Vine un moment în viața fiecărui tânăr sau tinere în care observă că oamenii din jurul lor încep să se căsătorească, să facă credite pentru o casă sau să facă copii. Când vedem acest răsărit al responsabilității și maturizării începem să ne analizăm propriile noastre alegeri din viață. Din fericire pentru mine, am noroc că grosul prietenilor au venit la oraș ca să se poarte ca niște puștani răzgâiați, deși au aproape 30 de ani. Așadar fenomenul responsabilității se limitează la foștii mei colegi din liceu.
E păcat c-am pierdut legătura cu ei, totuși copiii cu care făceam schimb de salivă, covrigei și cd-uri piratate cu albumele lui Eminem ocupă un loc deosebit în viața mea. Îmi bântuie peretele de Facebook ca niște fantome ale unui viitor alternativ. Se plâng de vreme, își fac poze la câini, dau check-in în aceleași bodegi mici din orașul lor natal în fiecare vineri și mă țin la curent cu toate mahmurelile lor de a doua zi.
Videos by VICE
Unii dintre ei, de obicei cei care sunt proaspăt căsătoriți, par fericiți cu locul lor în viață, ceea ce mă face să mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine să fii pierdut ultimii ani cunoscând o altă ființă umană, în loc să-i pierd memorând mixtape-urile Raider Klan. Alții mă umplu de alt tip de tristețe, una vinovată, deși nu știu cum ar trebui să mă simt când văd că puștiul cu ochii mari cu care mă jucam în fiecare pauză are trei gușe, e membru al unei grupări neo-naziste și se joacă Mafia Wars cinci ore pe zi.
Nu spun că asta îi definește ca oameni, poate că viețile lor sunt mult mai interesante ca existența mea tristă cu paste făcute la microunde și adidași colorați cu talpa groasă. Totuși când fac o paralelă între cum erau atunci și cum sunt acum, încep să văd câteva momente generale. Uite ce li s-a întâmplat oamenilor pe care nu i-am mai văzut de un car de vreme, de când dansam pe melodia Movin’ Too Fast la balul de absolvire.
BĂIEȚII DE COMITET
Atunci: Ei erau regii junglei. Băieții dominau coridoarele școlii la fel cum dominau și pipăielile de la petrecerile unde se juca Adevăr sau Provocare. Vorbeau constant despre porcării învățate de la frații lor mai mari, vorbeau de bătăi cu școli rivale care nu aveau loc niciodată și aveau mereu tot felul de „probe” de dat, ba la echipa de fotbal a şcolii, ba în faţa directoarei pentru toate porcăriile pe care le făceau.
Băieţii de comitet nu semănau deloc cu echivalentul lor din filmele americane, adică nu erau nişte malaci cu geci sportive care duceau o viaţă atentă şi sănătoasă ca să ajungă la facultate cu burse pentru atleţi. Nup, la noi băieţii fumau atât de mult în curtea şcolii şi se smardoiau atât de des încât la 16 ani nu erau în stare să dea nicio tură de teren. Ăia din filmele americane ajungeau să lucreze pentru magnaţi ai petrolului ca-n Dallas, la noi au noroc dacă apucă să schimbe uleiul la maşini într-un service.
Citește și: Nouă motive pentru care reuniunile de zece ani de la terminarea liceului sunt inutile şi stupide
Acum: Vechiul clişeu că anii şcolii sunt cei mai frumoşi s-a realizat la modul cel mai brutal pentru băieţi. Televizorul a devenit viaţa lor. Antrenamentele de dimineaţă s-au transformat într-o cursă de câte Carlsberg-uri pot să dea pe gât până la 12. La prânz râgâie nişte insulte homofobe şi dau vina pe ghei pentru cum a ajuns societatea, iar seara stau în cârciuma cu cea mai ieftină bere la draft de la ei din cătun. Toate astea plus faptul că e al naibii de greu să devii un sportiv profesionist au asigurat faptul că visele lor nu se vor împlini niciodată.
