Cultură

Am vorbit cu cei mai cool bunici de pe internetul din România despre sex, relații și tehnologie

Podcastul Retro Radio încearcă să spargă clișeele și să arate că, în ciuda statisticilor, mai sunt și câțiva bunici cool care au pasiuni și hobby-uri tinerești.
6.4.21
Podcastul Retro Radio bunici
Cornelia. Fotografii din arhivele subiecților

Bunicul obișnuia să-mi povestească despre armată, despre vremea când se plimba prin Sibiu, mănăstirile pe care le-a văzut, animalele pe care le-a îngrijit și frații care s-au dus înainte de vreme. E incredibil când te gândești că bunicii noștri au trecut prin trei realități complet diferite: comunismul, cu toate restricțiile și cozile despre care noi doar am auzit, o revoluție și realitatea care a venit după ea și pe care noi acum o numim „normală”, dar și timpurile astea pandemice. Bătrânii noștri s-au adaptat la toate. 

Publicitate

Deși mulți au trăit o viață plină de excursii și distracție, în ciuda restricțiilor comunismului, acum 68 la sută dintre vârstnici spun că n-au practicat niciun fel de activitate după pensionare, conform Eurostat. Doar patru la sută fac sport, patru la sută călătoresc, iar trei la sută merg la dans. Retro Radio Podcast încearcă să spargă clișeele, să arate că în ciuda statisticilor, mai sunt și câțiva bunici cool care au pasiuni și hobby-uri tinerești. Să arate practic că bătrânețea nu e doar despre cum devii mai înțelept odată cu vârsta și despre mers cu STB-ul, ci că are și părți palpitante.

N-am apucat să-l întreb pe bunicul meu ce sfaturi le-ar da tinerilor, dar am vorbit cu cinci bunici care participă la podcast și care rup clișeele. I-am întrebat și despre relații, cum vrăjeau pe timpuri, cum erau petrecerile, ce regrete au și care sunt amintirile care le vin cel mai des în minte când se gândesc la tinerețe. 

bunici

Cornelia

Cornelia, 82 de ani, București

Doamna Cornelia n-a stat deloc locului, după cum îmi povestește. Nu i-a plăcut să fie asistentă medicală, dar făcea gimnastică, așa că a intrat la Institutul de Educație Fizică. Cânta și dansa, iar împreună cu Ansamblul „Doina Studenților” a fost în turnee prin toată Europa. A fost căsătorită de două ori, dar oricât și-ar fi dorit, n-a mers. Iubirea pentru copii și-a canalizat-o spre meseria de profesoară de educație fizică. 

VICE: Cum vă distrați pe la 20 de ani?
Cornelia:
Distracțiile noastre erau cântatul, teatrul și dansul. Verile mergeam la ștrand, iarna la schi. Noi eram tâmpiți și mai făceam farse. În 1956 eram în tabără la mare, iar după ora șase, doi militari cu caii făceau dâre pe nisip să vadă dacă cineva încearcă să treacă marea înotând. Noi mergeam înspre mare și ne întorceam cu spatele, călcând pe urmele lăsate înainte. Să pară că a plecat cineva și nu s-a întors. Mai dădeam cu marmeladă sau slănină pe schiurile colegilor. 

Publicitate

Cum s-a schimbat distracția cu timpul?
Noi nu eram furați de miraje și atunci nu era „călăreala” de acum, nu era preocuparea asta legată de sex. Lumea era mai discretă, pentru că iubirea dintre doi oameni n-ar trebui să fie un spectacol pentru ceilalți. Acum tinerii ajung la 25 de ani obosiți și fără sentimente și emoții. Mă bucur tare când văd un băiat cu un trandafir în mână, pentru că sunt din ce în ce mai puțini. 

Îmi închipui că și pe atunci tinerii aveau curiozități legate de educație sexuală și nu exista internet. Unde găseați informațiile?
Nu puteai să întrebi în stânga și-n dreapta cum e să faci un copil sau cum e să te iubești cu un bărbat. Mai vorbeai cu o cuconiță mai fâșneață, să știi câte ceva să nu te păcălească vreun nenorocit. Că dacă erai mai frumușică și mai neinstruită te ducea la o prăjitură la prima întâlnire, iar la a doua îți dădea să bei un lichior și te ducea acasă.

