Cea mai periculoasă gașcă de motocicliști din Anglia mi-a vorbit despre idioții care o irită

Un motociclist gigant din Hells Angel îmi zâmbește. Apoi privirea îi alunecă în jos. I se întunecă expresia de pe chip. Se întoarce fără cuvinte și pleacă agale spre motociclete zgomotoase.

Sunt la Bulldog Bash, festivalul anual Hells Angels de lângă Stratford-upon-Avon, Warwickshire. Motocicliști cu halbe-n mână se îmbrățișează pe la standuri, își afișează tatuajele și cornurile de băut, se întrec cu motoarele pe pistă și se bâțâie pe rock clasic. Printre ei – și totuși, separat de restul – se află gașca de Angels, care-și fac simțită prezența prin șirurile de Harley-uri negre, cu logo-ul lor consacrat lucind pe vestele de piele, prin felul în care-și strâng mâinile și-și murmură cuvântul „frate”.

Videos by VICE

În trecut, festivalul Bash a adunat ceva presă nasoală, de pe urma cazului lui Gerry Tobin, membru al bandei – care a fost împușcat mortal în 2007, pe drumul spre casă de la festival – la care se face adeseori referire. Și totuși festivalul de muzică dance Global Gathering, care are loc tot acolo, are o istorie mult mai scandaloasă, din cauza a numeroase furturi, a uzului abundent de droguri, a abuzurilor sexuale și a unui deces care-a avut loc nu mai departe de 2012 – și, cu toate astea, nu-i la fel de rău famat. Factorul principal, se pare, e însăși prezența bandei Angels. Numele lor oficial, marcă înregistrată, și logo-ul aduc în amintire multe legende urbane și istorice infame. Dar, până la urmă, ce știm, de fapt, despre Angels în 2016?

Pe site-ul oficial al clubului există o scurtă istorie. Primul Club de Motocicliști Hells Angels a fost fondat în 1948, în San Bernardino, California. Se pare că numele a fost sugerat fondatorilor de către un fost pilot din escadronul „Hells Angels” al Flying Tigers. În timp s-au unit mai multe cluburi de motocicliști californieni sub același nume și au definit niște criterii de apartenență. Acum există mai mult de patru sute de filiale în toată lumea, din Japonia până-n Peru. Restul paginii e dedicat înfierării și demitizării „reportajelor incorecte”, care au încercat să stabilească o ascendență militară a clubului.

Ecusonul meu de presă e un fel de clopoțel de lepros, care-mi atârnă de gât. Când mă uit în jos, îmi dau seama ce l-a făcut pe uriașul Angel să mă evite activ. Motto-ul: „Când facem bine, nu ține nimeni minte. Când facem rău, nu uită nimeni” poate la fel de bine să fie anti-presă pe cât e de pro-Angels. Vidul creat de aversiunea clubului față de dialogurile cu jurnaliștii a fost umplut de teamă, ignoranță și povești la mâna a doua; un cerc de suspiciuni care nu-s sigur dacă nu cumva e cultivat de Angels și de reputația lor.

Uite, de exemplu, prietenii mei – unii dintre ei nu știau că există Hells Angels în Mare Britanie, în timp ce altul îmi zice că știe el unul: „un băiat super de treabă care stă lângă unchi-miu și-l ajută cu grădina”. Alții se alarmează când aud că mă duc singură la Bash, iar un prieten care lucrează în poliție nu vrea să zică nimic oficial, dar îmi cere, tacit, să-l anunț că sunt ok. Biroul de presă al poliției din Warwickshire îmi confirmă că Hells Angels e recunoscut în continuare drept grupare de crimă organizată.

Așa că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să asist cum se crispează un chip tatuat după altul. Un Angel care poartă un ecuson cu New York (un fel de petic curbat, care indică filială din care face parte membrul respectiv), nici măcar nu încetinește când mă apropii de el și remarcă abrupt: „Am venit aici să mă simt bine, nu să vorbesc cu presa”.

Noroc că un Angel tânăr din Belgia cu care mă iau la vorbă îmi indică o siluetă la un stand cu mâncare și-mi sugerează că, „Robert ar fi cel mai nimerit om cu care să stai de vorbă… dacă e el dispus să vorbească cu tine.”