Acum ei o ard aşa cum aţi vrea să ajungă toţi ăia care se luau de voi în liceu. Apogeul vieţii lor a fost la 16 ani, nevestele lor grase se tem de ei, amantele lor bătrâne îi urăsc şi bastarzii lor visează doar cum să le fure puţina avere pe care o mai au de la părinţi. Visau să fie prezentaţi la ştirile sportive alături de Beckham, dar au ajuns la cele de la ora cinci cu cătuşe la mâini.
FUFELE
Atunci: Ştii despre cine vorbesc. Erau alea care visau să se mărite cu-n fotbalist, un miliardar sau un prinţ, care luau ca literă de lege totul din reviste gen Bravo Girl şi care aveau tendinţa să eticheteze orice colegă ca „distrusă” şi orice coleg ca „ciudat.” Chiar şi dacă erai genul ăla de fată supraponderală care citea romane cu vampiri în pauze erai o „distrusă” în ochii lor. N-ai mobil? Distruso. Eşti religioasă? Distruso. Cânţi la pian? Distruso. Chiar dacă ai mai mulţi ani petrecuţi prin cârciumi, decât pe la ore, n-ai cum să nu fi cunoscut un grup de fete care nu aveau nimic mai bunde făcut decât să se ia de alte fete.
Acum: Din nou din filmele americane vedem că astea ajung un fel de cucoane ale societăţii ca-n Desperate Housewives. Desigur la noi nu se aplică. În loc să devină Eva Longoria, majoritatea au ajuns Oana Roman. Cele care au scăpat au devenit anonime. Cel mult mai afli de ele când îşi pun o mie de poze de la o cafenea tristă sau când anulează o logodnă pe Facebook.
Sunt puţine lucruri în viaţă care să-ţi fută mintea mai tare ca atunci când o vezi pe tipa cu care aveai fantezii erotice cum face dragoste cu faţa cu o găleată de crispy strips în timp ce completează un bilet la Bingo. Mai e şi instinctul ăla care-ţi spune să intri înapoi în viaţa ei tristă de telenovele şi cupoane de detergenţi şi să-i spui că în timp ce ea schimbă scutece, tu ai cunoscut-o pe Beyoce. Dar eşti mai fericit ca ea? Probabil că nu.
De fapt depresia şi dezamăgirea sunt singurele lucruri pe care le mai aveţi în comun. Ea e tristă pentru că îi e dor de amestecul ăla de teamă, poftă şi invidie cu care era privită în liceu, iar tu eşti trist pentru că fix amestecul ăla o facea atât de dezirabilă pentru tine la acea vreme. Dar în timp ce tu încerci să ajungi din nou în tinereţea aia aventuroasă băgând pastile la petreceri cu muzică electronică, ea merge mai departe făcându-şi un fel de familie, ceva relativ autentic, care ţie o să-ţi lipsească până o să fii prea bătrân ca să te mai bucuri de asta.
S-ar putea să faci mişto de ele că le place Harlem Shake şi Dansez pentru Tine, dar de fapt ele au câştigat în faţa ta. Din nou.
OBSEDAŢII DE MUZICĂ
Atunci: Te-ai gândit vreodată oare cine ascultă Muse? Sau Linkin Park? Ei bine gândeşte-te că fiecare liceu din ţară are măcar vreo doi tipi cu tricouri negre cu Marshall, care se ceartă în pauze despre cum se cântă intro-ul de la Under The Bridge. Şi cum sunt o tonă de şcoli în ţară începi să înţelegi de unde vine popularitatea lor. Iniţial nici nu credeam că mai sunt la modă genul ăsta de trupe, dar m-am uitat pe line-up-urile de la festivalurile de anul ăsta şi am văzut că încă mai sunt capete de afiş. În rest încă-mi place de Flea de la RHCP, deşi nu suport beaturile lor electronice.
Acum: Nu e deloc surprinzător că în climatul economic actual majoritatea nu vor să renunţe la lumea comodă a educaţiei. Mulţi sunt înrolaţi în diverse universităţi obscure din Europa unde studiază chestii tehnice la fel de obscure (Design de RPG, Tehnologia Terenului, Asamblare Chitări). Cu toţii au părul prins în coardă, au conturi de 9GAG pe care sunt activi şi au devenit rockerii ăia cu brăţări negre şi geci de piele, care vorbesc despre jocuri şi dragoni în fiecare cârciumă mai întunecată din oraş.
