Sinceră să fiu, nici acum nu-mi dau seama prea bine de ce am venit aici. Dacă ar fi să construiesc un raționament, cât de cât logic, ar fi cam așa. Mai întâi, am aflat că Alexandru Arșinel și Vasile Muraru s-au înscris în UNPR. Adică în partidului lui Gabriel Oprea, despre care nu cred că mai e nevoie să spun ceva.

Asta m-a făcut curioasă, normal. Mi-am pus prima întrebare pe care și-o pune un jurnalist, după cum învățasem în tinerețe: de ce naiba? Apoi, am citit declarația asta absolut dubioasă a lui Arșinel: „Eu sunt de mult înscris în politică, ca toată lumea, numai că unii o recunosc, alţii nu o recunosc. Şi, dacă faci o pâine bună, înseamnă că faci o politică bună. Şi, dacă te îmbraci frumos şi eşti ordonat şi îl respecţi pe ăla din faţă, înseamnă că faci o politică bună. De ce acum? Poate că acum mi-a venit ceasul ăla bun şi poate pentru că intervenţia domnului Oprea m-a determinat să spun «da». Eu am ajuns cu o rugăminte la dumnealui şi modul cum a reacţionat şi cum a venit în întâmpinarea dorinţei mele şi a colegului meu Vasile Muraru m-a determinat să cred că lângă asemenea oameni încă se mai poate face ceva pentru România‟. Superb.

Am citit-o și am recitit-o. Nu-mi dădeam seama dacă e o glumă sau nu. Până la urmă, care-i treaba cu Arșinel și Muraru? Ce știm noi despre ei? Că au adus zâmbetul pe buze pentru generații întregi de români. Poate că era o chestie, așa, la mișto.

Apoi, m-au sunat din redacție. Mi-au spus să merg la un spectacol al acestor titani, la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase". Acolo unde Alexandru Arșinel e director, iar Vasile Muraru este director artistic. Le-am zis celor din redacție „bogdaproste‟. În curând, aveam să-mi răspund la toate dilemele. Aveam să înțeleg de ce un actor, orice actor, ar intra în politică, și nu oriunde, ci direct în troaca ideologică manevrată de Gabriel Oprea.

M-am informat ce și cum se joacă de pe site-ul instituției, care este atât de prost făcut și încărcat, încât, dacă intri acolo, este posibil să faci conjuctivită, pentru că demența în pixeli transcede chiar și monitorul. Am cumparat bilete la Vivat Revista, un show complet cu o distribuție de zile mari, cum ar zice orice crainică teveristă. M-am îmbrăcat frumos și m-am dus la teatru.

La intrare, când am văzut cum arată spectatorii, a început să mi se facă milă de întreg cadrul unde mă aflam. Majoritatea acestora erau octogenari îmbrăcați frumos, aranjați ca pentru o seară specială. Mai erau și câteva cupluri mai tinere, ceva adulți și vreo doi-trei copii. Sala însă nu a reușit să se umple nici măcar la jumătate din capacitatea sa, cu toate că era duminică seara. Suflet nobil ce sunt, mi-am spus în gând că na, oamenii nu știu ce pierd. Tineretul de astăzi nu mai știe ce-i ăla umor adevărat.

Încă de la ridicarea cortinei, am fost luată prin surprindere de incredibilul decor. M-am simțit instant ca la filmările unei ediții speciale ale departamentului divertisment pentru Revelion 1988. Mult sclipici auriu, dar și argintiu, beculețe pe față, beculețe pe spate, bling bling pe fustele dansatoarelor, dar și pe hainele prezentatorilor. Care, de altfel, și-au făcut apariția în aceste roluri doar la început și la sfârșit, ciclic, ca în Ion.

Tocmai când simțeam prima undă de dezamăgire, dată de cantitatea uriașă de glume din seria primăvară-vară 1992, spectacolul a luat o turnură neobișnuită: a fost lansat un mic atac la adresa lui Băsescu, în rime. Asta m-a făcut să mă gândesc că, de la alegerile de anul trecut, scenariștii nu prea au mai trecut prin material.

A urmat o doamnă între două vârste, ușor plinuță, care a cântat despre cum ar vrea să facă dragoste cu cât mai mulți bărbați, pentru că îl are pe „Vino-ncoa", fapt dovedit atât de melodie, cât și de decolteul vast. Apoi, a intrat Cristina Stamate, care, pe lângă două glume ușor nostalgice vis-a-vis de tinerețea ei pe scenă, a certat spectatorii dramatic și în versuri, că nu vin la teatru. Ce mi s-a părut mie ciudat este că a făcut asta pe scenă, în fața unor oameni care veniseră la teatru. Zic și eu, poate că ar fi fost ceva mai eficient să facă chestia asta în vreo campanie, pe alte medii.

