Sigur ai mâncat măcar o dată, la mahmureală, o ciorbă la Papa la Șoni, în Vama Veche, de ai zis că ăsta-i gustul lui Dumnezeu. Și sigur nu te-ai gândit niciodată de unde-s cazanale alea imense în care se gătește sau polonicele cu care-ți torni în strachină. Îți zic eu: vin de departe, dintr-o curte din comuna Brateiu, pe lângă Mediaș. Le-a făcut Emil cu mâinile lui, în săptămâni cu mii de bătăi de ciocane, în timp ce Maria, nevastă-sa, avea grijă să-i facă mereu focul potrivit pentru cazanul perfect. Uite un trivia bun cu care să agăți, data viitoare, în Vamă.

La 30 de ani, Emil Coppersmith, cum își zice pe Facebook, e cel mai popular căldărar din sat. Are și de ce: e ambițios, vorbește fluent engleză și are niște ochi verzi și-o mustăcioară de-ar plânge toți hipsterii din Control. Ce să mai zic de pălăria care i-a devenit extensie, că o asortează la toate outfiturile lui, fie tradiționale, fie cât se poate de britanice: jeans, cămașă-n carouri și un hanorac vintage pe deasupra. Lumea-n sat îi mai zice și „Pro TV" pentru că a venit odată Proul să facă un material în sat și comunitatea l-a împins pe el la microfon.

Chiar dacă n-ai auzit de Brateiu, să știi că e faimos în România, pentru că aici mai trăiesc câteva familii de romi care se încăpățânează să ducă mai departe meșteșugul vechi de secole al căldărarilor.

Dar treaba asta nu-i ușoară în 2016, când tehnologia și marketingul turbat au înghițit aproape orice piață în care produsele unor oameni ca Emil să aibă loc. Cine își mai cumpără o tigaie de cupru când ai Tefal, care, s-a dovedit ca fiind, de fapt, cât se poate de toxic. Nici legile nu-i ajută prea mult să se dezvolte. Sau măcar să fie legali.

Am fost la Emil acasă să aflu cum ar putea el să-și transforme pasiunea asta și ciocăneala-n cupru într-o afacere și cât de dispuși sunt căldărarii să ajungă antreprenori. Romii căldărari trăiesc într-o lume cu reguli proprii și, de cele mai multe ori, proiectele și strategiile de integrare care stau în sertarele ministerelor n-au nicio treabă cu realitatea din teren.

„Am avut mai multe încercări să-mi fac o afacere, dar până acum nu s-a concretizat nimic. Sper ca pe viitor să lucrăm și noi ca toată lumea în secolul XXI. Să contribuim cu taxe, să fim, cum s-ar zice, legali", îmi zice Emil între două lovituri de ciocan la un ibric care se apropie de forma lui finală. Omul a învățat meșteșugul ăsta de la taică-su, de când avea șapte ani. Practic, s-a născut cu ciocanul în mână și e cam greu acum să învețe să facă altceva.

În curte, Maria și mama lui Emil se agită să strângă cazanele, ibricele, tigăile și celelalte obiecte expuse în fața porții care dă în Drumul Național dintre Sibiu și Sighișoara. N-a venit Poliția sau ceva, dar se lasă seara și toate trebuie băgate-n curte.

Și nici dacă-ar veni Poliția, nu s-ar schimba ceva. Ca meșteșugar n-ai prea multe opțiuni să vinzi legal. Cu atât mai puțin dacă ai doar șase clase. Așa-i tradiția la căldărari. Odată ce te logodești, nu te mai duci la școală, că-i rușine.

Emil vorbește despre SRL-uri, dar habar n-are cum se fac astea. Cine știe, de fapt, fără o educație financiară? Oricum nu l-ar ajuta: omul lucrează manual și artizanal, produce puțin și ar ajunge să plătească taxe nejustificat de mari pentru cât bagă în buzunar.

„M-ai amețit deja cu toate astea", spune el.

Am oftat amândoi, am băut fiecare câte-o gură de cafea și ne-am uitat la Emiluț care cântă cu căștile-n urechi prin curte. Emiluț e băiatul lui de 12 ani.

