Să petreci o lună în Mongolia este ca şi cum ai petrece o lună pe Marte sau undeva la fel de nelumesc.

Situaţia este dură, este foarte frig (-20 C în timpul zilei e ceva normal) şi aparent atât. Un cer imens, stânci imense şi distanţe imense între ele.

Ulan Bator este capitala pe care peste o treime din populaţia ţării, în principal nomazi, o numesc vag “acasă”. Este înconjurat de dealuri şi târguri întregi de Gers [corturi circulare] şi barăci improvizate. În tot timpul ăsta, o întreagă populaţie trăieşte în subteran, în canalizare [unde se află conductele de apă fierbinte ale oraşului], încercând să nu moară de frig. Este de la sine înţeles că arsurile oribile şi leziunile sunt aproape uniforme.

Restul mahalalelor sunt casa unei mişcări mongole naţionaliste, destul de agresive: zvastica şi graffiti-urile “neo-Pashist” de pe garduri indică lucrul ăsta.

În mijlocul sărăciei, am întâlnit totuşi şi oameni care au fost calzi şi primitori, într-un fel total dur şi indiferent, specific lor.

Cred că asta este o descriere destul de bună a ţării, în general.