Ei resping moda în toate formele ei, iar fiecare tricou pe care-l poartă face o referinţă la o trupă sau un personaj din Star Trek. Ce-i ciudat la subcultura asta e că genul ăsta de oameni nu par să renunţe niciodată la ea. Cu toţii am trecut prin diverse stadii de genul ăsta, dar de obicei sunt doar obsesii trecătoare legate de ideea de rebeliune. Pentru tipii de genul ăsta pare mai mult un stil de viaţă, un jurământ monahal de a fi uncool.
BĂTĂUŞII
Atunci: Dacă nu eşti genul ăla de om care a fost hăituit de toată lumea din şcoală (ajungem şi la tine), atunci vei înţelege diferenţa dintre băieţii de comitet/fufe şi bătăuşii pur-sânge. E adevărat că şi ăia cool se mai băgau din când în când, dar ei se plictiseau repede să se ia de tine.
Pentru bătăuşi era un mod de viaţă, fie că erau nişte mistreţi cu acnee cu părul lins peste cefele lor duble, fie că erau nişte vite cu gura spurcată şi braţe de muncitor în construcţii. Ai fost vreodată la vreun bătăuş acasă? Nu e doar un clişeu din filme că au părinţi oribili care-i iau la mişto pentru că-s graşi şi proşti. Ştiu că se purtau mizerabil, dar mi-era cumva şi milă de ei. Şi când te gândeşti că fără bătăuşi am trăi într-o lume plină de fătălăi, începi să le vezi rostul în ierarhia socială cam la fel cum vezi rostul ţântarilor şi al poliţiştilor.
Acum: Te-ai întrebat vreodată de ce bodigarzilor le place să te facă să aştepţi în faţa unui club pe jumătate gol când e o vreme siberiană afară? Te-ai întrebat vreodată de ce gardienii publici îţi dau cu apă peste grătar? Te-ai întrebat vreodată de ce băiatul ăla de Subway îţi face sandwitch-ul mai lent ca alţii? E pentru că genul ăsta de oameni şi-au spart cutii de bere în frunte ca să pară cool toată viaţa. Semeni vânt, culegi furtună.
PĂREROLOGII
Atunci: De la Colegiul Tehnic 69 la Colegiul Naţional Tudor Vianu fiecare clasă avea un mic aspirant la Mircea Badea. Un adolescent mucos care, în ciuda faptului că-i era imposibil să înţeleagă lumea simţea nevoia să-şi expună cele mai stupide judecăţi la ora de Dirigenţie. Nu prea ştiu cum genul ăsta de copii ajungeau la aceste ideologii. Mă gândesc că erau opuse celor cu care îi băteau la cap părinţii. Sau poate doar credeau tot ce auzeau la TV.
Acum: Aici se vede diferenţa între şcoală profesională şi colegiu naţional. Dacă nu ai nişte surse de finanţare sănătoase, toţi anii ăia în care te-ai uitat la sinteze politice n-o să te ajute să obţii nimic altceva decât rolul de admin pe serverele consiliului local. Cred că un sistem social nu e prost, când elevii slabi ajung să spele vase, ci când olimpicii se trezesc în situaţia asta. Una dintre cele mai inteligente fete de la mine din clasă lucrează acum ca gardian public. Probabil că cel mai prost tip de la Vianu a ajuns administratorul de reţea de mai sus.
PRĂJIŢII
Atunci: Erau mai mult sau mai puţin ca drogaţii şcolii din filmele americane. Purtau geci cu imprimeu militar şi ascultau Rammsterin. Vorbeau de conspiraţii guvernamentale, cum au încercat prima oară haşul şi ce masacre distractive au văzut pe Rotten.com. Când dădeam peste ei prin parc se ocupau cu ceva dubios, gen încercau să-i dea foc unei păsări moarte. Păreau când cei mai mari rataţi, când singurii în stare să schimbe lumea.
