Sport

5 mituri stupide pe care românii încă le cred despre MMA

Nu, când intri prima oară într-o sală de MMA, nu sare antrenorul pe tine să-ți spargă nasul.
21 Februarie 2020, 9:59am
mituri din mma, cum e sa faci mma, sala de mma
Fotografie din arhiva personală a autorului

Am 21 de ani și practic MMA de aproximativ patru ani. Este una dintre cele mai mari realizări ale mele și m-a ajutat să trec peste perioade grele din viață, să îmi dezvolt modul în care gândesc, să mă organizez și să-mi cunosc sau să-mi împing limitele, în funcție de situație.

Știu că există multe mituri despre sportul ăsta, că sunt probabil mulți oameni care habar n-au ce înseamnă MMA, dar care poate au auzit de Conor McGregor. Fost campion în două categorii diferite de greutate, el este de departe cel mai mare nume din Mixed Martial Arts (sau pe scurt, MMA). Deși problemele lui cu legea și scandalurile din ultima perioadă nu pun deloc într-o lumină bună sportul ăsta, nenumărați luptători din întreaga lume fac tot posibilul să arate că e un sport ca oricare altul, cu fair-play, reguli, limite și atleți cât se poate de serioși. Chiar și băiatul rău McGregor a revenit, după o lungă perioadă de suspendare, cu o nouă persona, care mizează mai mult pe respect și onoare. Am văzut asta în campania de promovare a meciului cu Donald „Cowboy” Cerrone, care a născut și meme-uri care-l prezentau pe irlandez drept Conor „Respectful” MCgregor. După meci, McGregor a pupat-o în ring pe bunica adversarului său, spunându-i că a crescut un băiat fenomenal.

O conferință de presă total atipică pentru McGregor, numai cu laude și respect față de adversarul său.

Înainte să încep acest sport însă, m-am lovit de tot felul de preconcepții, care cu trecerea timpului mi s-au demonstrat a fi total sau în mare parte false.

MMA înseamnă lupte fără reguli

Conceptul de arte marțiale mixte a prins formă în secolul trecut și are la bază mai mulți autori. În Japonia și alte câteva țări asiatice se organizau încă din perioada interbelică sau chiar mai devreme diverse competiții care combinau mai multe stiluri de lupte. În Brazilia, familia Gracie (creatoarea Jiu-Jitsu-lui brazilian, pe scurt: BJJ) promova din greu sportul Vale Tudo pentru a arăta eficiența stilului lor în fața celorlalte. Vale Tudo este probabil reprezentarea cea mai apropiată de ideea pe care mulți o au despre MMA, cu puține reguli sau deloc. Chiar și la începuturile UFC-ului (cea mai mare ligă de MMA din lume) meciurile erau vândute ca „lupte fără reguli”, lucru care, bineînțeles, a provocat rapid trecerea în ilegalitate a sportului în mai multe state la acea vreme.

În prezent, artele marțiale mixte sunt un sport popular și recunoscut la nivel mondial, cu reguli foarte clare, care protejează atleții de contuzii și accidentări inutile, cu un arbitru care să asigure respectarea acelor reguli și afilieri cu diverse organizații naționale anti-doping, care testează regulat luptătorii și se asigură că aceștia nu folosesc steroizi.

De fapt, în momentul de față, MMA are multe reguli, pe care chiar și cei pasionați de acest sport nu le cunosc în detaliu. Uite 10 momente care au făcut sportul ăsta mai complicat și mai regulat:

Mărimea contează în MMA

Unul dintre lucrurile pe care le aud cel mai des când spun cuiva că fac MMA este: „Păi, cum poți să faci asta, dacă ești atât de mic?”. La 1,87 cm și vreo 80 de kilograme nu mă consider chiar mic, dar mitul spune că, pentru a intra în acest sport, cerința principală este să arăți ca un angajat BGS.

MMA-ul, la fel ca boxul și toate celelalte sporturi de contact care se respectă, este împărțit în multiple categorii de greutate, cea mai mică începe de la vreo 52 de kg (strawweight). Într-adevăr, în trecut, cele mai promovate lupte erau cele de la categoria supergrea, dar odată cu dezvoltarea și popularizarea acestui tip de competiție, au apărut din ce în ce mai mulți luptători de înălțimi și greutăți reduse, care au reinventat sportul și l-au făcut să pară chiar mai interesant decât mastodonții de la categoria mijlocie în sus. Apropo de asta, McGregor a luptat la featherweight (61-66 kg), lightweight (65-70 kg) și, mai nou, la welterweight (71-77 kg).

Totuși, e adevărat, mărimea contează într-o luptă de stradă, e stupid să ai impresia că un corp de 55 de kg poate genera aceeași forță sau că ar avea aceeași rezistență la lovituri ca un corp de 120 de kg (există și excepții, dar fix asta sunt: excepții). Cu toate astea, dacă vrei să începi să practici MMA, o poți face indiferent de înălțime, greutate sau vârstă, pentru că luptele nu se dau între un David și Goliath, nici măcar la antrenamente, ci doar între luptători aproximativ egali, când vine vorba de greutate.

MMA-ul e o treabă exclusiv masculină

Să fie clar: bărbații nu au monopol pe violență, agresivitate și competitivitate fizică. Femeile sunt cât se poate de implicate și pasionate de MMA. De exemplu, au o competiție care le este dedicată în exclusivitate: Invicta FC.