Emil se întoarce către mine și zice așa, jovial: „Meseria noastră nu e recunoscută în cartea meșteșugurilor tradiționale din România. Dar Orlando Neagoe lucrează la așa ceva și sper să reușească."

L-am sunat pe Neagoe, fost coordonator al rețelei de cooperative Romano-BoutiQ, să înțeleg mai bine care-s șansele lui Emil să facă din activitatea lui o sursă de venit reală:

Te uiți la Emil, la degetele lui înnegrite de funingine și la adidașii New Balance prăfuți, și știi că omu'-i meșteșugar, nu contabil.

Plus că, în condițiile astea, oamenii ăștia sunt mereu dependenți de organizații din afara comunităților. Și aici intervine altă problemă: „căldărarii au încredere doar în Roma, adică în familia lor, niciodată în gagii, adică români. De fapt, ei nu se încred în niciun străin, indiferent de etnie", spune Cătălina Tesar, antropolog și cercetător la Muzeul Țăranului Român.

Pentru căldărari, lumea e formată din romi (căldărari) și ne-romi. Viața lor se desfășoară după reguli interne. „Au avut mereu o economie informală, de familie, nu una strictă ca a noastră. Îți pot vinde un obiect cu doi lei sau cu o sută de euro, se bucură mereu să negocieze", explică Tesar.

Un ibric clasic, la cinci sute de grame, costă 150 de lei la Emil. Prețul crește când la poartă-ți coboară turiști. „Dacă e obiect decorativ, normal că e mai scump. Dacă e pentru folosință, e mai ieftin, pentru că nu e nevoie de atâta migală. Mă refer la tigaie, ibric, cam tot ce trebuie într-o bucătărie", spune Emil.

În comunism, bunicul lui avea o autorizaţie manufacturieră sau „un carnet de meșteșugar" care-i permitea să lucreze toate astea și să le vândă legal. Mai puțin cazanele de țuică, pentru că era ilegal. Doar că tot o făceau.

Azi, însă, Emil zice că n-are alt carnet în afară de ăla de conducere. Orice asociație meșteșugărească poate, dacă vrea, să emită un astfel de carnet, dar e la fel de folositor ca badge-ul de FBI pe care-l are Emiluț ca să aresteze găinile prin curte.

Numai că o inițiativă legislativă ar fi existat, dar s-a blocat în negura Camerei Deputaților, prin 2007. De-atunci nimeni n-a mai știut nimic de „Legea meșteșugurilor". Fantoma din CD a reapărut recent pe ordinea de zi, dar șansele să ajungă în plen pentru a fi votată sunt minime. Niciunul dintre inițiatorii Legii nu mai este în Parlament.

Ar fi fost importantă măcar pentru că era singurul cadru legislativ explicit care să reglementeze eliberarea acestui „carnet de meșteșugar". Care să și însemne ceva. I-ar ajuta nu doar pe romii meșteșugari, ci pe toți care produc obiecte artizanale și le vând în târguri.

Acum, ca să lucreze cu adevărat legal, Emil ar trebui să-și deschidă un II sau un PFA. Dar cu șase clase, e cam greu să obții o diplomă de calificare profesională care să te-ajute să te faci comerciant în toată regula.

„Ministerul Muncii s-a opus legii pentru că, în calculele lor, dacă s-ar crea anumite facilități pentru meșteșugari, atunci s-ar crea o gaură în buget", spune Ciprian Necula, fost secretar de stat în Ministerul Fondurilor Europene, și candidat pe listele PSD București, pentru un loc în Camera Deputaților.

Când am vorbit cu Necula, era în plină campanie electorală. Mă asigură că, odată intrat în Parlament, va milita pentru legea meșteșugurilor: „Trebuie să o faci în așa fel încât să creezi un context economic pentru ei, să poată trăi din asta." Pentru asta PSD ar trebui să susțină o lege inițiată de PD. Iar Necula, în urma redistribuirii, nu a obținut mandatul de deputat.

