FYI.

This story is over 5 years old.

Film

Cele mai bune filme de la Cannes, din 2017, pe care n-ar trebui să le ratezi

Festivalul cel mai popular de film din Europa este mult mai deschis decât te-ai aștepta.
Captură via IMDB

Anul acesta la festivalul de film de la Cannes am urmărit, ca de obicei, competiția oficială și selecția Un Certain Regard, secțiunea aia unde intră filmele cu o viziune artistică mai aparte. Am văzut multe bune și multe proaste, dar tot mi se pare important să fii la curent cu ceea ce arbitrii culturii contemporane consideră cele mai bune produse artistice ale anului. Astel, cu o mică ezitare, în ultima seară am fugit de la vizionarea filmului iranian care a câștigat Un Certain Regard, ca să prind filmul jovial al lui Claire Denis, Un Beau Soleil Intérieur care m-a surprins și m-a încântat peste măsură. Imaginează-ți: Juliette Binoche joacă rolul unei pariziene divorțate cam la 40 de ani, în căutare disperată de iubire și care, nevrozată, exasperată, epuizată, ajunge în cele din urmă la un clarvăzător jucat de Gérard Depardieu care o încurajează în mod repetat să cultiveze un frumos soare interior și să rămână „open" (cu accent francez!) față de ceea ce îi oferă viața.

Publicitate

Citește și: Ce-am învățat despre turiști străini, droguri și litoral din filmele vechi românești

Și asta mi s-a părut a fi și esența festivalului de anul acesta care se declară open chiar și față de intruziunile Netflix și Amazon, disruptors care schimbă radical producția și distribuția de filme. Iată cele mai tari filme de la Cannes de anul ăsta, pe care te invit să le vezi la cinema, dacă ești un adevărat iubitor de film.

JUPITER'S MOON

Ultimul film al realizatorului ungar Kornél Mundruczó m-a fascinat peste măsură, pentru că dă dovadă de o imaginație extraordinară, iar regizorul își asumă un risc enorm, două lucruri pe care le admir foarte mult.

Citește și: Filmul ăsta românesc îți arată viața tristă a romilor care pleacă la muncă în străinătate

Dacă citești sinopsisul, ți se va părea nu doar neverosimil, dar și puțin ridicol: un sirian care încearca să treacă granița cu Ungaria este împușcat, moare și apoi nu doar că învie, dar și levitează! Bizar, nu? Fiindcă toată lumea știe că a levita este imposibil. Însă magia acestui film constă în faptul că te face să crezi pe bune în ceea ce vezi pe ecran, un lucru extraordinar, având în vedere că multe filme în registru realist cu personaje și evenimente perfect plauzibile eșuează lamentabil să te facă să crezi în universul lor! Însă aici se vede măiestria realizatorului și în cazul de față procesul psihologic care se derulează în tine („suspendarea neîncrederii") este executat la perfecție de Mundruczó.

Publicitate

Sirianul, pe nume Aryaan, este considerat un fel de înger, cel puțin aceasta este convingerea doctorului cinic (jucat de actorul georgian György Cserhalmi) pe care acesta îl întâlnește în spitalul în care este abandonat și pe a căror prietenie și „legătură de afaceri" se centrează fillmul.

Citește și: Românii supărați că „Frumoasa și Bestia" are o secvență gay îți arată ce înseamnă nebunia creștină

Mulți au interpretat filmul in mod literal: sirianul este „înger", deci filmul este despre religie. Însă în ciuda miracolului care se desfășoară de multe ori în film, spre fascinația și plăcerea ta vizuală totală, eu nu am interpretat filmul printr-o prismă religioasă. Poți vedea acest personaj și altfel: sirianul reprezintă ceva ce nu îți poți imagina. În plus, a fi înger are o conotație pozitivă, în contrast puternic cu discursul predominant despre refugiați care îi vede pe aceștia ca pe o problemă, ceva negativ. Prin urmare Mundruczó pare să te întrebe: ești capabil să vezi situația politică actuală într-o altă lumină? Ar putea refugiații să aducă o contribuție majoră Europei?

