Am vizitat lumea fabuloasă a comunității LGBTQ românești unde am văzut și o nuntă gay

Viitorul n-arată prea grozav, dacă e să te uiți la știrile din ultima perioadă. Ca și cum pandemia n-ar fi de ajuns, AUR câștigă din ce în ce mai multă popularitate, iar extremiștii de dreapta îi ridică în slăvi pe Diana Șoșoacă și George Simion. Uneori mă apucă groaza că, în loc să progresăm, ne apropiem de țări ca Polonia, unde s-a interzis avortul, iar drepturile persoanelor LGBT sunt atacate la ordinea zilei.

Deși ai zice că e incredibil, relațiile dintre persoanele de același sex au fost incriminate în România prin infamul articol 200 din Codul Penal până în 2001. La 20 de ani de atunci, proiectul Triumf Amiria - Muzeul Culturii Queer [?] încearcă să prezinte printr-o serie de evenimente ce s-a întâmplat în cultura queer în tot acest timp. 

Acest muzeu viu propune o expoziție intitulată „Simți, Aluneci, Cânți”, un puzzle multidimensional în care coexistă și plutesc în dialog aproximativ 40 de artiști și 245 de scene narative queer. Pot să-ți spun că e o gură de aer proaspăt în toată această angoasă din ultima perioadă.

Dacă te întrebi de unde vine numele ăsta special, „triumf” e o aluzie la sentimentul de mândrie, acel pride pe care comunitățile queer din întreaga lume îl sărbătoresc anual ca pe o victorie în fața prejudecăților cu care se luptă zi de zi. Miria provine de la termenul mýrioi, de origine greacă, folosit în secolele XVIII și XIX ca prefix decimal în sistemul metric pentru a simboliza zece mii, cu referire la zecile de mii de identități queer, fluide, pe care le-ar permite o lume ideală. A-miria pentru că propunerea muzeului se situează în afara normelor prestabilite. 

Am ales o după-amiază însorită să vizitez expoziția de la Combinatul Fondului Plastic, de pe strada Băiculești 29. Mi-am dat întâlnire acolo cu Dragoș Olea, membru al colectivului artistic Apparatus 22, care a curatoriat expoziția împreună cu colega lui din colectiv Sandra Demetrescu, care e chief curator la MNAC.

Dragoș m-a plimbat cu un entuziasm molipsitor prin toată expoziția și pot spune că am intrat într-o lume magică și hiper emoționantă, înduioșătoare și plină de umor, din care mi-a fost foarte greu să mai plec.

Expoziția se deschide cu un discurs foarte emoționant de la Pride 2018, în care activistul trans Patrick Brăila vorbește despre comunitatea trans și un viitor utopic pentru comunitatea LGBTQ.

Doi pași mai încolo, dau cu picioarele în niște ghivece cu plante prăfuite și mă gândesc că sunt prea țărancă să-mi dau seama dacă asta e o lucrare de artă sau doar n-au grijă de plante ăștia de la muzeu. Știi gluma aia proastă cu țăranul la muzeul de artă contemporană care nu știe dacă trebuie să admire caloriferul sau să-și încălzească mâinile pe el? E, așa eram și eu.

Noroc că m-a luminat Dragoș, care mi-a povestit că e vorba despre lucrarea „Under the grey dust” a lui Liviu Bulea, un artist din Turda. Turda e un oraș foarte poluat din cauza fabricii de ciment. Acolo praful se așază pe viețile oamenilor, pe sănătatea lor, pe viitorul lor, după cum mi-a explicat curatorul. 

E o lucrare ecologistă, așadar, dar și cu mesaj queer, deoarece Bulea susține că poluarea ne afectează pe toți, fie că suntem queer sau cis. Și uite cum, de unde mă amuzam ca fraiera de ghivecele prăfuite, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Vezi? Asta e faza cu arta contemporană, trebuie doar să fii deschis să te documentezi și s-o plasezi în context. Practic, cere un minim efort din partea ta ca privitor ca s-o înțelegi. Și deodată lucrarea se transformă, doar pentru că ți-ai schimbat perspectiva și ești informat. Dar hai să nu te plictisesc cu lecțiile mele arogante de artă contemporană și să te plimb mai departe prin expoziție.