Acum: Aici se strică lucrurile.Undeva printre tripurile vesele pe verde ei s-au băgat într-un mare fel în ketamină. Nu zic c-a fost o epidemie de tranchilizante, dar tot am văzut mulţi distruşi de ele. Deşi generaţia noastră a respins heroina după ce-am văzut Trainspotting, ne-am băgat pe ceva cam la fel de naşpa, fără să ştim care vor fi efectele secundare când o să ajungem la 40 de ani. Eu zic c-o să ne pişăm pe noi atunci.
CIUDAŢII
Atunci: Deşi tu-ţi aminteşti de zilele tale la şcoală ca un şir lung de glume şi jocuri pe care le îmbini în minte cu secvenţe din American Pie, e o mare şansă ca în ochii altuia tu să fi fost o jigodie. E un simptom trist al adolescenţei, dar n-ai cum să nu te fi purtat ca un căcat cu cineva. În liceu nimeni nu e fără de păcat. Probabil te mai roade şi acum cum i-ai tăiat fetei ăleia codiţa, pentru c-a avut tupeul să-ţi spună că-i place Gossip Girl, cum l-ai biciuit pe grasul ăla peste cur cu prosopul în vestiar sau atunci când ai sâcâit atât de tare tocilarul ăla încât i-a ieşit sânge pe nas de furie impotentă. Asta o să rămână povara ta toată viaţa, dar e mult mai uşor să o porţi când realizezi c-avem cu toţii d-astea pe cap.
Acum: De când am ieşit din şcoală am realizat că cei mai de succes oameni pe care-i cunosc erau ciudaţii clasei. Ştiu fotomodele care-şi luau bătaie-n curtea şcolii, DJ care erau bibliotecarii şcolii şi skateboarderi care au jucat Warhammer toată copilăria. Chestia e că mai mult ca alţii, oamenii aceştia au ceva de dovedit. Problemele pe care le-au îndurat la şcoală încă acoperă fiecare aspect al vieţii lor de azi, dar acum ei se bucură de tot ce se temeau să facă în liceu, în timp ce restul zacem în praful banalităţii cotidiene.
PROFESORII
Atunci: Deşi s-ar putea să ai nişte prieteni atraşi de ideea unei slujbe cu locuri de muncă gârlă, nenumărate concedii şi avantajul că nu trebuie să lucreze moca şase luni într-un internship, educaţia e un domeniu de muncă oribil. La un moment dat orice prof renunţă la ideea de a revoluţiona sistemul şi-şi revoluţionează doar ţipătul prin care face puştii să tacă la oră.
Acum: Exact acelaşi lucru o să fac tot restul vieţii lor de căcat. Aşa că data viitoare când dai de ei la raionul de alcool din Mega Image cere-ţi scuze. Ştiu că abia aştepţi să le arăţi câte likeuri primesc articolele tale, dar ţine minte că eşti doar la un pas de şomaj şi cine ştie dacă n-ajungi şi tu să reciţi tabelul periodic cu o clasă de puştani apatici de nouă ani, care ar prefera să se joace Angry Birds decât să dea o flegmă pe ce spui tu. Decât dacă nu eşti un suplinitor, atunci te paşte o viaţă nomadă în care implori şcolile să-ţi dea bani şi elevii să-ţi dea pace.
Citește și: Oscarurile se decernează la Liceul Sfântul Sava
TOCILARII
Atunci: Oamenii cărora li se punea eticheta asta erau interesaţi de următoarele lucruri: trilogia Matrix, trilogia Stăpânul Inelelor, trilogia Star Wars, un serial prost de comedie difuzat doar pe net, pantaloni scurţi prea scurţi, rucsaci dubioşi şi practici de masturbare şi mai dubioase. Aveau şi un interes comun homoerotic pentru Iron Maiden şi Gojira cu obsedaţii de muzică, uneori mai discutau şi cu ciudaţii, dar majoritatea erau doar nişte conformişti. Erau mai interesaţi de cifre şi fapte decât de sentimente.
Acum: Ai intrat pe net în ultimii ani? Ei conduc lumea în care trăim.
Traducere: Mihai Popescu
Urmărește VICE pe Facebook:
Citește și:
Ghidul VICE de supraviețuire în școală
Nimic nu te distruge mai rău decât școala
Norvegienilor li se predă răutatea la şcoală
Ce am învăţat la şcoala catolică