FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Toate lucrurile pe care le înveți când mergi prima dată la psiholog în România

Chiar dacă sunt încă români care consideră că la psiholog merg doar nebunii, să știi că să faci terapie e mai util decât crezi.
Fotografia din deschidere via Pixabay

În bula mea, s-a trecut deja peste chestia aia cu „nu sunt nebun, nu mă duc la psiholog" și asta e bine. După doi ani de frecat terapeutul la cap cu cele mai grave, interesante, mirobolante, profunde și inedite drame din univers (sunt sigură că și el crede asta, dar nu poate să-mi spună încă), m-am gândit să-ți împărtășesc și ție (vezi, terapia m-a făcut un om mai bun) câteva dintre chestiile pe care le-am observat. Și totodată, învățat, în tot timpul ăsta.

Publicitate

Nu mă aștept să pui mâna pe telefon și să-ți cauți isteric un terapeut după ce citești textul ăsta, dar în cazul în care vei simți vreodată nevoia să o faci, mai ales că ne așteaptă vremuri grele, proteste, referendumuri, măcel mediatic, treaba asta s-ar putea să fie o oază de liniște.

Citește și: Am vorbit cu un psiholog, ca să aflu dacă corupția este o boală psihică

E ok să suferi

- De ce-ai venit la mine?
- Nu mai vreau să sufăr, vreau să-mi spui și să-mi dai orice să nu mai sufăr.
- Îmi pare rău, nu sunt dealer de droguri. Și e ok să suferi, de ce naiba să nu suferi?

Prima conversație cu terapeutul și deja îmi venea să-l bat. Adică vin la tine praf după o despărțire nu tocmai fericită și tu-mi spui senin că e ok să sufăr? Mă descurc și singură, mulțumesc. Noroc că e simpatic, nu l-am bătut, dar asta și de frica existențială că ar putea psihanaliza tendințele violente la adresa lui și ar vorbi iar prea mult.

Între timp, am înțeles de ce zicea uber-terapeutul meu asta – e sănătos să-ți dai voie să suferi, să nu blochezi, suferința e și ea o emoție ca oricare alta. N-ai văzut Inside Out? Dacă o blochezi și faci pe șmecheru: „Eu nu sufăr coa', ce, ejti copil?", suferința aia face ravagii prin inconștient, se transformă și-ți va exploda la un moment dat în față dracu' știe cum. Nu vrei asta. Las-o să fie, o să treacă, cum bine spune o vorbă din bătrâni.

Totul se trage de la maică-ta și taică-tu, posibil și bunica și nu se termină niciodată

Eeee, e ca la supermarket – te duci să iei bureței demachianți și o pungă de caju și te întorci cu șase pungi de mâncare și un mop nou. La fel și la terapie – te duci cu o problemă, hai două-trei, și vezi cum nu se mai termină, cum se leagă una de alta, cum îți apar în coșul de cumpărături chestii despre care nici măcar nu știai că există și o dai într-un delir din ăsta psihologic care ajunge, firește, la relația ta primară. Totul, absolut totul, se trage din relația ta primară. Cu ai tăi, adică. Freud, o sugi. Indiferent ce credeai tu despre relația asta – că a fost ca-n povești, că nu există, că e perfectă, că nu-ți pasă, că ai trecut peste, că n-ai trecut peste, că nu contează, că au fost cei mai minunați, tot acolo e sursa faptului că ești praf.

Citește și:  Ce am învățat, ca psiholog, din viețile sexuale ale pacienților mei

Publicitate

Nu se termină niciodată. Ajungi din narcisic în fuzional, din relația primară în inconștientu' nediferențiat, de la „am așa o stare" descoperi că „ai așa o traumă" și că totul se leagă mai ceva ca-n Inception. Spanac, îți zici, și-ți mai torni un pahar de vin ca să nu-ți accesezi chiar acu' nucleul psihotic, după ce-ai pus în coșu' de la supermarket multe pachete de șervețele, pentru când vei plânge fără motiv data viitoare.

Terapeutul e și el om, dar asta nu-i o problemă așa mare

E greu de înțeles și acceptat, dar terapeutul e și el om. Nu le știe chiar pe toate, se mai enervează, într-o zi e uber sexy și-n alta pare teleportat direct de sub pat, în pijama, îl mai doare și capu' (mai ales când îl freci tu cu aceleași drame super mega extra importante). Câteodată se vede pe fața lui că n-are chef și alteori, în ciuda tonului neutru binevoitor pe care se chinuie să-l adopte, simți foarte clar că îl scoți din minți și ar vrea să te bată.