„Femei în UFC? Niciodată.” Ăsta e răspunsul pe care l-a dat Dana White, președintele UFC, într-un interviu pentru TMZ Sports în 2011. Dar și-a mâncat cuvintele. Deși multiple alte ligi de MMA aveau categorii de greutate pentru femei și deja existau multe luptătoare talentate în lume, argumentul Danei era că nimeni nu urmărește așa ceva, pentru că la femei nu există acel trash talk dinaintea luptei, care construiește un hype în jurul luptelor masculine: un beef care trebuie rezolvat cu pumni în gură.

La scurt timp după, Ronda Rousey era deja atât de cunoscută în această lume, încât UFC-ul a deschis o categorie de greutate feminină special pentru ea, în care aceasta a dominat multă vreme. Înainte de epoca McGregor, ea era cea mai mare vedetă a acestui sport.

În prezent, UFC are patru categorii de greutate pentru femei, iar nivelul de performanță este la egalitate cu cel masculin. De când practic acest sport au venit foarte multe femei la antrenamente, iar una dintre ele a fost chiar primul luptător român din UFC: Cristina „Barbie” Stanciu.

O altă luptătoare care a reușit de curând o performanță pe care niciun bărbat nu o are în palmares este Cris Cyborg. Ea este singurul sportiv din MMA, bărbat sau femeie, care a câștigat patru centuri în patru campionate diferite: Strike Force, Invicta FC, UFC și Bellator.

MMA e cel mai periculos sport care există

Când decizi să devii luptător profesionist și să intri într-o cușcă de MMA cu un alt atlet de calibru, trebuie să-ți asumi că, în urma acestui meci, cariera ta s-ar putea încheia, ai putea fi grav accidentat sau mai rău. Dar treaba se aplică în orice alt sport în care ai contact cu adversarul sau cu echipa adversă. Din 2001 până în prezent au existat doar șapte morți care au avut legătură cu meciuri oficiale de MMA. În fotbal, în același interval de timp, s-au înregistrat peste o sută de cazuri, iar trei dintre ele au avut ca victime fotbaliști români.

Un prieten, care a făcut baschet mulți ani, îmi povestea că într-un meci un coechipier și-a pierdut câțiva dinți după o piedică accidentală. În MMA te aștepți să fii lovit, ai asta mereu în minte și automat ești mai precaut. Doar că ai, de asemenea, și echipament de protecție: o gardă pentru dinți, mănuși, tibiere (în meciurile de amatori și în câteva competiții) și o cochilie pentru zona sensibilă.

La amatori, nivelul de periculozitate este chiar mai mic, la antrenament nu te lovește nimeni cu ghiulele, iar antrenorul se asigură că te aperi eficient și te pune să lucrezi cu parteneri de nivelul tău.

Ideea e că în orice sport există riscuri, dar de asta atleții se antrenează atât de mult, pentru ca, într-un final, să există șanse extrem de mici pentru o accidentare nasoală.

Luptătorii de MMA sunt niște brute

În mintea multora, atleții care practică MMA sunt niște ființe grobiene, brute care sar la bătaie cu orice ocazie. Sau că ar trebui să te ții departe de ei ca să nu riști să rămâi inconștient. Adevărul e că mulți luptători provin din familii fără posibilități care au crescut sau trăiesc în zone periculoase ale lumii, iar o parte din ei au crescut în medii violente și au avut comportamente corespunzătoare contextului. Însă, acest sport îi disciplinează pe mulți, iar nivelul agresivității în afara sălii scade foarte mult. Aceasta este mai degrabă satisfăcută, într-un cadru organizat, fără ca altcineva să fie rănit (fără acord, cel puțin).

Ca luptător profesionist, ești conștient că poți fi o armă letală pe două picioare și, automat, nu simți nevoia să te afirmi în fața celor din afara sportului. E și o chestie pe care antrenorii din orice sport de contact o imprimă în mentalitatea luptătorilor.

În plus, nu e neapărat o regulă, dar când te antrenezi constant, e posibil să fii prea obosit, în general, ca să-ți pui mintea cu orice smardoi de prin vreun bar.

Înainte să încep antrenamentele eram o fire vulcanică, mă aprindeam rapid. În prezent, sunt foarte calm și rațional, iar motivul principal al schimbării mele este disciplina pe care am deprins-o în sala de MMA.

Bonus: Nu-ți sparge nimeni nasul imediat cum intri în sală

Am auzit asta de nenumărate ori și pot să-ți spun din experiență personală că e o legendă urbană absolut stupidă. Mi-am spart nasul la câteva luni de la începerea antrenamentelor pentru că voiam atunci să fac o carieră din MMA și mai toate sesiunile de sparring erau intense pentru că așa alegeam eu și adversarii mei. Dar, în prezent, în nicio sală obișnuită nu se va atinge nimeni de nasul tău, în afara unei sesiuni de sparring.

Doar în cazul în care te antrenezi pentru competiții, o să ceri să-ți spargă cineva nasul, ca să te obișnuiești cu asta, fiindcă prima oară doare ca naiba și nu mai poți continua lupta. Nu de alta, dar se umplu ochii de lacrimi, iar din nas îți curg incontrolabil muci și sânge. Și vrei să fii pregătit de asta într-o luptă oficială.

Editor: Gruia Dragomir