Eu am fost un copil mai neastâmpărat și destul de rebel, dar mama mea avea o educație nemțească și austriacă, iar bunica mea era ardeleancă. Nu îndrăzneam să pun întrebări mai decoltate, așa că puneam mâna pe cărți. Educația sentimentală a lui Flaubert sau chiar cărți de educație sexuală de pe la anticariate. Mai circulau tot felul de poezii cu tentă mai nerușinată și la un moment dat m-a prins mama cu una din asta. 

Cum a reacționat când a găsit-o?
Poeziile nerușinate tot circulau prin școală. Aveam vreo 15 ani când mi-a găsit una despre Romeo și Julieta în buzunar. Atunci n-a zis nimic, dar și-a amintit de ea când am primit o înștiințare că chiulisem de la limba rusă ca să merg la cinema. A scos poezia și mi-a zis: „De unde ai venit cu această capodoperă?”.

Mă tot lua la mișto și, crede-mă, mai bine mă pedepsea sau îmi dădea două palme. Mi-a spus că, atunci când o să cresc și-o să fiu în locul ei, o să mi se pară scârboasă poezia, iar partea de care ar trebui să știu e mult mai frumoasă. Doar să am răbdare, să mă țin de școală, că o să se întâmple cândva. „Nu te bat, că nu e cazul. Dacă te plesnesc, nu câștig nici eu nimic și nici tu”. De atunci, dacă ajungea la mine o poezie, o citeam și după o aruncam.  

Publicitate

Aveți vreun regret?
Unica mea rațiune în viață a fost iubirea. De oameni, de lume, de tot ce-am făcut în viață și chiar iubirea de iubire. Regretul meu e că n-am avut curajul să fac un copil cu un om pe care l-am iubit până la Dumnezeu și înapoi și care acum nu mai este, din păcate. În rest, nu regret nimic din ce-am făcut, chiar dacă poate am mai dat în străchini. 

Ce sfat aveți pentru tinerii din ziua de azi?
Să nu trăiți o viață inutilă și să nu vegetați. Faceți ce vă place și faceți cu dăruire. Să aveți la final satisfacția că ați făcut ceva frumos de care să vă mândriți.

bunici

Lucia

Lucia, 70 de ani, București 

A fost în prima serie de când s-a deschis secția de Cibernetică la ASE. Mai apoi a fost repartizată la Centrul de Calcul la Ministerul Agriculturii, a lucrat în programare și crede că orice informatician are o doză de nebunie. Ei îi plăcea să găsească erori la programe, ca mai apoi să le rezolve. Nu-i place să facă curățenie, îmi spune că studenția a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții, iar Coco, soțul ei, a fost iubirea cea mai mare.

VICE: Cum erau petrecerile pe atunci?
Lucia:
Noi am avut noroc. Stăteam la casă și ai noștri, să nu umblăm hai-hui, ne lăsau să dăm petreceri. Aveam prieteni în străinătate care ne trimiteau viniluri cu Beatles, Rolling Stones, tot ce era pe-atunci. Vecinii n-aveau probleme, mama ne făcea plăcinte, iar a doua zi făceam casa lună. Nu era multă băutură, dar obișnuiam să jucăm Căpitanul Puf

Cum erau băieții pe atunci?
Băieții tot băieți sunt și-au fost, adică tot șmecheri. Dar eu nu mă încurcam cu din ăștia. Nu vreau să par nu știu cum, dar pentru mine era important ca băiatul să vorbească corect. Erau unii băieți care și când fumau aveau o anumită finețe. De obicei, băieții invitau fetele la întâlnire, la film, la plimbări. Și erau unii care beau cam mult și alții care făceau asta doar cât să-și facă curaj, că erau timizi.

Publicitate

Cum l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră?
În anul al doilea de facultate, am fost la ziua de naștere a unui fost coleg de liceu. Coco arăta ca un prințișor, avea plete. Am dansat împreună și mi-a cerut numărul de telefon. Două săptămâni nu m-a sunat. Nu înțelegeam ce se-ntâmplă, la petrecere mă sărutase pe frunte și credeam că i-am plăcut. Dar el, de fapt, în perioada aia a cerut permisiunea fratelui meu și-a celorlalți prieteni să iasă cu mine. Asta a fost mai mult un fel de „dați-vă deoparte, că vin eu”. 

Obișnuiam să ne plimbăm ziua. Când apăruse Pe aripile vântului la cinematograf, i-am zis să mergem să-l vedem și noi și n-a vrut. Când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns: „Pentru că nu pot să te văd acolo, că e întuneric”. Până în ultima lui zi, el a știut cu ce am fost îmbrăcată la petrecerea la care ne-am cunoscut. 