E ok, serios, să fie uman și autentic, mai ales că o să transferi pe el cam tot ce poți transfera în materie de emoții, de la furia pe care o simți pe taică-tu la enervarea pe maică-ta și de la nevoia copilului de protecție și acceptare la atracție sau planuri fantasmatice (nu eu, aceeași prietenă. Scrie și-n cărți, nu te panica). Și, cum oamenii reali au și ei toane, stări și nu reacționează ca la manualul de întrebuințare, e mișto și când terapeutul tău face asta, testezi și exersezi și ventilezi.

Publicitate

Nu vei înțelege niciodată de ce terapeutul tău are vacanță

Tocmai pentru că e om, are și vacanțe. Pentru tine, pacient sau client, sunt un coșmar care trece doar cu vodcă. Și cu cărți. În asta cu „terapeutul e uman" intră și că te abandonează și pleacă în vacanță să-și spele creierii în spuma mării. E inacceptabil. Te simți părăsit. Ce se va întâmpla cu tine cât lipsește? Vestea bună e că, de obicei, se întoarce și că vacanțele terapeutice au și ele rolul lor, înveți, experimentezi din absență, bla bla.

Nu o să înțelegi asta foarte rapid. Da' una peste alta, să știi că e una dintre cele mai pline de sens relații din viața ta, care nu seamănă cu altele (nici cu prietenia, cu care ai asocia-o cel mai ușor. Nu, terapeutul nu iese la bere) și că, acum nu mai glumesc, din asta se trag toate transformările prin care treci.

Devii psihologu' grupului chiar și când grupu' fuge mâncând pământul

Asta e ze dark side. Dacă ești ca mine, devii un mic apostol al terapiei. Chiar și când jumate din prietenii tăi se duc deja să se repare la psiholog, tot îți place să vorbești despre asta. Cum sunt ăia cu viața sănătoasă care te freacă la cap cu freshu de castraveți până li-l torni în cap cu polonicul, așa și eu cu inconștientul, emoțiile, blocajele și libertățile.

Unora le place. Vin la tine la terapie moca, așa cum te duci la vraci, în loc să te duci la medic. Și tu amesteci acolo niște termeni și niște concepte, cum ți se pare ție mai bine, și le servești un platou înțelept despre dramele lor existențiale care se trag de când i-au lăsat părinții singuri acasă la șase ani.

Publicitate

Citește și: Cum îți afectează viciile speranța de viață

Mai sunt și ceilalți care te avertizează „don't psihopupu on me" de când îi saluți. Pleacă de la prezumția de vinovăție psihanalitică în ce te privește, orice ai zice, și te bănuiesc de interpretări și când îi întrebi cum a fost în vacanță. Bine, recunosc că, undeva în fundul creierului, e un pitic prezent, care se lasă savant pe spate și întreabă „da' tu ce simți despre cartofii ăștia prăjiți?". Sau ceva. Doar că piticu' n-are chef întotdeauna că e ocupat cu propriile drame din pălărie.

Se întâmplă chestii fără să-ți dai seama

E o treabă ciudată cu terapia. E ca la sală – mergi, mergi, exersezi și la un moment dat încep să se formeze mușchii și să dispară grăsimea. Dacă ai noroc, faci și pătrățele. Da' tre' să tot mergi ca să se mențină acolo și tre' să faci exercițiile corect. La terapie, la un moment dat începi să vezi tot felul de schimbări. Nu prea știi să ți le explici.

Te trezești că începi să reacționezi altfel în anumite situații, că te poziționezi altfel față de anumite persoane, că nu mai accepți abuzul la muncă, de exemplu, că nu te mai simți de căcat și începi să ai încredere în tine, că ți-au dispărut sentimentele de vină, nu-ți mai pui singur bețe în roate și bariere și-ți dai tot felul de libertăți noi pentru că fuck it, yolo (uneori asta nu e bine. Zic despre o prietenă).

Morala e că terapia acționează pe unde nu te aștepți. Și e foarte mișto chestia asta. Nu tre' să-ți obosești mereu neuronii să înțelegi cum s-a întâmplat de s-a întâmplat schimbarea, dar de întâmplat s-a întâmplat.

Citește și alte chestii despre mersul la psiholog:
Poveștile oamenilor care s-au dat bolnavi psihic ca să scape de armata israeliană

Cum funcționează terapia în care-ți amintești de viețile tale anterioare în România

Depresia la copii este ignorată de autoritățile române, în timp ce adolescenții se sinucid