Lumea absurdă a „căpșunarilor” prin ochii unui român care trăiește de 13 ani în Spania

capsunar in spania, diaspora romana in spania, muncitori romani spania

„De bine n-am plecat. Aș fi putut rămâne acasă, că era atâta treabă de făcut și ăi bătrâni cât să mai poată și ei?… I-am lăsat în lacrimi când am ieșit la poartă; tata se prefăcea că-i intrase ceva în ochi și mămica îmi zicea să iau să mănânc ce-mi pusese și ea acolo, că tăiase o găină c-o zi înainte.”

Așa începe cartea „Cel mai iubit dintre căpșunari” a lui Marius Gabriel Trașcă. Premisa poveștii e simplă: un băiat de 20 și ceva de ani pleacă pentru prima dată în viață din satul lui, ca să meargă tocmai în Spania, la muncă. E arhetipul clasic al „căpșunarului” împins de nevoie să-și lase viața din România ca să fie exploatat în străinătate. Un personaj pe care-l regăsești în orice familie românească, despre care s-a scris în presă de atâtea ori, mereu într-o lumină tragică. 

Videos by VICE

capsunar
Cartea lui Trașcă, acompaniată de câteva elemente care nu lipsesc din bucătăria românilor

În cartea lui Marius, căpșunarului i se întâmplă atâtea lucruri noi că nu-i rămâne prea mult timp să se gândească la propria tragedie. Trebuie să se obișnuiască cu mutarea într-o țară „civilizată”, cu un set complet nou de reguli, munca grea și obositoare, veșnica goană după femei și ciocnirile cu tot felul de personaje dubioase. 

Chiar dacă protagonistul tratează noua viață cu mult umor, o întrebare revine constant: a meritat? Răspunsul nu e clar.

Eroul n-are nume și e înconjurat de personaje care înfățișează tipologii de români plecați din țară: Gulie, tăntălăul satului care e pus pe făcut combinații în Spania, Nea Titi și Tanti Stela, cuplul de bătrâni cu trai modest, el afemeiat și ea gospodină, sau Vasile, șeful care nu ratează nicio ocazie să-ți oprească din bani. 

Alături de ele, trece printr-un șir de întâmplări absurde și caraghioase, pe care le repovestește în jurnalul lui în cel mai natural limbaj de băiat șmecher de la sat, care adaugă la umorul de situație. Totul se construiește însă pe un substrat trist, de dor de țară și trai la limita sărăciei, printre străini. Nu mi s-a mai întâmplat de mult să dau de o carte care să mă facă și să râd de-adevăratelea, nu doar în gând, dar și să simt durerea condiției protagonistului.

A venit și mult așteptatul weekend și ne-am dus la pescuit. „Hooo, bă, că nu ești la mă-ta pe tarla!”, numai așa am ținut-o tot drumul. Că altă treabă n-am avut decât să-l iau pe-al lu’ Gulie cu mine. […] A avut noroc că am mers cu mașina lui, că altfel nu-l mai luam. De-aia îi și ziceam că nu e la mă-sa pe tarla, că a dat manelele la maxim, a aruncat ziarul de la sandwich pe geam și fuma de i se făcuse rău lu’ săracu Gicu. Cum poți frate să mănânci la ora 5 dimineața? Uite, Gulie putea! Și nu doar asta, la el era posibil orice. A intrat pe o proprietate privată, deși scria mare că e interzis, el cică „Lasă, cumetre, că pe aici e scurtătură să ajungem mai repede pe baltă!”, și a luat-o așa prin șanțuri cu mașina, exact ca pe tarlaua lu’ mă-sa. 

Când am ajuns acolo, după două ore cu mașina, eu cu Gicu ne pregătim lansetele și Gulie scoate grătarul și începe să adune crenguțe de pe jos. Îi zic „Bă, nebunule, ai atâția ani în Spania, n-avem voie să facem grătar!”, la care el „Păi de ce-am venit, bă, la pește, să dau cu undița-n baltă?”.

[…] Până mă duc să-mi fac și eu nevoile, nebunu’ din pădure pusese deja crapu’ pe grătar. I-am explicat eu cum stă treaba pe aici cu pescuitul sportiv, că peștele prins nu se face pe grătar și nici nu se ia acasă, că este vorba despre relaxare și contopirea cu natura. Mi-a trântit-o apoi: „Păi da, boss, stomacul meu vrea să se contopească cu peștele ăsta rumen. Lasă-mă, Doamne iartă-mă, cu pescuitul ăsta sportiv, că eu nu văzui niciun pește că aleargă cu mingea pe apă!”