Robert, ajung să aflu, e un californian șarmant în vârstă de 69 de ani, din filiala Daly City, care le arată vânzătorilor de hotdogi un borcan cu sosul lui super-iute din usturoi și chili. „Mâncarea lor mi se pare un pic fadă”, șoptește el teatral. Insistă să-mi cumpere de mâncare, așa că ne așezăm cu un grup de frați de-ai lui de pe mai multe continente, sub un banner pe care scrie: „Hells Angels își susțin frații din pușcării”.

Conversația merge lejer – până dispare mâncarea și-mi scot carnețelul. Membrii Angels care stăteau la marginea mesei se strâng lângă noi și liniștea le înlocuiește pălăvrăgeala. Le spun că am venit doar ca să aud și să văd cu ochii mei care-i faza cu clubul și să scriu doar din proprie experiență. Dau din cap, deși unul sau doi dintre ei îmi fac poze cu telefonul, ca să le-o arate fraților lor pe „fata aia care tot punea întrebări”.

Îi întreb dacă vor ei să spună ceva, vreo idee sau vreo afirmație. „Pentru public?”, mă întreabă Robert. „Da: vă futem în gură!” Urmează un cor de râsete și încuviințări. „Nu vreau publicitate; aduce numai probleme. Oamenii au păreri deformate din presă, din cărți, de unde-or fi… De fapt, noi nu vrem să spunem prea multe, publicul nu știe, iar noi așa vrem să păstrăm lucrurile – să menținem niște mister. Suntem standardul pentru toate cluburile de motocicliști. Suntem cine vor toți ceilalți să fie; dacă nu pot să fie ca tine, te urăsc și vor să te omoare.”

„Noi reprezentăm o chestie foarte simplă: standarde înalte în viață. Te porți cu lumea cum vrei tu să se poarte alții cu tine, oferi și primești respect. Dar dac-o dai de gard, plătești. În orice organizație, în orice grup, există câte-un căcănar care-ți strică reputația. Dar e o frăție absolut minunată. Am o viață genială. Nu pot să explic cum e, dar merge.”

Își zâmbește radios cu frații lui și emană afecțiune pe bune. Întreb dacă a avut loc vreo schimbare majoră în cadrul clubului în timp.

Citește și La un pahar cu motoclicliștii norvegieni de la Hell’s Angels

„A, da – drogurile erau legale, pe vremuri!” Un hohot zgomotos. „Acum suntem mai moderni, avem celulare, laptopuri, etc. Pe vremuri, dacă intrai în belele și nu mai țineai minte numerele de telefon, aveai mult de așteptat să vină cineva să te scoată din rahat! Acum nu prea mai facem asta – să zicem c-ai intrat în necaz, te descurci singur.” Robert îmi întinde telefonul lui și mă invită să scrollez prin fotografiile pe care le-a făcut cu poze vechi cu membrii Angels, îmbrăcați în blugi, în anii ’60-’70. „Moda, hainele, motoarele s-au schimbat, dar oamenii au rămas aceiași.”

Membrii Angels se aliniază pentru o fotografie și-și pun unul altuia brațele pe după umeri. Îi rog să se întoarcă, să le fac și o poză cu ecusoanele diverse de pe spate – „Numai dacă te-ntorci și tu și dai din cur la noi, mai întâi!”

Mă plimb pe-acolo până la pistă, să văd acțiunea, iar mersul pe-o roată și frânele abrupte sunt aproape la fel de distractive de văzut pe cât e și să-i vezi pe membrii Angels cum stau cuminți, să-i dea soțiile și iubitele cu cremă de soare. Am un apel ratat – o să fac un interviu cu Taff, Președintele filialei Ashfield, principala forță din organizarea Bulldog Bash.

Într-o pauză rară de la jonglatul cu responsabilități, Taff se întâlnește cu mine în spatele cortului de motoare făcute la comandă, de unde se văd o mulțime de motoare ciudate și foarte frumoase. E obosit, morocănos și profesionist, dar își face timp să-mi răspundă politicos la întrebările neavenite.

„Suntem pur și simplu un club de motoare. Avem mai multe filiale în tot jurul lumii – mergem cu avionul și cu motorul să le vizităm; toată treaba e să te vezi cu frații tăi. Dac-am fi fost gangsteri, n-am fi muncit în fiecare zi! Și de ce ți-ai face reclamă, dacă organizația ta cu asta se ocupă? Mafia nu se plimbă prin oraș cu ecusoane de 30 de centimetri pe spate.

