Cine este comunistul cu trecut de extremă dreapta care vrea să fie primarul Aradului

Exotica electorală este o rubrică dedicată alegerilor locale din 2020, cu focus pe candidații care ies din tipare și n-au parte de suficientă atenție media.

De câțiva ani încoace, se tot vorbește despre necesitatea unei formațiuni autentice de stânga pe scena politică românească. Cum PSD e prea cleptoman, deloc reformabil și prea conservator social ca să intre-n această categorie, unii oameni și-au pus speranțele în Demos, un partid de intelectuali tineri care părea să bifeze toate căsuțele formularului ideologic de stânga. Din păcate, formațiunea n-a reușit să strângă semnăturile necesare trei alegeri la rând, fiind măcinată de tot soiul de scandaluri și lupte interne. 

În schimb, unde stânga modernă a lui Crăciun a eșuat de atâtea ori – strângerea de semnături – se pare că a reușit stânga radicală de rit vechi, muncitorească, nostalgică după trecutul ceaușist. Este vorba despre Partidul Comuniștilor, care, printr-o minune, a reușit să strângă suficiente semnături (opt sute și ceva, îi trebuiau 750) pentru a-și permite o candidatură la Primăria și Consiliul Local al municipiului Arad. 

Ieri aliat cu un anticomunist celebru, astăzi comunist

Dacă nu ești arădean, mi-e greu să cred c-ai auzit vreodată de Gheorghe Eugen Mărculescu, candidatul comuniștilor la primăria Aradului. În vârstă de 47 de ani, Mărculescu e absolvent de Drept și Administrație Publică în cadrul Universității de Vest „Vasile Goldiș” și deține un bar. Ca antreprenor, deja pare un candidat improbabil al stângii radicale. După ce-i citești pliantul electoral, în care promite, printre altele, scăderi de taxe și impozite, încurajarea antreprenorilor locali prin beneficii fiscale și anularea taxelor de parcare, începi inevitabil să te întrebi „care-i faza cu omul ăsta?”. 

Când îi atrag atenția asupra acestei nepotriviri ideologice, Mărculescu îmi mărturisește că problema lui nu-i cu investitorii mici și mijlocii din România, ci cu întreprinzătorii străini „care scot lichiditatea din țară și nu-și plătesc datoriile sau nu-și onorează contractele”. Tipul de comunism pe care dorește să-l practice nu este unul învechit, de anii ‘40, ci unul modern, care urmărește doar „naționalizarea marilor bogății ale țării”.

„Începem cu terenurile agricole, păduri, minerit, electricitate, turism. Astea trebuie redate statului român, el trebuie să se ocupe de ele. Noi acum suntem un stat falimentar, din cauza vânzărilor ilicite care s-au făcut. Întreprinzătorii mici și mijlocii rămân la fel ca acum, cu taxele aferente plătite către bugetul de stat”, își descrie Mărculescu viziunea pentru un „comunism modern”. 

Deviaționismul de dreapta al politicianului arădean nu se termină la propunerile economice. Pe lângă faptul că pagina personală de Facebook e plină de glumițe xenofobe și postări ce propagă conspirații antisemite, dacă sapi puțin prin trecutul lui recent, vei descoperi că Gheorghe Mărculescu a candidat la parlamentarele din 2016 din partea formațiunii Alianța Noastră România (ANR), un partid naționalist și ultraconservator, fondat și condus de Marian Munteanu, fost activist anticomunist cu simpatii legionare. 

Mărculescu își recunoaște trecutul de extremă dreapta fără nicio jenă. A fost mereu un naționalist convins și admite că a activat inclusiv în Noua Dreaptă (prin ea a și ajuns să candideze la parlamentare din partea ANR). De altfel, naționalismul rămâne singura constantă în activitatea lui politică, de asta a și ales Partidul Comuniștilor, pentru că a găsit în el oameni „care-și doresc să reînvie spiritul național”. 

„M-a mai întrebat cineva de ce nu merg pe dreapta naționalistă. Și am zis că pentru mine nu contează dreapta sau stânga, contează cine-și iubește țara, cine vrea să facă ceva și cine este naționalist”, adaugă Mărculescu într-un interviu telefonic acordat VICE. 

Mă asigură că nu are un trecut nomenclaturist care să explice alegerea de a trece în tabăra comuniștilor. Zice că nu e descendentul unor părinți cu rang în Securitate sau cu funcții în vechile structuri ale Partidului. A ajuns pe acest nou traseu politic pentru că filiala partidului lui Munteanu din Arad a fost desființată. „N-am mai avut membri, n-am putut strânge o mână de oameni, n-am putut reînvia spiritul”, își explică Mărculescu sfârșitul carierei de politician de dreapta. 

Munteanu spune pentru VICE că nu și-l amintește pe Mărculescu, dar nici nu neagă c-ar fi fost în partidul lui. Când aude că arădeanul activează astăzi într-un partid comunist, izbucnește în hohote de râs. 

