Clișee muzicale de rahat de care trebuie să scăpăm în 2017

Clișeele muzicale nu-s cu totul nasoale. Sunt motivul pentru care o melodie tristă-ți stoarce lacrimi ude și sărate până când nu mai ai de unde să scoți sentimente din amărâta aia de inimă frântă. Injectează orice chef letargic la cineva acasă cu un strop de combustibil nostalgic. Sunt motivul pentru care-l asculți pe Drake, stăpânul robotic al muzicii. Indiciile astea vizuale și auditive îți confirmă și-ți infirmă gusturile și te ajută să-nțelegi muzica.

Acestea fiind zise, uneori clișeele astea sunt prea mult. Dacă e să-ți imaginezi lumea muzicii ca pe-o grădină, ăștia sunt paraziții. Vor să preia puterea, să acopere tot, să strice ce-a fost odată frumos. Mai ții minte 2013, când toate melodiile rap sunau ca și cum ar fi fost înregistrate în marea sală masonică a iluminaților? Clișeul ăla a trebuit să fie dat uitării, astfel încât cultura să meargă mai departe. 2016 a adus cu sine o recoltă nouă de clișee care trebuie ucise exact la fel, șterse de pe lume, pentru ca totul să se poată naște din nou. Iată-le. Lasă-le să ardă în cenușa fierbinte a lui 2016. Arzi, tati, arzi!

Nu demult trebuia să ai o părere despre Kanye West. Era ca un fel de insignă, după care-ți dădeai seama dacă cineva ți-e prieten sau dușman. Dar acum nu mai există direcții noi de explorat sau decizii de luat, ci doar un carusel obositor, care te trece prin aceleași subiecte, ca un kart care hodorogește în cerc pe un circuit bătătorit de vreme. La fel ca discuțiile după despărțire cu orice fost, la un moment dat vine o vreme când s-au spus toate cuvintele și trebuie să te oprești. Eliberează-te. Desfă-ți cătușele și devino tu însuți!

Uite ce, am priceput. Abia ai primit jobul ăsta, să scrii pentru The 405 sau așa ceva, și trebuie să impresionezi cu limbajul tău sofisticat de jurnalist pe muzică. Dar, băiete, stai oleacă. Ai spune așa ceva în viața de zi cu zi? În visele alea ale tale, în care ești un „titrat" „jurnalist"„muzical" și te hrănești cu butoaie de whiskey, pe care le bei în cârciumi ilegale, cu intrări prin alei întunecoase, poate că da. Dar aia nu-i viața de zi cu zi. Afară, pe străzi, ești doar un puști de 20-și-ceva de ani cu hanorac, care postează chestii inflamatorii de pe iPhone.

Dincolo de politică și de disperarea existențială, 2016 a fost definit de o gașcă de copii. Doamne, nu-i așa că-s drăguți? Într-un fel, seamănă cu niște cartofiori din piele și bucurie. Dar, cum poți afla de pe Buzzfeed, înseamnă și mult, mult mai mult de-atât. Sunt niște războinici care luptă lupta cea dreaptă, pentru a repune inocența și bunătatea în drepturi în 2016 și, ca atare, trebuie să-i mai lăsăm deoparte. Vă rog eu, oameni care faceți PR pentru pernuțele astea de bucurie și-i tot obligați să cânte pe la decernări de premii și să-și lanseze cariere muzicale înainte să fi terminat școala, mai scoateți-i din circuitul mediatic în 2017. Îmi pare rău că mă cac în bucuria copiilor ăstora, dar, o vreme, n-o să vă mai suport moacele. Îmi pare foarte, foarte rău.

Hai mă, băieți și fete. De cât timp avem discuția asta? De-un an? Doi ani? Zece ani? Toată viața? Da, așa e, astăzi The Libertines arată mai mult ca o montare de pe litoral a piesei Oliver Twist, în care joacă doi uncheși umflați, dar atât timp cât există instrumentele și există și oameni care să cânte la ele, muzica la chitară n-o să moară niciodată. Singurele chestii care-o să moară sunt iubirea și pofta ta pentru o formă de muzică definită de un instrument care există de 3 300 de ani încoace.