Dezastrul a lovit odată cu apariția baletului. Nu sunt critic de artă, dar aș putea să bag mâna-n foc că oamenii ăia nu erau dansatori profesioniști. Poate că exagerez. Dar îți zic atât: una dintre dansatoare, care, oricum, părea cu vreo zece ani mai mare decât restul, se hlizea în ultimul hal. Până și ei i se părea totul o glumă.

Un sketch superb cu doi travestiți m-a făcut să râd. Au zis și ceva despre Facebook, lucru care m-a surprins. Mi-am imaginat ședința cu Arșinel, în care s-a decis că trebuie să folosească în momentele umoristice și elemente actuale. Cel mai creepy moment a fost însă următorul, când o minionă cu o voce foarte puternică, a cântat o melodie, in memoriam Dan Spătaru. Ciudat nu a fost asta, ci momentul în care în sală s-au stins luminile, iar vocea lui Spătaru răsuna în difuzoare, dincolo de mormânt. Aplauzele spectatorilor au fost furtunoase.

În sfârșit, după atât de multă așteptare, a apărut și proaspătul UNPR-ist Vasile Muraru, cu un monolog în care se prefăcea că e lăutar. Îți spun cu mâna pe inima că nu am înțeles nimic, poate doar că și el e anti-Băsescu. Părea cam trist și nostalgic. Mi-a fost milă de el. După câteva minte, Muraru a fost completat de o domniță foarte tânără, cu o voce ok. Sper ca în curând să participe la Vocea României sau ceva.

A urmat o pauză de zece minute, pe care am consumat-o, afară, la țigară, copleșită de tristețe, alături de colegul meu fotograf. Am încercat să râdem de ceea ce tocmai văzusem, dar nu aveam cum. Era o tristețe în spectacolul ăla care te uimea și bloca. Aș fi vrut să fug, dar m-am întors și pentru partea a doua.

După încă un moment al baletului, în care le-am ținut sincer pumnii artiștilor, nu doream să văd vreun accident pe scenă, a intrat și Alexandru Lulescu. Domnul, octogenar și el, a făcut o serie de glume sexuale, triste și nostalgice. O nouă rafală de tristețe mi-a secerat sufletul. De fapt, senzația pe care am avut-o pe întreg parcursul spectacolului a fost că oamenii își iau la revedere, că nu mai apucă ziua de mâine. Ceea ce nu e ok. Pe bune, viața e frumoasă, de ce să dramatizăm fără motiv?

A urmat un monolog isteric din partea unei fete, Ana Maria Donosa, care încerca să simuleze că este la examenul auto și că este atât de preocupată de faptul că e femeie, încât o dă mereu cu stângul în dreptul. Glume răsuflate, spuse cu o dicție perfectă. Imediat după aceea, am fost uimită de apariția unui fost candidat la Vocea României, Alin Gheorghișan. Tipul a cântat din suflet, dar foarte prost.

Însă, uimirea avea să mă copleșească de abia de aici înainte. Vasile Muraru a reapărut în scenă, alături de Valetina Fătu. Glumele însă, off, din nou mult prea anti-Băsescu, anti-PSD, anti multe nații și clar homofobe. Cei doi se chinuiau să enumere motivele pentru care România se duce de râpă, unul dintre ele fiind: „perechile de homo vor să intre la altar".

După un alt număr de dans, a intrat pe scenă vedeta mult așteptată: Alexandru Arșinel. Cu celebra sa voce gâjâită, – o știți din reclamele Catena - a susținut un monlog, după o rețetă umoristică clasică: lucrurile spuse treaz versus aceleași lucruri spuse la beție, toate astea în timp ce se prefăcea că trage dușcă după dușcă dintr-o sticlă de votcă.

Am râs un pic, recunosc. Stela Popescu, care arată foarte bine la cei aproape 80 de ani, a cântat ceva trist între cele două numere și a certat și ea publicul că îl vede cam rar. Dar a fost drăguță. Tema confuziei a fost abordată în următorul număr din spectacolul Vivat Revist, de cei doi monștri sacri Stela și Arșinel, de data asta în tandem. Mi-au plăcut foarte mult niște fete care stăteau cumva în fața mea și își explicau glumele, una celeilalte. În text, Arșinel vorbea că a ieșit să conducă o Alfa Romeo Giulia, iar Stela credea că el a ieșit cu o femeie pe care o cheamă Giulia. Ce confuzie delicioasă!

Într-un final, show-ul s-a terminat cu Arșinel, politician și cântăreț aflat la vârsta senectuții, care a încântat și cântat piesa Ultimul vals. La revedere de la întreaga distribuție și gata. Am plecat și mai confuză decât venisem. La ce luasem parte? Cine sunt acești comedianți? Și, mai ales, de ce s-au revoltat oamenii că actorii ăștia au intrat într-un partid ca UNPR-ul, în loc să fie uimiți că s-a întâmplat abia acum?

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre tristețe:
Fotografii cu tipi care-s singurii care dansează la o petrecere
De ce plângem la filme?
Generația asta tristă nu știe când să termine cu petrecerile