„Ce frumos! Poate omul s-a îmbolnăvit la cap. Înseamnă că e o problemă tristă. Să știți că mulți oameni pot avea probleme în viață și își schimbă radical viziunea. Unii în bine, alții-n rău. Îmi pare rău pentru el”, adaugă Munteanu.

E intrigat totuși că încă există partide comuniste. Credea că extremismul era interzis în România, atât cel de stânga, cât și cel de dreapta. Din punctul lui de vedere, așa ar și trebui să fie: partidele extremiste să nu fie lăsate să funcționeze. „Ajungem să facem nazism, facem comunism, facem nebunii iarăși. Au ajuns o sută de ani de demență în Europa”, se indignează Munteanu, deși el însuși a cochetat cu extremismul de dreapta la viața lui. E intrigat și de afirmația arădeanului c-ar fi ales Partidul Comuniștilor datorită convingerilor naționaliste. În viziunea lui Munteanu, cele două – naționalismul și comunismul – nu pot fi împăcate nicicum.  

„Comunismul prin definiție este o doctrină internaționalistă, prin natura ei, că așa a gândit-o Marx. Cum să fii naționalist și comunist? Înseamnă că ai o problemă cu capul, că nu înțelegi conceptele!”

Naționalismul lui Ceaușescu 

Totuși, istoric vorbind, lucrurile nu stau chiar așa. În context românesc, mai ales în perioada ceaușistă, a existat un efort susținut de instrumentalizare a naționalismului în interesele statului totalitar comunist. Într-un răspuns acordat VICE, istoricul Mihai Demetriade arată cum, după 1968, Ceaușescu a amestecat ideologia naționalistă (construită militant de mișcarea legionară) cu ideologia comunistă.

„Constructul ăsta a marcat generațiile anilor 60-80. Neputând oferi drept de opoziție politică, de exprimare sau de libertate de opinie, Ceaușescu i-a oferit societății acest pact naționalist. Mulți au căzut în capcană, mulți au susținut regimul pentru că li s-a oferit debușeul naționalist, și au transformat povestea asta într-o nouă religie”, susține Demetriade.

Totodată, amestecul de nostalgii legionare cu nostalgiile de extremă stânga nu este unul nou în politica românească post-decembristă. Nu puține au fost dățile în care politicieni de extremă dreaptă au îmbrăcat hainele extremei stângi pentru a-și ascunde adevăratele intenții. 

„Cum legislația te împiedică, de pildă, să te afișezi sub sigle sau denominații explicit de extremă dreapta, legionaroidă sau fascistă, atunci toți oamenii ăștia își camuflează convingerile în alte formule. Se întâmplă cu omul de care discutăm, se întâmplă cu urmașii lui Marian Munteanu și acel partid AUR (unionist)”, explică istoricul.

De stânga, dar rasist

În calitate de membru Noua Dreaptă, Mărculescu a participat inclusiv la manifestații în Timișoara, unde a protestat față de „clanurile țigănești”, despre care spune că ocupaseră abuziv orașul și hărțuiau cetățenii. Perspectiva rasistă asupra romilor nu s-a schimbat prea mult de atunci, chit că a trecut în ograda unui partid de stânga. 

Consideră că romii sunt obișnuiți prin tradiție să nu facă nimic și să aștepte ajutoare, dar și că, la ora actuală, „românii sunt cei mai discriminați”. În vocabularul lui, „român” nu pare să însemne „cetățean al României”, ci are o dimensiune etnică, chiar rasială. 

„Copiii romilor, în multe școli, au masă caldă, condiții, li se asigură limba, ajutoare sociale și toate cele. Minorităților maghiare la fel, școli, manuale, cetățenie – toate din cheltuirea fondurilor românești. Cetățeanului român ce i se dă? Nimic. Nu am nimic, nu sunt rasist. Nu mai trăim în anii dinaintea lui Cuza, când erau discriminați, erau robi, n-aveau drepturi. Acum au mai multe ca noi”, își deplânge Mărculescu soarta de majoritar. 

Când îi atrag atenția că majoritatea romilor trăiesc într-o sărăcie lucie, în comunități defavorizate și ignorate de statul român, politicianul arădean își amintește de o veche zicală atribuită lui Lenin:

„Nu poți, te ajutăm. Nu știi, te învățăm. Nu vrei, te obligăm”. 

În opinia lui, sloganul ăsta rămâne singura soluție plauzibilă atât pentru romi, cât și pentru alte comunități defavorizate. 

„Nu mai există libertatea de a nu vrea. Nu putem cu «nu vreau». Aici poate că sunt puțin mai radical în gândire, dar este singura variantă prin care putem să convingem și aceste colonii sau grupări să participe la fel ca toți românii la propășirea națională”, își încheie Mărculescu discursul despre romi. 

Rasismul și xenofobia lui Mărculescu nu-l surprind deloc pe Demetriade. Crede că pretendentul la fotoliul de primar al Aradului este un produs clasic al educației național-comuniste. „Când te gândești la ceaușismul târziu, nu poți separa partea de ideologie de stânga de componenta asta naționalistă, identitară”, povestește istoricul. 