Spațiul e foarte mare și te poate înghiți imediat, așa că echipa de curatori a colaborat cu arhitecta Laura Paraschiv și a construit un hibrid format din trei părți. De altfel, Dragoș mi-a zis că sunt foarte multe lucruri în expoziție care au legătură cu cifra trei, în ideea de a deconstrui binaritatea: masculin–feminin, alb–negru, bun–rău. „Am încercat mereu să aducem un al treilea element care să adauge ceva disturbing sau care face lucrurile mai elastice sau le împinge spre un spectru mai larg”, a adăugat el.

Mi-a plăcut enorm un gard masiv din metal situat în mijlocul camerei centrale, un simbol al Bucureștiului, mereu în construcție, neterminat. Pe gardul ăsta, similar cu cele care încadrează atâtea șantiere din București, e expus un autoportret superb al artistului Adrian Oncu, care are un alter ego ca drag queen. 

Mesajul lui e un fel de wishful thinking despre ce fel de imagini ar fi tare să vedem în spațiul public, imagini care în prezent nu circulă și nu au șanse să apară. E o imagine excelentă, care combină futurismul cu o atitudine over the top și viața la țară, plus obsesia oamenilor pentru mașini. 

Mai departe, am trecut pe lângă performance-ul lui Ștefan Botez, care face focul în mijlocul orașelor mari, cum ar fi Geneva, ca să aducă un element de sălbăticie, să vadă ce reacții stârnește un gest destul de simplu și cât de repede se sesizează poliția la astfel de gesturi. 

Alt performance simplu, dar care m-a dat pe spate, e cel al lui Manuel Pelmuș, „Outcome”, despre care artistul a zis că a fost pentru el un coming out, atât artistic, cât și personal. Muzica e superbă, un loop repetitiv super intens care m-a dus imediat cu gândul la Steve Reich și m-a ținut în transă nouă minute, cât durează clipul.

Regizorul de teatru Mihai Lukács a făcut o lucrare despre handbalista Mariana Cetiner, ultima persoană care a făcut închisoare în România pentru lesbianism, în baza articolului 200, înainte ca acesta să fie abrogat.

Dacă tot am zis de handbal, în expoziție apar și lucrări ale artistei Ioana Nemeș, fostă handbalistă și ea, care a suferit un accident la genunchi și astfel s-a reorientat spre studiul fotografiei. Lucrările Ioanei fac parte dintr-o serie foarte mare numită „Monthly Evaluations”, un fel de jurnal artistic ținut timp de opt ani în care Ioana analiza cu precizie chirurgicală ce i se întâmpla. Nota cea mai importantă chestie din ziua respectivă și analiza cinci elemente din viață pe o scară de la -10 la +10:  fizic, emoțional, intelectual, financiar, noroc. 

Mi s-a părut funny instalația luminoasă „Din moși strămoși queer” care face aluzie la faptul că dintotdeauna au existat persoane și comportamente queer, chiar dacă pe atunci nu exista un vocabular pentru ele. 

Apropo de asta, dacă n-ai văzut niciodată o nuntă gay românească, tot aici o s-o experimentezi. Artistele Georgiana Dobre și Kjersti Vetterstad au oferit expoziției filmarea nunții lor din satul Gostinu, de lângă Dunăre. După ce s-au căsătorit oficial în Norvegia, țara de proveniență a lui Kjersti, cele două au vrut să-și sărbătorească dragostea și cu rudele Georgianei din România. Ai ocazia să vezi cea mai mișto combinație de oameni simpli de la sat și persoane queer de la București, într-o comuniune amuzantă și înduioșătoare.

Ileana Pașcalău e o artistă din Caransebeș pasionată de istoria corpului uman. Am avut norocul să o întâlnesc la expoziție și să-mi povestească personal despre lucrarea ei pe subiectul femeilor instituționalizate împotriva voinței lor în spitale psihiatrice de la sfârșitul secolului XIX și până-n anii ‘60, pe baza unei teorii medicale fictive cum că ele ar fi predispuse isteriei și unei sensibilități nervoase. 