Dincolo de referințele la aspectul divin, există în film o insistentă asupra faptului că în lumea de azi noi am uitat să privim în sus, pentru că suntem obișnuiți să ne lăsam dominați de viziunea limitată pe care o oferă cotidianul cu probleme sale meschine. Mesajul filmului pentru mine este mai mult legat de necesitatea de a te elibera de această închisoare mentală care îți limitează gândirea și de a îndrăzni să îți imaginezi lucruri incredibile, un exercițiu mental dus la perfecție de Kornél Mundruczó în Jupiter's Moon.

Publicitate

THE BEGUILED

Filmul Sofiei Coppola este o adaptare a unui roman scris de Thomas P. Cullinan în 1966 după care s-a făcut deja un film cu Clint Eastwood și Geraldine Page în 1971. Acțiunea se petrece în timpul războiului civil din America secolului XIX în care un grup de „Southern belles" descoperă un soldat yankeu rănit căruia, în modul cel mai creștin, îi oferă adăpost și îngrijire, deși acesta luptă de partea adversarului. Fiindcă aceasta este esența creștinismului, să îți ajuți aproapele fără prejudecăți, discriminare și considerente ideologice irelevante, right?

Citește și: Filmul ăsta o să-ți arate cum era să copilărești în România anilor '90

Right, însă filmul îți arată că și atitudinea creștină are limite! Ceea ce mi-a plăcut la nebunie este reinterpretarea pe care o oferă realizatoarea americană textului original. Povestea este văzută printr-o prismă feministă, însă nu un feminism care face din femei victimele patriarhiei, conform dogmei. Coppola privește textul cu ochi noi și face din personajele feminine niște eroine puțin deviate, deși la modul cel mai subtil.

Jucate savuros de Nicole Kidman, Kirstin Dunst, Elle Fanning, aceste frumuseți frustrate, plictisite cu viața monotonă din timpul războiului sunt pline de resurse și foarte îndrăznețe, chiar și sexual. Ironia este maximă în scena în care realizezi că, departe de a fi victimele soldatului, ele sunt de fapt cele care îl seduc și încearcă să îl folosească pe acesta pentru a scăpa din monotonia care le înconjoară. O problemă majoră însă: așa cum sistemul capitalist american dă foarte clar de înțeles, competiția este inevitabilă, și bună în general, însă poate duce și la ruină.

Publicitate

Cu un cast de invidiat care îl include și pe Colin Farrell în rolul soldatului, filmul stupefiază prin perfecțiunea sa formală, structurală și narativă, pur și simplu nu poți să îi reproșezi nimic. Povestea este spusă impecabil, niciun cadru nu este redundant, nicio scenă de umplutură, totul decurge logic spre deznodământul oarecum previzibil însă perfect necesar și motivat.

THE SQUARE

The Square este ultima invenție în registru satiric și subversiv a suedezului Ruben Östlung care în 2014 a luat premiul juriului în secțiunea Un certain regard pentru Snow Therapy (Force majeure) și care anul acesta s-a ales cu prestigiosul Palme d'or.

Filmul este povestea unui curator de muzeu de artă contemporană, Christian, un tip hiper intelectual cu un discurs hiper abstract, care este luat la mișto din prima scenă în care o jurnalistă americană, jucată de Elisabeth Moss, îl intervievează candid în legatură cu sensurile profunde ale noii expoziții pe care o montează. Nici ea nu înțelege, dar nici lui Christian nu îi este totul foarte clar, iar interviul devine penibil prin ezitările comice ale acestuia și erijarea discursului în abstracțiuni și mai dense care nu mai exprimă nimic.

O situație care îi trădează volatilitatea intelectuală și vulnerabilitatea, ceea ce, îi amenință masculinitatea, o rană care nu poate fi compensată nici măcar de Tesla impresionantă pe care o conduce.

Însă Ruben se dovedește foarte milos față de personajul său masculin și oferă imediat acestuia posibilitatea de a-și lua revanșa și de a-și reface imaginea de sine. Însă o face în stil Östlung. Cum? Prin posedarea carnală a jurnalistei, martore a vulnerabilității sale? Ok, și asta, însă pentru a îndrăzni pasul ăsta, Christian are nevoie mai întâi de ceva care să-i ridice moralul. Și total contraintuitiv, salvarea vine ca urmare ca unui incident prin care acesta rămâne fără iPhone, fără cash și card de credit. Să mori de râs, însă tot răul spre bine: incidentul îi oferă șansa să își pună masculinitatea în valoare.

