Întotdeauna mi-a plăcut să stau la ora de limba română. În liceu, când lumea era mai preocupată să simtă buretele unui sutien prin bluză, să trimită un bilet incognito prin clasă sau să sară gardul fără să-și prindă buca stângă în țepușul de oțel din vârf, îmi plăcea să-mi deschid urechile la orele alea umane. La matematică și fizică eram botă, dar există un motiv pentru care nu sunt inginer.

Tot ce trebuia să faci la materiile umane era să citești. Așa am dat eu de scriitorii noștri și de toate problemele lor emoționale și sentimentale. Toți mi se părea că au avut ceva devieri psihice și asta mi-a plăcut, pentru că erau la fel ca noi toți. Ceea ce inevitabil m-a făcut să-mi dau seama ce muzică ar fi ascultat dacă ar fi trăit în zilele noastre.

Mihai Eminescu a fost cel mai mare romantic din istoria României. Se spune despre el că a inventat buchetul de flori. Înainte să existe Eminescu, lumânarea era folosită doar la biserică. El a introdus-o în dormitor. Eminescu era atât de romantic, că a plâns la Titanic cu peste o sută de ani înainte să fie filmat! A fost primul om din istorie care a folosit emoticonul <3, într-o scrisoare către Veronica Micle. Cred că playlist-ul lui ar fi fost plin de Theory of Mind, o trupă care cântă despre cât de frumos e să fii cu ea și cât de nasol e fără ea.

Niciun alt scriitor român nu a iubit satul, sau mai bine zis conceptul de sat, mai mult ca Ion Creangă. A crescut printre țărani, fura cireșe și toate alea. Știi bine povestea. Plm, îl cheamă Creangă. Are codru-n nume. Aici stă și asemănarea între el și brigada Subcarpați, care cântă despre folclor și oameni îmbrăcați în capre, care mănâncă numai cozonaci.

Toată lumea știe că Emil Cioran nu a fost întotdeauna cel mai optimist om de pe planetă. Vorbea despre sinucidere cum vorbim noi despre vreme. Era obsedat de gândul ăsta, cu toate că nu s-a tăiat niciodată. Cred că cel mai rău lucru auto-provocat din viața lui a fost să plece în Paris și să se lamenteze toată viața că nu va mai revedea satul natal, Coasta Boacii. Să vorbești toată viața despre sinucidere și să nu faci nimic în sensul ăsta, e cam ipocrit. La fel e și în cazul trupei Kistvaen, singura trupă românească de suicidal black-metal, un gen de muzică în care solistul strigă despre moarte și căcat, dar nu face nimic în sensul ăsta. În cel mai bun caz se taie pe scenă și consumă mult alcool. Adică face exact ca o adolescentă cu borderline. Nu știu de ce se numește „suicidal black metal". Ar trebui să se numească „suicidal-act-attention-seeking-black-metal". Și există terapie pentru asta.

De ce nu? Are o piesă Ioane, Ioane, prenumele lor rimează, numele lor de familie rimează, scriitorul iubește viața de la sat, pe care a elogiat-o în romanul Ion, la fel de mult cum iubește cântărețul să profie de oamenii care trăiesc la sat, pentru că le vinde muzică populară de tot căcatul.

Regele pamfletului din literatura românească, Ion Luca Caragiale, avea simțul umorului. Nu e un secret. Dar ce lumea nu prea știe e faptul că era și un om care putea să prezică viitorul. Personajele politice din scrierile lui sunt prezente acum la Antena 3, ceea ce dovedește că era un adevărat profet. Bine, oamenii din scena politică actuală sunt mult mai praf, dar nici măcar maestrul Caragiale nu s-a gândit că lucrurile vor merge chiar atât de prost. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, probabil că nu le-ar lua foarte serios. Ar aprinde un Gigi și l-ar asculta pe Macanache, un om care nu duce lipsă nici de umor, nici de talent. La fel ca și Caragiale.