Auzi, fii atent: dacă Forever 21 produce variante copiate după chestii la care ții mult, adică articole promoționale pentru muzicieni scrise cu litere gotice, care de-obicei sunt tricouri cu mânecă lungă, e un semn că trebuie să treci peste. Articolele promoționale sunt pentru 2016 ce-a fost melonul anul trecut. N-arată niciunul dintre noi ca pe podiumul de defilare de la Vetements, nu? În plus, jumate dintre căcaturile astea le-a scos Gucci Mane acum aproape cinci ani, deci arăți ridicol de depășit, tataie.

Frățică, avem un timp limitat pe lumea asta. Nimeni, în afară de tine și cei cinci prieteni ai tăi, nu vrea să vadă un teaser pentru un clip muzical – mai ales unul în care se pune accentul pe „imagine" în loc de „substanță". Nu face asta, decât în cazul în care ai reușit cumva să bagi în clip și lansarea următorului iPhone sau continuarea de la Scarface. Același lucru e valabil și pentru clipurile cu introduceri lungi. Dintre toate lucrurile din lume pe care noi, oamenii, trebuie să le facem – cum ar fi să mâncăm destule calorii cât să ne diminuăm tristețea, să scoatem pe cur caloriile alea ca să ne simțim revigorați, să facem duș, să vorbim, să mergem la muncă, știi tu, chestiile alea importante – uitatul la două minute filmate cu drona pe silent e mult prea mult. Dați-ne ce vrem să vedem, nenorociților.

Trendul ăsta a început și s-a terminat cu lansarea albumului eponim al lui Beyoncé în 2013 și singura persoană care are autoritatea să-l învie e Beyoncé, ceea ce a și făcut, și-a ridicat ștacheta atât de sus, chiar și după standardele ei, încât noi, ăștia care ne agităm la o mie de metri sub ea, n-o mai vedem decât cât un punct. Așa că nu vă mai obosiți. Și-așa avem cu toții nervii întinși la maximum.

Anul ăsta ne-am îngrozit – în pula mea, ne-am îngrozit pe bune – că John Lewis a fost în stare să lase un tip plictisitor, cu părul pieptănat în sus, să reinterpreteze o piesă clasică de-ale lui David Bowie, cum ar fi „Heroes" și s-o transforme într-o felie de iad șoptită, plină de pian, pentru propria reclamă, care ulterior avea să se vândă în milioane de exemplare și, în mod inevitabil, să stea mai prost în topuri ca originalul și-apoi, și mai târziu, poate să fie transformată într-o duduială în stil house tropical, care, încă mai târziu, ar sta mai prost în topuri decât originalul originalului, și în cele din urmă ar ajunge pe un CD intitulat NOW That's What I Call Classic Reworks CD, ca un șut în moaca moartă a lui David Bowie, la propriu. Din fericire nu s-a-ntâmplat așa ceva, dar un tip care arată ca toți tipii cărora le-ai dat vreodată swipe stânga, amestecați într-un singur sac de piele chior, a scos, ce-i drept, o versiune târâită după „Dancing on My Own" al lui Robyn. Și anul trecut a fost Aura, cu „Half the World Away". Și-a mai fost și „The Power of Love" de la Gabrielle Alpin. Dacă vrei să dai de cap fenomenului ăstuia, poți să pui cover-ul Travis după „…Baby One More Time" la început, Live Lounge de la Radio 1 la mijloc și CLIPA DE FAȚĂ la final. Pentru că, vă rog, pe bune, hai să se termine aici.

Singurul lucru bun care-ar putea să iasă din asta în 2017 e să-și „dea toată lumea seama" de felurile-n care-au judecat greșit, fie că asta-nseamnă că au votat pentru Brexit sau că au dat un rating bun pentru The Chainsmokers. Dar, oricare-ar fi Chestia Nasoală, am făcut-o deja, nu? Cum ar fi ca-n 2017 să nu ne mai tot dăm seama de chestii, ci să facem ceva pe tema lor. Căcaturile astea cam așa funcționează.

Să ne punem de acord și să ne unim ca să oprim chestia asta în 2017.

Traducere: Ioana Pelehatăi