Publicitate

Se râde cu lacrimi în acest film, o comedie inteligentă încărcată cu subînțelesuri și critică socială mordantă, cu multe scene memorabile, precum un art performance care deviază în ceva complet neprevăzut și șocant - o scenă demnă de Buñuel.

THE KILLING OF A SACRED DEER

Dacă ți-a plăcut Dogtooth si Lobster, cu siguranța îți va plăcea și ultima creație a grecului Lanthimos care și aici explorează o temă filozofică printr-o premisă la fel de absurdă ca în filmele precedente. Personajul principal, Steven, e un cardiolog și cap de familie sigur pe el și cu o scară de valori foarte precisă (dialogul inițial în care acesta explică cu minuțiozitate superioritatea unui ceas cu brățară de metal îl etichetează de minune). Totul pare perfect în viața sa, însă ușor, în familia lui Steven se insinuează un puști aparent simpatic care îi amintește acestuia de un hubris comis în trecut pentru care a sosit paytime. Iar Steven e pus în situația de a-și sacrifica un membru al familie pentru a-i salva pe ceilalți.

Dacă te atrage contemplarea problemelor morale fără soluție, aceasta e una clasica: cum să ieși din acest impas moral? Orice alegere ai face în această dilemă, orice acțiune ai lua, ești fucked. Ești aici pe terenul tragediei grecești clasice. Iar dintr-un anumit punct de vedere, și o spun cu puțin umor, filmul funcționează și ca o metaforă a vieții în general!

Pe cine crezi că va alege să sacrifice cardiologul în final: pe fiul său, pe fiica sa, sau pe soție? Soția care e jucată fenomenal de o Nicole Kidman aparent devotată si iubitoare care însă debitează la un moment dat niște linii de dialog care sunt printre cele mai oribile vorbe rostite de un personaj de mamă în cinema. O vei privi pe mama ta cu alți ochi, sau cel puțin cu ușoară suspiciune, după ce vezi acest film.

Publicitate

Dar nu trebuie să iei totul în serios, pentru că ești pe terenul comediei neagre pe care Lanthimos o valorifică foarte abil. În efortul de a lua o decizie corectă, cardiologul îi face o vizită învățătorului pentru a afla care dintre copii lui este mai bun la școală! Te-ai gândit vreodată că succesul tău academic poate face diferența între viață și moarte? Probabil că nu, însă acesta e rolul cinemaului bun, să te facă sa te gândești la toate.

HOW TO TALK TO GIRLS AT PARTIES

Dacă citești sinopsisul aceștui film, probabil vei gândi că am făcut o greșeală, că nu e posibil să includ un film „de genul ăsta" alături de capodoperele grele care îl preced. Însă te asigur că nu e o greșeală și îți recomand și ție o dietă cinematografică cât mai variată.

How To Talk to Girls at Parties, în regia lui John Cameron Mitchell, actorul și realizatorul american care a scris și jucat în filmul cu tematică queer Hedwig and the Angry Inch, poate fi catalogat ca un film pentru adolescenți: vorbește despre punk, despre iubire adolescentină, are un spirit idealist și rebel și combină atâtea genuri și stiluri și idei în stil postmodernist încât vei ieși din cinema cu vertij, dar într-o dispoziție foarte bună. Este un film extravagant și trăsnit, cu un ritm alert și puțin haotic. Elle Fanning joacă rolul unui umanoid/ extraterestru care se infiltrează abil într-un grup de teenagers dezorientați în scopul de…

Bine, mărturisesc că habar nu am ce se petrece în acest film, deși se petrec multe și sunt sigură că are o linie logica fermă. Însă pe mine nu acțiunea m-a interesat, ci farmecul inefabil și idealist al personajelor improbabile (în care crezi pe bune, un alt exemplu de suspendare a neîncrederii care funcționează perfect). Acestea m-au amuzat nespus cu psihologia lor colorată și m-au surprins cu cele mai delicate detalii. Pe lângă plăcerea de a-i observa și asculta, am savurat și inventivitatea vizuală a filmului care e inspirat dintr-un graphic novel. Însă dacă speri că filmul te va învață cum să vorbești cu fete la petreceri, forget it, există în cinema alte lecții mult mai importante de învățat (sau nu!).