Lucian Blaga a fost tare. Ca poet a fost pita modernismului și nici în proză nu stătea mai prost. Era versatil și prolific. A fost și primul scriitor român cu propriul lui sistem filosofic. De aceea, probabil că ar asculta LeVant, proiectul lui George D. Stănciulescu, un doctor în filosofie care face și muzică electronică. Ar vorbi probabil despre cunoașterea metafizică, și aia de sintetizatoare, misterele lumii, și ale efectelor de voce, chestii luciferice, și narcotice, și despre Marele Anonim, sau Marele Beat Necunoscut.

Intră acum pe Google, caută „Nichita Stănescu – Am cumpărat un câine", dă enter, și citește poezia. Sau și mai ușor: se găsește aici. După ce o citești, să-mi zici dacă ai înțeles mare lucru. Dacă blondul de Nichita nu era mai spart ca spartanii (da, știu că nu are niciun sens, dar sunt în temă cu scriitorul), atunci sigur avea un episod psihotic. La fel face și Kazi Ploae, care câteodată scoate niște rime pe care nu prea le înțelegi dacă nu fumezi mai multe cuie, ca într-o biserică de lemn.

Eliade a fost, la fel ca Blaga, un geniu. Dar marele lui hobby nu a fost filosofia. Cel puțin nu filosofia aia care se ocupă cu întrebarea „De ce naiba m-a fătat mama?". El era cu filosofia religiilor. Dacă ar trăi în zilele noastre, probabil că la un moment dat ar asculta Pocăiții. Nu pentru că i-ar plăcea, ci ca să-i studieze la nivel de fenomen social. Sau ca subcapitol la influența muzicii în viața religioasă. Oricum, cineva tre să-i studieze și să ne explice și nouă, oamenilor de rând, de ce există. Doar un erudit ca Eliade ar putea să răspundă la întrebarea aia.

Ce au în comun Marin Preda cu Jimi Hendrix? Amândoi au murit înecându-se cu propria vomă. Scriitorul român a dat chix după o noapte în care a băut mai mult alcool decât se vinde într-un supermarket, cu o săptămână înainte de petrecere de Anul Nou. Avea destul spirt în el încât putea intra lejer într-o comă etilică. În acea perioadă, Marin Preda era cel mai bețiv dintre pământeni. Cred că singurul om din industria muzicală care ar putea să-i facă față la un concurs de „cine pică sub masă pierde" este Axon Turmentatu, rapperul care ține sticla la gură mai mult ca microfonul.

Bacovia a fost genul ăla de scriitor care s-a plâns de oribilitatea vieții în fiecare strofă. Parcă în fiecare dimineață s-a trezit pe partea greșită a patului, lângă un căcat uriaș și cu un picior prins într-o menghină. Nu contează cum a ajuns acolo în fiecare zi, ideea e că i-a distrus toată starea de spirit. Doom Metal e un gen de muzică în care se vorbește despre cât de nasol e să trăiești și cât de fain e să te plimbi noaptea prin cimitir. Ar trebui să existe măcar o trupă care să folosească versurile lui Bacovia în textele pieselor. S-ar numi Lacrimile lui Bacovia în Cavou. Ar trebui să patentez asta, poate fac și eu un ban pe spatele plângăcioșilor.

Cărtărescu a scris despre București, femei, iubire, jocuri pe calculator, chiuvete și zmei. Era un hipiot fascinat de lucrurile simple din viață. Și de muzica rock, după cum tot îi tot elogia pe Beatleși, Bob Dylan și Tom Waits. Și după cum își îngrijea pletele de nonconformist. El ar fi ascultat Celelalte Cuvinte, o trupă care cântă despre chestii la fel de banale, dar totuși sunt apreciați în unanimitate. La fel ca și Cărtărescu.

*Cărtărescu trăiește. La fel si Iliescu, Doamne, ajută-ne!

Mai citește niște recenzii de carte
Cronică de carte: Aventuri literare cu vampirul Poponeț
Homofobii şi homosexualii români au protestat împreună, din greşeală, pentru o carte
Cronică de carte: Un preot ortodox român vrea să-ţi transforme copiii în războinici