Cum a fost cererea în căsătorie?
Eram studenți și mi-a zis că, dacă nu vreau să mă căsătoresc cu el, o să ia repartiție și-o să plece în Fundul Moldovei. Aș fi plecat cu el. Mi-a spus că o să mă ceară de trei ori de nevastă, ca-n basme. Mamei nu i-a plăcut pentru că semăna prea mult cu tata, era prea blând, dar ne-am luat și așa. Am fost un exemplu de cuplu, râdeam amândoi cu o poftă și ne distram incredibil.  

Aveți vreun regret?
Unul singur. Soțul meu a fost mereu o fire sportivă, era cel mai sănătos, dar, după niște analize, doctorul i-a spus să ia Aspenter. El mi-a zis că nu vrea și am luat doar eu atunci. Soțul meu a făcut un accident vascular din cauza unui cheag care a dus la o tumoră la inimă. Singurul regret e că nu i-am spus atunci: „Coco, ia Aspenter sau ți-l bag eu pe gât”. Poate l-ar fi salvat.

Publicitate

Ce le-ați spune tinerilor?
Că totul în viață e toleranță. Părerea mea e că nu merită să te căsătorești decât din dragoste și dacă iubești pe cineva, mai cedezi. Dacă m-aș fi luat după mama și-aș fi căutat alt om, nu cred că aș fi fost fericită.

bunici

Ioan

Ioan Erhan, 91 de ani, București

La 91 de ani, Ioan Erhan își comandă alimentele prin aplicații, plătește facturi online, are o dronă luată de pe net, imprimantă de fotografii și a montat o lentilă la webcam. Îmi spune că se mișcă încă bine și chiar are carnetul de șofer încă valabil, așa că a condus până la centrul de vaccinare și înapoi. A lucrat în mecanică și a fost pasionat de fotografie. Dintre toți cei 72 de studenți din seria lui de la Facultatea de Mecanică Agricolă, doar el și încă un coleg mai sunt în viață. 

VICE: Ce dispozitive aveți prin casă?
Ioan:
Am adunat multe electrice și electronice. Am lucrurile standard: calculator, imprimantă, internet, conturi de toate neamurile, sunt destul de modern. Pe internet ai o diversitate foarte mare de mărunțișuri nu prea scumpe, lucruri interesante din China. Îmi amintesc că, prin 1967, mă mutasem în Drumul Taberei și mi-am transformat WC-ul de serviciu într-o cameră de developat poze. Așa e viața, începi cu mult și termini cu puțin. 

Ce vă uimește cel mai mult la tehnologia de acum?
Explozia de tehnologie trebuie să-ți creeze și o grijă. Am văzut o emisiune la televizor și acolo vorbeau despre inteligența artificială. E interesantă ideea, dar nu se știe unde poți ajunge cu ea. Noi avem toate dispozitivele astea, dar nimeni nu mai e interesat cum se fabrică. 

Publicitate

Cum erați la 20 de ani?
În tinerețe eram mai singuratic. Întâmplarea face că viața mea a început cu comunismul și-am ieșit la pensie exact când s-a terminat. N-am putut intra la Politehnică cum voiam, așa că am făcut Facultatea de Mecanică Agricolă. Acolo nu prea veneau studenți, așa că cei care erau, erau de toate neamurile, și de la oraș și de la sate. Eram de aceeași natură, selectați dintr-o grămadă de origine nesănătoasă, iar noi, nesănătoșii, ne înțelegeam foarte bine. Toți din seria mea au ajuns foarte buni profesioniști. 

Cum ați ajuns la meseria asta?
Tata lucra la sonde de petrol, iar mediul ăsta mi-a format plăcerile și curiozitatea. M-au format pe mine. Prin 1942, aveam 12 ani și umblam prin ateliere pe acolo să văd tot ce se întâmplă. Maistrul de acolo i-a zis tatei să aibă grijă la mine și i-a sugerat să mă dea pe mâna unui strungar. El m-a învățat multe lucruri, iar mai apoi, profesorii au văzut la facultate că aveam experiență. 

Amintirea acestui strungar mi-a rămas și acum. Nu l-am mai întâlnit niciodată să-i mulțumesc pentru câte m-a învățat, că a și plecat la armată pe urmă.