Am mai prins eu unul, a prins și Gicu vreo trei, iar Gulie făcea „live” pe Facebook. Arăta cum sfârâia grătarul și cânta cu degetul ridicat pe-aia a lu’ Dolănescu: „Iară beau, iară petrec”. Am ajuns apoi la secția de poliție din Cazalegas, satul unde era balta aia. Îți dai seama că au văzut fum și au venit cu două mașini fix când eram la masă. Tocmai se plângea Gulie că uitase să ia o căpătână de usturoi, că ar fi mers cu pește și mămăliga mea de momeală cu esență de rom. A trebuit să muncesc două luni gratis ca să plătesc amenda, și asta pentru că li s-a făcut milă de noi, că începuse Gulie să plângă și să arate poze pe telefon cu copiii lu vară-sa, că sunt necăjiți. După faza asta, Gicu nici nu m-a mai salutat, trecea pe partea cealaltă.

Fragment din cartea „Cel mai iubit dintre căpșunari”

Înțelegi acum de ce am vrut să stau de vorbă cu autorul. Trăiește în Spania de 13 ani deja. L-am găsit pe un grup de români din Spania, unde s-a înfiripat ideea pentru carte, după ce a postat câteva povestiri care au avut mare succes. El plănuiește să continue povestea celui mai iubit dintre căpșunari și pregătește deja următoarea carte, atent la feedback-ul primit de la ceilalți „căpșunari” de pe grup. 

VICE: Cum a apărut ideea pentru „Cel mai iubit dintre căpșunari”?
Marius Gabriel Trașcă:
Prima postare a fost acum patru ani, pe grupul Români în Spania. Mă plictiseam la muncă și am zis să fac o caterincă. Am postat un text și am avut surpriza să primesc o mie și ceva de like-uri, câteva sute de comentarii, toate numai de bine. A doua oară, la fel. Deja după al treilea, al patrulea text, am știut că trebuie să scot o carte. 

Eu am scris întotdeauna texte amuzante, dar care au la bază un adevăr trist, haz de necaz cum ar veni. Sunt mulți care scriu despre străinătate și cât de grea e în mod direct, dar eu încerc să o fac sub altă formă. 

Cât e adevăr și cât e ficțiune în carte?
Toate întâmplările sunt din imaginația mea, nu le-am cules de la nimeni. Protagonistul nu sunt eu, toate personajele sunt fictive. Dar toate sunt inspirate din oameni pe care n-ai cum să nu-i întâlnești la un moment dat în Spania. 

Cât de mult seamănă viața ta cu viața protagonistului?
Când am ajuns eu în Spania era fix criza din 2008. Chiriile erau foarte scumpe, iar eu nu mi-am găsit de lucru imediat. Nu trăiam chiar ca protagonistul din carte, dar eram la limita strictului necesar. În primii șase ani mi-a fost tare greu, în fiecare zi îmi doream să merg acasă. Nu mă acomodam deloc. Am ajuns aici la 22-23 de ani, eram obișnuit cu prietenii mei, cu stilul meu de viață din România. Mi-era greu fără ei. 

Sunt oameni aici care o duc rău, la fel la în carte. Nu știu de ce aleg să rămână aici, chiar dacă o duc rău, în loc să se întoarcă în țară, unde poate tot așa rău ar duce-o, dar măcar sunt acasă. Probabil aici, oricât de rău ar fi, tot e un pic mai bine ca în țară. 

Ai planuri să te întorci în țară?
Am deja 12 ani aici. În octombrie se fac 13. Nici nu știu dacă e bine să-mi zici mulți înainte sau nu, încă nu sunt sigur cât mai vreau să stau aici. Am un barbershop. Acum îmi merge ok afacerea, dar în primii doi ani am pierdut mulți bani. Vreau să continui să scriu, mai am material pentru vreo trei cărți. Apoi vreau să mă apuc de imobiliare, să cumpăr apartamente, să le renovez și să le vând mai scump. Nu-mi pare rău că am plecat din țară, dar mereu mi-am dorit să mă întorc. Doar că nu știu când se va întâmpla asta. 

Pentru cine scrii? Pentru românii din Spania sau pentru cei rămași acasă?
Când scriu am în minte ambele publicuri: și românii de aici din Spania, dar și cei rămași acasă. Pentru cei de aici, să-i alin cumva, să știe că vocea lor se poate auzi. Pentru cei din țară, să ne cunoască, să treacă de prejudecata asta că în diaspora sunt numai curve, hoți, pești, căpșunari și spălători de cururi. Nu toată lumea face asta aici și, chiar dacă spală cururi, asta e o muncă onestă, nu e o rușine să muncești. 