Activista și artista politică Veda Popovici are o lucrare video superbă care aduce o critică feministă picturilor din istorie în care femeile erau doar niște obiecte decorative sau sexuale, iar poetul trans Julio Elvisey Pisică te ia de cap cu „Vâlvă”, o piesă poetică intensă, spoken word, despre lucruri care transpar din spațiul privat în spațiul public.

În spațiu sunt și trei mini cinemauri cu proiecții și filme scurte queer: Pieptiș al lui Patrick Brăila, care surprinde o conversație cu mama lui (interpretată de Maia Morgenstern) despre tranziția lui, un fragment superb din filmul Adinei Pintilie Touch me not despre corpuri neconvenționale și un film de-al lui Ștefan Botez despre corpul masculin și standardele de frumusețe masculine. 

Mi-a mai plăcut mult lucrarea lui Sorin Oncu, care a luat cartea comunistă foarte populară pe vremea aceea „Caracterul, dragostea și căsnicia” și i-a dat o perspectivă gay, lucrarea lui Vasile Mureșan (Murivale), care a pictat o serie de portrete cu strămoși queer, de la Sappho și Virginia Woolf la David Bowie și William Burroughs, animația stop motion a lui Luca Istodor despre un cuplu gay din anii '60 din România și problemele cu care se confruntau. 

A fost o plăcere și să aflu povestea personajului Farid Fairuz, creat de artistul Mihai Mihalcea, un personaj arab queer cu care Mihalcea a făcut multe performance-uri foarte incomode pentru societatea românească timp de zece ani, după care a decis să renunțe la el într-un mod foarte pompos și cu umor.

Paul Dunca, un personaj foarte important pentru scena queer din București, performer, cântăreț și dansator, apare și el în spațiu cu povestea despre alter ego-ul său, Paula Dunker.

Pe toți pereții spațiului sunt desenate niște crăpături, despre care Dragoș mi-a zis că sunt o metaforă pentru ce vrea să facă Triumf Amiria, să provoace aceste crăpături în status quo, în mentalitățile mainstream, retrograde. Bineînțeles că și crăpăturile astea au încă două sensuri: arată și ca niște rădăcini, în ideea că muzeul vrea să prindă rădăcini în spațiul românesc, iar dacă le pozezi cu blitz, apar ca niște fulgere care te duc cu gândul la materialele reflectorizante din cultura de club queer. Pe scurt, nu prea există niciun lucru în spațiul ăsta care să nu aibă cel puțin câteva semnificații super diferite.

Eu am petrecut acolo vreo trei-patru ore și, când am ieșit afară, era beznă și pluteam, efectiv, de speranță și bucurie că niște oameni au îndrăznit să viseze la un muzeu queer pe timp de pandemie și țintesc nu spre „întoarcerea la normalitate”, ci spre imaginarea unor realități noi, mai bune, revoluționare. 

Îți recomand să mergi să vezi expoziția dacă ești deprimat și nu mai aveai speranță că o să se schimbe lucrurile în bine pentru comunitatea LGBTQIA, dacă nu cunoști artiști queer sau dacă vrei să înțelegi mai bine cultura queer și ce înseamnă, efectiv, termenul queer. Sau, pur și simplu, dacă vrei să te desprinzi, timp de câteva ore, de toată nebunia orașului, și să trăiești într-o lume safe și utopică, în care să te bucuri ca un copil care găsește o jucărie artistică nouă la fiecare pas.

„Simți, Aluneci, Cânți” e deschisă publicului la Combinatul Fondului Plastic până pe 9 ianuarie 2022, de miercuri până duminică, între orele 13–19 (cu excepția zilelor 23-26 decembrie și 31 decembrie–4 ianuarie), iar extensiile ei se găsesc la Suprainfinit Gallery (strada Mântuleasa nr. 22) până pe 30 ianuarie 2022, de miercuri până duminică, între orele 13–19 (cu excepția zilelor 23-26 decembrie și 31 decembrie–4 ianuarie) și la Switch Lab (Strada Ion Brezoianu 23-25), tot până pe 30 ianuarie 2022, de miercuri până vineri, între orele 12:–17 (excepție 23-26 decembrie și 31 decembrie–4 ianuarie).