 bani, cu un vag gust de „banane‟. Și, când mai mergeam cu ea să-şi cumpere ţigări de la ţiganii din gară, că erau mai ieftine, îmi mai lua câte-un Pepsi.

De fapt, de răposata-mi dragă bunică se leagă toate amintirile mele din comunism. Mă lua cu ea cam peste tot pe unde putea. Una dintre amintirile cele mai puternice sunt de la coada la pâine. Nişte camioane descoperite cărau lăzile alea mari de pâine peste care se aşeza tot praful de pe drumuri şi care se îmbâcseau de fumul din ţeava de eşapament. O pâine oricum amară, şi nu la figurat, ci la propriu.

Jumate de pâine pe zi, de căciulă, iar dacă se mai nimerea şi-un copil, mai primeau vreo trei felii bonus. Lângă magazinul de pâine era o berărie care puţea înfiorător a poşircă scursă pe jos, dar era mişto blocul, căci era placat cu o cărămidă rozalie până pe la etajul al doilea. Câţiva ani mai târziu, vreo şapte să fi fost, în blocul ăla a explodat o butelie şi a căzut toată cărămida.

Prin '89, până şi salamul era pe raţie, îl primeai pe felii. Uneori, prindeai „parizer din ăla bun‟ de care trăgeai o săptămână. Untul se dădea la centimetru împachetat în hârtie. Cred că singura chestie pentru care n-aveai nevoie de cartelă era marmelada, o pastă groasă fără gust, din belşug în toate Alimentarele în care găseai gem şi compot, dar niciodată ceva de mâncare.

Carnea era o raritate, pe aia o mâncam la ţară, la bunicii dinspre mamă, care mai tăiau câte-o găină. Apartamentul bunicilor mei - ulterior, apartamentul în care ne-am mutat noi după moartea lor, prin '91, după ce un fost procuror a făcut nişte învârteli să-l ia pe-al nostru şi ne-am luat şi-o ţeapă de la un avocat - are, pe hol, o debara imensă. Era plină cu borcane şi sticle goale.

Desigur, am şi amintiri frumoase, dincolo de înjurăturile inocente care o făceau pe bunică-mea să hăhăie câte jumătate de oră. Îmi amintesc de ieşirile la cofetărie, cu sucul de la dozator şi prăjiturile cu gust de plastic. Nu ştiu de ce, dar am o memorie gustativă foarte bună. Îmi amintesc şi că am învăţat să citesc de la bunică-mea, pe care o întrebam ce e fiecare literă din titlurile din Scînteia, când aveam cinci ani, şi de toate literele pe care le-am mânjit cu pixul pe toate uşile din apartament. Ea, desigur, hâtră cum mi-o amintesc, se distra teribil spre disperarea maică-mii.

Ani de zile, am urât programele TV dedicate Revoluţiei din '89. Documentarele de la TVR şi toate ştirile dedicate, ulterior, la toate televiziunile, toate dezbaterile, toate dezvăluirile. Ce mă interesează pe mine despre atâţia morţi şi răniţi? Ş-apoi, nu e suficient că Iliescu ne-a furat Revoluţia? Că avem atâţia posesori de certificate de revoluţionari când ei, de fapt, nici n-au fost acolo sau, dimpotrivă, au apărat comunismul?

Timp de vreo cinşpe ani, am urât din tot sufletul toate programele dedicate Revoluţiei. M-am simţit minţit tocmai din cauza mizeriilor ce au urmat revoluţiei. De la frontul salvării securiştilor şi până la democraţia originală gândită de Iliescu şi de toţi cei din spatele lui care încă mai sperau să vină ruşii. Spre norocul nostru, ruşii n-au mai venit, că aveau treabă prin Serbia.

În seara aia, când stăteam pe întuneric în casă, auzind fluierăturile şi urlăturile din stradă, curiozitatea mea de copil de şase ani a dat pe-afară. „Ce se întâmplă în stradă?‟, „Hai şi noi!‟. M-a calmat taică-meu. M-a trimis la somn. A mai zis ceva de miliţie şi securişti, a dat drumul la radio şi nu-mi mai amintesc nimic. Ştiu că, timp de trei sau patru zile, n-am ieşit din casă, nu-mi amintesc dacă afară era zăpadă sau dacă era uscat. În casă, era frig în continuare.

Singurele plimbări erau de la un apartament la altul, căci noi n-aveam televizor, mergeam la bunici. Aveau un Olt 208 în sufragerie, pus undeva lângă geam pe o masă înaltă. Îmi amintesc nişte imagini în acelaşi alb-negru pe care-l vedem azi la TV, la ştirile de seară, uneori cu purici, alteori puricii erau chiar capetele oamenilor ieşiţi în stradă.

Au trecut 26 ani de atunci, azi se împlinesc. Azi, nu mai urăsc ştirile despre revoluţie, dezbaterile şi documentarele. Dar le-am urât până acum o lună. Acum o lună, mi-am dat seama că n-am scăpat de comunism definitiv, că îi moştenim atitudinile şi apucăturile. Mi-am dat seama că toate generaţiile născute după '90 trebuie să înţeleagă ce-a însemnat comunismul pentru România.

E un exerciţiu de învăţare greoi, de-a dreptul dificil, fără termen de comparaţie. Eu n-am ştiut ce-s alea banane sau portocale până în ianuarie 1990 când, prin cine ştie ce miracol, Alimentara s-a umplut de alimente. A fost o adevărată sărbătoare când tot cartierul s-a aşezat la coadă la pâine, de data asta însă fără cartelă, şi a cumpărat cât de mult a putut.