Fără o economie socială dezvoltată în zonă, meșteșugul nu va supraviețui. „Trebuie ca ei să se adapteze la piața contemporană", spune Necula. E nevoie însă de mobilizarea autorităților locale, a ONG-urilor și chiar a romilor. Și Emil nu e prea convins că se poate: „Nu toți vor să ajungă la un nivel profesionist, unii se mulțumesc doar să-și câștige strictul necesar."

Până la urmă, nici cu diploma de master în buzunar nu te faci anterprenor peste noapte. Iar la căldărari „este dificil să îi convingi pe oameni să se implice. Pentru că au trăit foarte mult timp în condiții grele, au puțină disponibilitate de a depune efort pentru un obiectiv care nu e sigur. Oamenii au așteptarea de a obține rezultate rapide și concrete", îmi explică și Neagoe.

Până la organizarea comunității, ciocanele bat în continuare metalul încins, în curțile cortorarilor. Oamenii continuă să-și vândă marfa la șosea, pe la târguri sau, dacă-s mai deschiși, prind câte-un deal cu un ONG. Emil e și el un colaborator apropiat al Mesteshukar Butiq care l-au ajutat să-și promoveze și să-și vândă obiectele chiar în inima Bucureștiului.

„Ăla-i căldărar adevărat care știe să aprecieze esteticul unui obiect", zice Emil și desenează în aer silueta a ceea ce părea să fie, în mintea lui, un obiect reușit.

Frate-su, Culiță, îmi cere șarmant contul de Facebook să-mi trimită rapid niște poze cu cele mai tari veioze făcute de ei doi pentru un club din Ljubljana, Slovenia. „Sunt pentru lumină ambientală."

Emil face de la ceaune și „vase de Master Chef" la candelabre și sfeșnice. Colaborează și cu designeri internaționali, vinde la nemți și austrieci, și pleacă des p-afară ca invitat la tot felul de târguri. Ultima dată a fost la Oslo, la Muzeul Intercultural. Uneori se duce și cu Maria „pentru că oamenii vin să vadă straie tradiționale și la femei e mai spectaculos."

Însă oricât de exotice sunt târgurile astea, ele nu prea țin de foame. Produsele artizanale sunt mult mai scumpe decât cele de fabrică și piața e nișată: „Nu poți să dai o lingură la care ai lucrat timp de o zi pe doi lei, nu?", spune Necula.

Și mai e o chestie tare ciudată la care nu te-ai gândi în ziua de azi: Emil se plânge că face o treabă atât de bine încât e de rău. Paradoxul e cumva logic: „Dacă tu vii la târg și cumperi un ceaun care te ține șapte ani, de ce să mai cumperi încă unul data viitoare, că nu-ți mai trebuie".

Tocmai pentru că târgurile nu le aduc venituri constante, Emil și-a regândit strategia.

Curtea lui devine loc de pelerinaj pentru turiștii care „vin pe aici ca să vadă câte un show demonstrativ. Pentru ei e de fiecare dată ceva wow", povestește cortorarul.

Odată a oprit un autocar cu străini și i-a intrat în curte o americană, pe la 20 și ceva de ani. „Mă-ntreabă unde cresc cartofii. Îi arăt pământul și îi zic: potatoes! Ea zice: no way! Și încep să râd așa de tare că mă durea burta. Fata aia credea că potatoes cresc în pomi".

Îi zic lui Emil că nu-l cred, dar el se jură pe mustața lui.

„Ăștia-s fascinați de oamenii ăia care nu aleargă să se lupte cu timpul", spune Emil într-un moment de filosofie pură, în jurul focului pe care Maria l-a făcut să tragem niște poze artistice. Femeia, care e de fapt mai mică decât mine, are 28 de ani, îi zice ceva în limba romani lui Emiluț. Puștiul, într-o explozie de multiculturalism, îi răspunde „Yes, mom!" și fuge-n casă.

„Și eu și băiatu' știm engleză, Maria înțelege și ea, dar nu vorbește", îmi explică Emil când m-a văzut că radiam. Și nu de la foc.