Vezi și În culisele unui grup de motocicliști ex-naziști

Îl întreb despre statutul de membri și prezentare.

„Avem persoane de toate vârstele în filiala noastră, de pe la 20 până pe la 50 de ani. Și purtăm uniforma completă când e cazul – arăți cretin dacă e să te duci la supermarket, să-mpingi căruțul tras în piele și plin de ecusoane.”

Îi face mai mare plăcere să vorbească despre Bash în sine – nu-i de mirare, având în vedere succesul pe care l-a cunoscut festivalul, de când e organizat de filiala lui. „Înainte, îl făcea Hells Angels Anglia în grup, dar Ashfield a preluat frâiele, pentru că ne era dor de el, tuturor le era dor de el… e o oportunitate pentru frații din toată lumea să se adune, dar și pentru alții, cărora pur și simplu le plac motoarele.”

Nu greșește. Deși e mai mic decât pe vremuri, cu un public mai spre cinci mii, decât spre cei cincizeci de mii care au venit la petrecere în 2007, e mai ieftin, mai sigur, mai relaxat și mai concentrat pe principala chestie care unește pe toată lumea, cu mine cu tot: motocicletele.

Dăm mâna, iar soția voioasă a lui Taff îmi aduce o cupă de prosecco roze. „Să nu-i spui nimic”, o avertizează Taff și rânjește. E al doilea care-mi cere să-i trimit notițele înainte de publicare.

Mă îndrept agale spre „zona de entertainment pentru adulți”, unde B-Bob, new-yorkezul care mi-a tăiat-o mai devreme mă întâmpină plin de entuziasm. O arde cu Robert și cu alți frați din toată lumea la bar și, în general, nu prea bagă-n seamă stripteuzele de pe scenă. Sunt prezentată unui șir lung de membri Angels, unul după altul; mi se dă de băut în continuu. Intru în vorbă cu doi frați din Belgia, care mă duc la barul exclusiv pentru membri. Nico, un belgian de 35 de ani din filiala de pe coasta țării lui, e reținut la început, dar ne împrietenim vorbind despre motoare, poezie și călătorii.

„Când m-au făcut membru plin le-am zis: «O să vă stric reputația!»”, râde el. „Sunt căsătorit, am un fiu de cinci ani, am făcut facultatea și am un bar de paste și pizza… și niciun tatuaj. Fiecare frate e altfel. Evident, mai sunt și idioți, dar ce ne place e să ne dăm cu motoarele și s-o pornim la drum cu frații noștri – pentru mine, asta înseamnă să fii în Hells Angel. Știm că, oriunde ne-am duce, pe lume, o să avem un acoperiș deasupra capului, companie plăcută, mâncare bună… o astfel de experiență te face să fii mai smerit.”

Băuturile-mi apar în mână ca prin minune și-mi dau seama că mă simt foarte în siguranță, în mod straniu. Poate că-s obișnuită să fiu agresată fizic și verbal în baruri sâmbătă noaptea – dar nu aici, unde mi-e bine să știu că, după filosofia simplă a tipilor ăstora, dacă le ofer respect, o să mi-l întoarcă. Sunt invitată să vin să stau în Statele Unite, Belgia, Olanda și mi se oferă două modele de tatuaje. Frații sunt foarte primitori și, odată ce dispare aparatul meu foto, cei mai tineri devin clar mai vorbăreți.

Hells Angels e un colectiv de indivizi. Unii poate-și doresc să-și schimbe reputația, dar mulți insistă în mod activ pe ea și se agață de propriul mister pentru că așa vor – așa cum fac, de exemplu, și Francmasonii. Poziția oficială a poliției e că „există dovezi care sugerează că sunt implicați în activități criminale” și există un incident raportat de atac la Bash anul ăsta – dar eu, una, n-am asistat la nicio formă de agresiune între miile de motocicliști beți.

Și nici nu poți să treci peste binele care se face aici – festivalul Bulldog adună bani pentru ONG-urile locale, iar zona istorică din Stratford e plină de semne care le urează bun-venit motocicliștilor sosiți la festival. Ca jurnalistă, am simțit suspiciunile și lipsa de încredere, dar, ca om, am primit doar generozitate și voie bună.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre motocicliști:
Am fost la sală cu cei mai periculoși motocicliști turci din Germania
O bandă de motocicliști ruși și-a trimis steagul în spațiu
Gașca de motocicliști pe cale de dispariție a Japoniei