Ce sfat aveți pentru tinerii de acum?
Important e să trăiești cu sentimente corecte și echilibrate. Societatea te mână să te duci în extreme, iar de multe ori e greu să te abții.  

bunici

Mihaela

Mihaela Hacman, 68 ani, București 

A fost pe rând educatoare, a lucrat la uzina de medicamente, metrolog și, într-un final, traducător interpret. În tinerețe, doamna Mihaela a văzut o bună parte din Europa ca ghid pentru grupuri de tineri, iar acum îi place mult să gătească rețete noi de pe internet și să aibă grijă de florile din grădină. De când se știe și-a cusut hainele ei, dar și ale celor apropiați, chiar și ale animalelor de companie. Încă se mai uită la spectacole de modă și-mi concluzionează: „Chanel tot Chanel rămâne”. 

VICE: Cum ați început să coaseți?
Mihaela:
Nu doar pasiunea m-a împins să fac asta, dar și situația financiară. Cum nu erau prea mulți bani, preferam să-mi cumpăr materiale și să fac. Una dintre prietenele mele a fost maistru croitor la Casa de Modă. Ea îmi mai cosea și mă învăța și pe mine. I-am făcut băiatului meu pantaloni după o revistă italiană, cămașă, geacă. I-am făcut și unei prietene foarte bune rochia de mireasă după un tipar din revista Burda. Am trimis poza atunci și la revistă și mi-au zis că le-a plăcut cum am cusut.  

Publicitate

Vă amintiți vreo poveste de când aveați 20 de ani?
În revista Sputnik erau adrese de la tineri din toată lumea cu care puteai să corespondezi. Am vorbit cu vreo zece persoane din Polonia, Norvegia, Suedia, Maroc, Franța, Germania. Când am fost în Polonia, m-am și întâlnit cu persoana cu care vorbisem prin scrisori. Ideea era că nu puteai să bați câmpii, așa că vorbeam despre croitorie, flori, pisoi. Lucruri normale, nimic susceptibil, chiar dacă nu toate scrisorile se citeau. 

Venea aniversarea unuia dintre vecini, iar la Europa Liberă era o emisiune cu noutăți muzicale făcută de Cornel Chiriac. I-am scris lui, dar prin corespondentul meu din Suedia, să fiu sigură că ajunge scrisoarea. De ziua vecinului, la Europa Liberă s-a auzit: „Pentru Așoca, de la sora lui, Maunela, care îi spune la mulți ani și-i dedică melodia Highway Star de la Deep Purple”. Tot cartierul a fost în delir atunci. 

Cum vi se pare că se îmbracă tinerii din ziua de azi?
Pe unii îi admir, pe alții nu prea. Exagerări au fost și înainte, că erau unele persoane care purtau minijupă cu patru palme în sus de la genunchi. Dar acum tot am văzut băieți care au turul pantalonilor până la genunchi. Iar la fete am problema că înțeleg burta goală vara, dar iarna de ce? Geci scurte și pielea la vedere în ger. Blugi care lasă gleznele goale.

Publicitate

Aveți vreun sfat pentru ei?
Să-și termine facultatea, ea e cheia către profesie. Acum e moda voluntariatului, să facă. Multe firme caută oameni cu experiență, să facă în vacanțele de vară și internshipuri. Și să învețe o limbă străină, că noi, românii, ne-am înțeles mereu bine cu alte popoare.

bunici

Tița

Tița, 70 ani, Cluj-Napoca 

Doamna Tița are 70 ani, a lucrat pe șantier și-mi spune cât de frumoasă i-a fost viața. Bătrânețea i se pare urâtă, dar încearcă să se bucure de orice lucru care-i apare în cale. Se joacă pe tabletă, iar în fiecare sâmbătă se întâlnește cu prietenele ei. Le place să-și spună văduvele vesele și joacă de obicei canastă. A fumat timp de 50 de ani și tot atâta timp a fost căsătorită. Pe soț l-a cunoscut când avea 19 ani și după o lună s-au și căsătorit.

VICE: Cum era să lucrați pe șantier?
Tița:
Era ca un mini orășel. Aveam cinema, brutărie, școală, grădiniță, teren de tenis, fotbal. Eram prieteni cu toții, iar după muncă mergeam la plajă. Se făcea școala pe șantier, toți copiii prietenilor noștri au ajuns departe. Eu am încercat să nu-i stresez pe ai mei, voiam să facă fix ceea ce le place. Fiul meu a făcut Academia de Arte Vizuale, iar fiică-mea e asistentă medicală în Elveția.  