Perspectiva ostilă străinilor se vede foarte clar și-n politicile economice propuse de arădean, în grija deosebită pe care i-o poartă capitalului autohton, în dauna celui „străin”. 

„Nu poți să înlocuiești problemele sociale cu acest tip de justiție economică, în care privilegiezi doar investitorii locali, pui ordine în urbea ta eliminând minoritățile naționale și alte trăznăi. Asta e versiunea vadimistă a unei politici curățate de elementele nocive. Vadim Tudor și cei ca el sunt exemplul cel mai precis al național-comunismului”, încheie Demetriade. 

Ce este, totuși, Partidul Comuniștilor?

Partidul din partea căruia candidează astăzi Mărculescu a apărut în 1996, sub denumirea de Partidul Comuniștilor Nepeceriști. Fondatorul lui este Gheorghe Ungureanu (78 de ani), un fost profesor de română din județul Argeș. Deși un comunist convins, Ungureanu n-a fost niciodată membru PCR, pe care-l consideră un dușman de moarte. Îi adoră, însă, pe Nicolae și Elena Ceaușescu, singurii comuniști adevărați din fostul PCR, la mormântul cărora merge an de an să le cinstească memoria. 

„Acela (n.r. – PCR) a fost partid comunist, dar membrii săi nu au fost comunişti, cu excepţia şefului lor – Preşedintele Republicii, Eroul-Martir Naţional Nicolae Ceauşescu, asasinat de către pecerişti – şi a soţiei sale”, scrie Ungureanu pe blogul personal.

Inițial, Tribunalul Municipiului București a refuzat înregistrarea partidului, pe motiv că formațiunea ar nega legitimitatea republicii post-revoluționare și ar urmări instaurarea unei noi ordini, bazate pe o doctrină comunistă.

Ungureanu a contestat decizia la CEDO, iar zece ani mai târziu curtea i-a dat dreptate, constatând că a fost încălcat articolul 11 al Convenției Europene a Drepturilor Omului privind „dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere”. În ciuda victoriei împotriva statului român, Ungureanu povestește că partidul a eșuat în repetate rânduri să strângă semnături și să participe la alegeri, așa că, în iunie anul acesta, a inițiat procedura de dizolvare a formațiunii. 

Însă a intervenit „tovarășul Petre Bulzan” (candidat la Consiliul Local pe lista lui Mărculescu), care i-a spus că are niște oameni la Arad și poate menține partidul pe linia de plutire. Profesorul argeșean a acceptat oferta. Așa a ajuns partidul să fie preluat de Gheorghe Mărculescu, care astăzi este președinte interimar al formațiunii. 

Deși vorbește aproape zilnic cu afaceristul arădean, Ungureanu susține că nu știa nimic despre trecutul lui de extremă dreapta: 

„Foarte ciudat și total nepotrivit dacă a fost în Noua Dreaptă. În contradicție totală cu doctrina noastră. N-am știut acest lucru. Mie mi l-a recomandat organizația din Arad, în mod deosebit Petru Bulzan. Nu știam de trecutul lui. Dar fiind propus de către PCR-iști, era normal să fie de dreapta, că PCR-iștii sunt toți de dreapta.” 

Când zice „propus de PCR-iști”, profesorul argeșean se referă la Bulzan, care chiar a fost membru PCR înainte de ‘89. Cumva, a ajuns totuși să facă jocurile într-un partid comunist ce se pretinde „nepecerist”. 

„Am intrat târziu în PCR. Am fost comunist cu sufletul, nu cu hârtia aia. Mi-a plăcut ideologia comunistă, în mare. Are și părți slabe, dar și părți foarte bune”, mărturisește Bulzan, 74 de ani, într-o conversație telefonică. 

La fel ca Mărculescu, spune că vrea să transforme partidul preluat de la Ungureanu într-unul modern, care să dea alt sens comunismului. Nu e bolșevic, nu merge pe principiile luptei de clasă. Vrea doar să construiască o „societate multilateral dezvoltată” în care bogățiile solului și subsolului să rămână în „mâinile poporului român”. 

Pe Mărculescu spune că l-a cunoscut într-un alt partid de stânga, în Partidul Socialist Român (PSR), din care au plecat amândoi pentru că era prea „liberal” pentru gusturile lor. Știe că tovarășul ce candidează astăzi la primăria Aradului a fost și în partide de dreapta, dar nu-l deranjează.

„Eu, în ianuarie, la București, am adunat toate partidele de stânga neparlamentare, inclusiv Partidul România Mare. Prin întâlnirea asta am vrut să facem mișcarea Naționalist-Suveranistă. Deci, se putea considera că e o mișcare de dreapta. Dar nu era, voiam doar să atragem atenția că prea se duc toate de la noi din țară”, explică pensionarul. 

Editor: Iulia Roșu

https://www.facebook.com/viceromania/