Pe Emiluț (sau Miluță) l-au făcut când Emil avea 18 ani și Maria 17. E un șmecheraș cu pălărie și blugi, îmbrăcat aproape ca taică-su. Vorbește articulat și știe o grămadă de chestii tehnice pe care nu le-am înțeles, despre procesoare și plăci video. Ascultă mereu muzică de pe telefon: e fan Delia, Dani Mocanu, dar moare după Carla's Dreams. S-a costumat de Halloween ca solistul trupei.

În seara asta l-am prins înainte să plece la o nuntă-n sat la care voia să cânte și el puțin la clape. Îi plac muzica și engleza. Și vrea să se facă avocat. „Cred că o să fiu primul copil de căldărar care o să iasă ceva" îmi spune el de pe genunchii lui taică-su. În comunitate, băieții termină șase-opt clase, iar fetele rar ajung la patru clase.

Maria a lui Emil a terminat doar două: „Mi-au rămas manualele, mai învățam acasă din ele. Așa că știu să scriu și să citesc".

Emil zice că-l lasă să facă atâta școală cât vrea. Momentan lui Emiluț încă-i place, e șeful clasei, și n-are gânduri de însurătoare. „Alții copii mai mari decât mine deja nu mai vin la școală", spune el în timp ce-și trage în brațe acordeonul la care-a învățat să cânte.

Educația nu l-a ținut departe de meșteșug. L-a învățat taică-su de când avea șase-șapte ani „să facă asta ca un hobby, dacă va ajunge avocat".

În acordurile stâlcite ale lui Emiluț, râdem toți la imaginea unui avocat care, în weekenduri, mai bate și câte un ibric din cupru.

Și bunica, mama lui Emil, spune că vrea să-l țină pe ăsta mic în școală: „nu-i lăsăm pe ei (Emil și Maria) să facă așa prostii ca noi. S-a modernizat și tineretul. Mulți s-au luat după români". Își amintește că pe vremea ei și fetele făceau carte: ea a terminat șase clase!

Azi, părinții nu-și mai trimit copiii la școală că le e frică de „prostii, de violuri, de țiganii de mătase. Noi avem respect, dar ei nu. Își fac de cap". Femeia îmi arată cu mână încolo, spre deal, unde au casele ceilalți romi din sat, pe care căldărarii îi desconsideră visceral.

Așa că fetele trebuie păzite ca ochii din cap și păstrate pentru măritiș. „Dacă n-o ții copiluță cum a făcut-o maica-sa, ajungi s-o măriți la un om care nu-i de valoare. La un sărăntoc", spune mama lui Emil supărată foc pe necazurile aduse-n comunitate de ceilalți romi.

Femeia asta din fața mea, cu privire aprigă și ochi verzi de-ți îngheață sângele, e de fapt capul familiei. „Odată cu înaintarea în vârstă, femeile căldărarilor capătă puteri mai mari decât bărbatul. Tot ce-ți trebuie e să-ți aduci o noră în casă", explică Tesar.

Odată ce nora se mută în casa bărbatului, începe calvarul pentru ea și raiul pentru soacră. Fetele știu de mici că vor părăsi rapid familia în care s-au născut ca să-și urmeze bărbatul. Și, ca noră tânără, stai cu capul plecat, îți ajuți bărbatul și ai grijă de casă.

Ca Maria.

„Îl ajut pe Emil, îi dau în mână uneltele, decălesc obiectul, îl ajut și la foc. Când termină de făcut un obiect, noi - femeile - îl curățăm, îi dăm luciu", povestește despre rolul ei în meșteșugul ăsta.

„Ea face focul mai repede ca mine, eu nu prea mă descurc", zice Emil și rânjește strungăreața la mine.

Deocamdată Maria locuiește cu familia în casa părinților lui Emil. Și tocmai ce-a gătit niște ardei umpluți care te vrăjesc din prispă.