Cum erați la 20 de ani?
Foarte energică și autoritară, dar nu eram arțăgoasă și nu mă impuneam. Doar aveam momente în care analizam situația și ajungeam la concluzia că aveam dreptate. Peste câțiva ani buni, o colegă mi-a zis să nu cred că e mereu cum cred eu și să-i mai ascult și pe ei. De-atunci am devenit mai înțeleaptă și am ajuns la concluzia că trebuie să te consulți cu ceilalți să ajungi la o soluție eficientă. Și mi-am dorit mult familie, așa că m-am măritat la 19 ani. 

Publicitate

Cum v-ați cunoscut soțul?
Era februarie și eram într-o excursie la Sinaia și voiam să urcăm până la cota 1400. Dar înainte să facem asta, a pornit o furtună, așa că doar patru ne-am încumetat să pornim. După ce-am făcut prima curbă, s-a înseninat și-a fost fenomenal. Trebuia să coborâm cumva mai cu grijă și viitorul meu soț mi-a spus că se așază și se duce așa pe fund. Am făcut și eu asta și l-am prins de spate.  

Îți spun, am avut o senzație când am făcut asta, parcă m-a curentat. Și de-atunci am rămas lipiți. El avea 23 de ani, eu 19, eram și din orașe diferite, dar într-o lună ne-am căsătorit.

Cine a venit cu ideea căsătoriei?
Cred că eu. El mi-a zis că nu-mi trimite scrisori, așa că eu i-am zis: „Atunci, hai să ne căsătorim”. Mai în semi-glumă, semi-serios. Dar mi-a răspuns: „Bine”. Dacă nu aveam eu inițiativa, probabil nici nu se întâmpla, că lui îi plăceau blondele, nu brunetele. Am fost căsătoriți 50 de ani. 

Care e secretul unei căsătorii fericite?
Să cedeze fiecare când vede că e tensiunea prea mare. Și nu trebuie să-l faci pe celălalt să se simtă rușinat dacă tu ești mai bine pregătit decât el sau ai mai multe școli. Din experiența mea, poți fi foarte muncitor și citit fără două facultăți. 

Noi refulam, ne certam din nimicuri, dar când se termina cearta, se termina și supărarea. N-am avut niciodată probleme mari, ne consultam în orice.

Publicitate

Cum petreceau tinerii pe atunci?
Ne adunam să fim o gașcă de șase, că atunci primeam reducere de grup pe CFR, și mergeam peste tot. Luam băutură și mâncare după noi, să nu dăm bani acolo. La un moment dat, am venit cu un miel la noi într-o excursie la munte și un suport să-l frigem. L-am împănat cu slănină și cu usturoi și-am turnat vin deasupra. Am mâncat ca haiducii. 

Am mers cu un camion cu prelată până acolo și ne-a lăsat la poalele muntelui. Când să plecăm, camionul nu mai pornea. Noi coborâsem deja de la cabană și trebuia să dormim acolo. Ne-am băgat într-o moară cu pereți din scânduri. Noroc că am avut băutură și ne-am cuibărit acolo, să nu facem hipotermie. 

Dacă ați putea da timpul înapoi măcar pentru o zi, la ce vârstă v-ați întoarce?
Când l-am cunoscut pe soțul, când m-am măritat sau când mi-a adus-o pe nepoțica mea. Aveam 49 de ani, iar ea șase luni. Atunci m-am simțit mamă pentru a doua oară. Îmi amintesc cum îmi tot cerea ardei iute și tot îi ziceam că n-are voie. Până într-o zi, când am cedat și i-am dat. A luat o gură și de-atunci, de fiecare dată când auzea că nu are voie, nu mai insista. Nu-mi vine să cred că acum are 29 de ani. 

Ce vă place cel mai mult la viața dumneavoastră?
Bătrânețea e urâtă. Am fumat 50 de ani, m-am lăsat după ce a murit soțul, atunci am clacat și am făcut un edem pulmonar. Mi-a plăcut să fumez până și Carpați fără filtru. Dar cum fumezi o țigară, așa trece și viața. Dar mă bucur că-n fiecare sâmbătă mă văd cu prietenele mele și jucăm cărți. Toate suntem la fel de tinerele și doar atât ne-a rămas. Suntem văduvele vesele. 

Ce sfat aveți pentru tineri? 
Să încerce să facă ceva prin forțe proprii. Să se vadă ceva în urma lor, să nu treacă ca musca prin apă doar să-și urmărească scopul personal. Și să se gândească și la familia lor, dar și la țara asta la care parcă nu se mai gândește nimeni. 


Alexa Bejinariu a fost implicată în organizații studențești, iar din 2018 scrie la VICE despre educație și cultură. O găsești pe Facebook, Instagram sau blog.