Ştii apucătura aia a părinţilor tăi care cumpără mai mult decât au nevoie? Că ai ajuns, acum, să ai frigiderul plin de mâncare, din care multă ajunge la gunoi expirată? Se trage din foamea acelor ani, foame pe care tocmai ei o uită atunci când spun că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, că-ţi dădea casă şi serviciu.

Când s-a dat drumul la pâine fără cartelă, am fost toată familia la coadă. Am luat câte cinci pâini de căciulă, cinci oameni. Niciodată n-am văzut oameni care să mănânce pâine cu mai multă poftă ca atunci. Aceeaşi pâine amară şi proastă, dar cu poftă. Cu o poftă a revoltei, cu foamea bucuriei perverse că, în sfârşit, dictatorul a crăpat şi, na!, acum îi faci în ciudă după ce, ani de zile, te-a ţinut cu jumate de pâine pe zi.

De moştenirea comunistă n-am scăpat. N-ai scăpat nici tu, cel de 18-22-25 ani care-ai făcut o facultate pentru că ţi-au zis părinţii c-o să te angajezi mai repede. Ai mei au vrut să mă trimită la Liceul Pedagogic, să am o meserie, că sigur găsesc un post de învăţător. Alţii, 26 ani mai târziu, îşi trimit copiii la ASE să se facă contabili, că sigur găsesc ceva la o primărie sau la bancă, să fie călduţ.

Sistemul educaţional românesc e la fel de prost şi continuă să promoveze toceala în detrimentul pasiunilor. În loc să te îndemne să afli ce-ţi place să faci, să nu munceşti pentru salariu, ci pentru că îţi place ceea ce faci, te obligă să toceşti tot. Desigur, astea se vor schimba.

Însă mintea omului nu se schimbă. Tendinţa - şi, mai ales, tentaţia - e aceea de a-ţi reprima toate amintirile negative. Vrei să uiţi că, în comunism, a fost rău. A fost crunt. A fost sărăcie. Nu exista Facebook şi nu puteai să ieşi în stradă să strigi împotriva lui Ponta. Iar atunci când, totuşi, s-a ieşit, s-a terminat cu oameni bătuţi şi închişi în puşcării.

Te-ai plictisit, probabil, să auzi de cuvinte precum eficienţă şi productivitate. La naiba, eu m-am săturat! Dar erau locuri de muncă! Da, şi ţara era tot săracă din cauză că se muncea puţin, prost şi fără pic de eficienţă. O iluzie pe care o vezi acum la cei ce speră că termină o facultate care nu le place.

A fost rău, bă! A fost rău. A fost nasol. A fost naşpa. Apropo, „nasol‟ şi „naşpa‟ sunt cuvinte ţigăneşti, dar tu n-ai auzit explicaţia asta de la educatoare şi învăţătoare. Căci asta promova comunismul, discriminarea şi lupta de clasă. Muncitorii sunt mai buni decât intelectualii, ţăranii sunt proşti, ţiganii sunt hoţi. Asta dacă te-ntrebi de unde moşteneşti toate prejudecăţile.

E drept şi că, în ultima perioadă, am început să revizitez locuri şi momente, să mă întorc la trecut, din când în când, pentru a încerca să-mi explic nişte lucruri. Prin literele din Scînteia îmi explic pasiunea pentru fonturi. Prin revistele nemţeşti descoperite prin biblioteca lui taică-meu, cataloage Neckerman şi alte minuni luate pe sub mână, îmi explic pasiunea pentru design. Prin curiozitatea din seara aia, când voiam să ies în stradă, îmi explic de ce-am ajuns ziarist.

Însă dincolo de toate astea, revizitându-mi copilăria, îmi explic de ce avem atâtea prejudecăţi şi câte reminiscenţe ale mentalităţii comuniste încă mai există în mine, în prietenii mei, în colegii mei mai bătrâni sau mai tineri.

Comunismul e o rană deschisă şi va mai rămâne aşa o perioadă. Când te mai gândeşti că a fost bine pe vremea lui Ceauşescu, că socialismul e nemaipomenit, întreabă-ţi părinţii despre cum existau turnători în fiecare scară de bloc, care abia aşteptau să dea o notă la Securitate despre vecinii de palier de la care mirosea a carne, de cum se aduceau ouă sau găini în casă în miez de noapte sau pe sub mână, despre ditamai cultura şpăgilor.

Şi uită-te la ştirile şi la documentarele despre Revoluţie. O fi fost o revoluţie furată, dar dacă nu era nici aia, azi nu citeai VICE dintr-un link postat de cineva pe Facebook, pe care-l citeşti acum pe un iPhone sau, în orice caz, pe un smartphone produs în străinătate, nu ai fi băut whiskey în club - la naiba, nu existau cluburi pe vremea aia, erau „ceaiuri dansante‟ pe la prieteni care te trimiteau acasă la zece seara, că dacă te prindea miliţia pe stradă după unşpe, mai luai şi bătaie prin vreun beci.

Bucură-te că tu ai de toate. Ţi se pare greu acum? Mai întreabă-ţi o dată părinţii cum era pe vremea aia. Şi dacă ţi se pare că zâmbesc cu nostalgie, întreabă-i şi pe câţi dintre prieteni îi suspectau că-s turnători la Secu. Să vezi cum le dispare zâmbetul de pe faţă.

Avem capacitatea să ne reprimăm amintirile dureroase, dar de uitat, nu le uităm niciodată. Şi, uneori, ar trebui să ne întoarcem la ele. Aşa, pentru un reality-check sumar.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte texte despre comunism:
Ce înțeleg tinerii români despre comunism din filme?
Droguri, frizuri umflate și comunism: viața de noapte din Belgrad în anii '80
Am vorbit cu femeile din familia mea despre ce foloseau în loc de tampoane în România comunistă