O fază tare a fost când m-am dus odată în România, acum vreo 5 ani, de-am zis că nu mai plec cu tanti Stela cu avionu nici să mă-mpuști. Ce-ai, bă, nene, că tremura de frică și nici nu ajunsesem la aeroport. […] Bagaj de mână n-am avut, mi-am luat un rucsac unde mi-am îndesat niște haine. Când să ieșim pe ușă, o văd pe tanti Stela cu două sacoșe de rafie care aproape explodau de pline ce erau. „Lasă, mămică, ne-or lăsa în avion cu ele, că am pus niște perdele, pături și de-ale casei, că știi ce scumpe sunt în țară”. Îți dai seama că a plătit 50 de euro în plus când ne-a făcut „chechingu” ăla. 

Ne-a mers rău de când am intrat în aeroport, că, vezi Doamne, aș fi pășit eu cu stângul, de m-a pus să mă întorc să pășesc cu dreptul. Avea 4-5 cruciulițe la gât, de la toate mânăstirile de când fusese ea în pelerinaj la Arsenie Boca, că piuia poarta aia când trecea pe sub ea de zici că era salvare. […] Era supărată că n-au lăsat-o să treacă cu sticla de aghiasmă și de ciudă a băut-o pe toată. De la faza asta și până la intrarea în avion am auzit toate rugăciunile posibile și imposibile. 

[…] Ca să spun mai pe scurt, doamna Stela nu mersese niciodată cu avionu’, ea mergea doar cu autocaru’ că cică îi plăcea să stea la geam să vadă peisajele. Eu aveam câteva zboruri la activ și a trebuit s-o instruiesc puțin: „Tanti Stela, astea nu sunt locurile noastre, noi avem mai în față”, „Tanti Stela, așteptați mai întâi să se așeze lumea și apoi mâncăm”, „Tanti Stela, vomitați? Dar nici măcar nu am decolat.” Numai așa am ținut-o, iar când avionul și-a luat zborul, m-a strâns de mână de mi-a îndoit degetul la 90 de grade, de ziceai că e echer. Auzeam cum îi bolborosea în stomac apa sfințită și se închina cu ochii închiși. 

[…] Apoi a dormit tot drumul, a sforăit tanti Stela de-a rupt. La aterizare când a început lumea să aplaude s-a trezit și nu știa unde e, mă întreba unde e Titel, credea că suntem în emisiune la Capatos.

Fragment din cartea „Cel mai iubit dintre căpșunari”

În carte vorbești despre părerea proastă pe care o au cei de acasă despre căpșunari. De unde crezi că vine chestia asta?
Fiecare dintre spaniolii pe care îi tund la mine la barbershop cunosc cel puțin un român. Au numai vorbe de laudă, reputația românilor aici în Madrid e că suntem oameni muncitori, descurcăreți, că strângem bani, că ne facem case prin țară. Oameni onești. 

Nu știu de ce românii care au rămas acasă au o părere așa de proastă despre noi. Probabil și noi dacă rămâneam acasă tot așa am fi gândit. Dar în țară e ca într-o cutie de carton, multă lume n-a ieșit din ea și are impresia că aia e toată lumea. Dacă nu ieși din cutia aia, sunt atâtea lucruri care trec pe lângă tine. 

Aș vrea ca cei de acasă să fie mai buni cu noi și să ne creadă dacă ne văităm, că nimeni nu se vaită de bine ce-i e. Și eu am rude în țară, și mai ales când vine vorba de politică, reacția lor e că de ce ne băgăm noi, că noi nu trăim în țară, că să ne vedem de Spania noastră, să nu ne mai ducem la vot, să-i lăsăm pe cei din țară să decidă.

Eu am stat la coadă ore întregi să votez, am fost la proteste la ambasadă când a fost Colectiv. Oamenii de aici sunt foarte patrioți, chiar dacă în țară se zice că noi am plecat, am lăsat tot, nu ne mai pasă. Dar e total eronat. Oamenii urmăresc ce se întâmplă în țară, îi doare și vor să se implice. Sunt mulți care ar putea obține cetățenia spaniolă, dar nu o fac fiindcă ar trebui să renunțe la cea română. 

Aș vrea să nu ne mai privească doar ca pe niște conturi, ca pe niște surse de venit. Să nu ne mai sune doar când au probleme, că au nevoie de o sută, două de euro. Noi tot români suntem.