Casa asta e mai degrabă psihedelică. Adăpostește tot felul de țoluri tradiționale, vase artizanale, multe, multe icoane pe hârtie, carpete cu Cina cea de taină și alte scene clasice atârnate pe pereții roz-gumă-de-mestecat, mobilă veche și scumpă, și nu în ultimul rând, un calculator pentru Emiluț.

Au construit-o ai lui Emil, acum 30 de ani, când s-a născut el, dar urmează să fie dărâmată de Culiță, care-și va face și el una „ca să fie egali".

În Brateiu, căldărarii și-au ridicat tot felul de case ale poporului. Rămâi prostul comunității dacă nu-ți faci și tu una. Emil zice că nu vrea ceva foarte mare, dar mai vedem la vară dacă și-a turnat sau nu palat cu turnuleț.

Bărbatul ridică o namilă la care construiește de 12 ani. De când cu Emiluț în viața lor. Acum a făcut bani în Londra și s-a întors să-și pună acoperișul. „Spun sincer: am lucrat la negru, la un iranian, desfăceam diverse construcții, de exemplu, un supermarket.".

A lucrat „mai multe" și la clubul de noapte deținut tot de același iranian. Dar important e că s-a întors cu 4 600 de lire.

Și Emil a învățat să te fraierească din vorbe. Am simțit-o pe pielea mea.

Dar cei mai mulți dintre căldărari și-au ridicat casele, de fapt, din banii câștigați la cerșit. Înainte să-i înjuri că-s țigani și că știai asta, ascult-o un pic pe Cătălina Tesar. Tipa asta vorbește după ce-a avut o experiență fabuloasă: a trăit doi ani în Brateiu, în casa părinților Mariei, și-apoi a plecat o lună la cerșit în Italia, cu o altă familie de căldărari.

Am înțeles ceva nou din lumea asta pe dos în care-a intrat din convingere, nu hipsterism.

Un exemplu concret ar fi ăsta: dacă Emil vinde un cazan de țuică pe o sută de euro (foarte probabil), toată comunitatea află de isprava lui, așa că oamenii vin să fie cinstiți. Și Emil taie porcul, toarnă rachiul în pahare și dă drumul la manele în curte. Lumea toată se distrează în cinstea lui Emil. Și pe banii lui. Că așa-i tradiția.

La cerșit se duc doar în familie, poate cu cuscrii. Nimeni d-acasă nu știe și nu întreabă cât au făcut în Italia. Abia ăștia-s banii de la saltea.

Emil nu mi-a zis că s-ar fi dus și el la cerșit, dar șansele sunt destul de mari. Nici nu contează, rămâne căldărarul care a fost invitat la Facultatea de Arhitectură „Ion Mincu" din București să le vorbească studenților despre cum se comportă metalele și cum le-ar putea folosi în arhitectură. E mândru de asta, firește.

Își împinge pălăria pe spate, se scarpină tacticos în cap, pe sub bor și-mi zice: „Vreau ca meșteșugul ăsta să se învețe în școli, să arătăm latura artistică din meseria asta". Vorbește cu patosul unui artist care-și petrece toată viața în atelierul lui de creație. Emil însă dă ciocane sub cerul liber. Că e soare, că ninge, cazanele de rachiu tot afară se fac.

„Nu-l văd pierdut", spune el, cu încredere, despre meșteșugul moștenit de când romii erau nomazi și trăiau la cot. Istoria îți arată, însă, că, după 89, puținii romi care-au supraviețuit pe piața meșteșugurilor au fost tocmai ăia care s-au adaptat vremurilor: „și-au făcut relații la muzee, au fost invitați la târguri și-au prins acel know-how, cu sau fără PFA", spune Cătălina Tesar.

Emil e un supraviețuitor al acelei lumi.

Doar că, fără ajutor din afara „familiei Roma" și o lege care să nu fie ruptă din sf-urile fotoliilor ministeriale, meșteșugul ăsta va rămâne doar boemia unui cerșetor de peste granițe.

Pentru mai multe scrieri care te vor irita sau te vor bucura, depinde cât de încrâncenat ești, urmărește-o pe Iulia pe pagina ei de Facebook.