Știu că pare greu de crezut ce spun acum, dar eu sunt vag interesat de politică de când mă știu. Deși habar n-aveam pe ce lume trăiesc și abia învățasem să-mi leg șireturile, în 2000, pe la opt ani, aveam dezbateri aprinse cu ceilalți colegi de clasă despre cine ar trebui să iasă președinte. Colega mea de bancă era convinsă că trebuie să câștige Vadim, dar eu și alți colegi am reușit până la urmă s-o convingem că-i mai bine cu Iliescu. Mici și proști.

De unde știam atâtea despre politică? Știam pe dreacu', vorbeam și noi din ce auzeam pe acasă. Dacă părinții sau bunicii îl slăveau pe Vadim, asta făceai și tu la școală. Valabil și pentru Iliescu.

În 2004 aveam deja 12 ani și știam mai bine ce vreau. Voiam Băsescu, bineînțeles, iar faptul că asta voia și tata n-avea nimic de-a face cu alegerea mea. Era simpatic, mereu pus pe șotii, o pasăre rară în vremurile alea triste, dominate de politicieni scorțoși sau vag efeminați, precum Năstase. Dar dacă de Băsescu și Năstase încă mai auzi datorită dosarelor de corupție în care sunt implicați ei sau oameni din cercurile lor, mulți dintre politicienii importanți în trecut au cam intrat în obscuritate și nu-i mai bagă nimeni în seamă.

Mă încearcă o oarecare nostalgie când mă gândesc la vremurile alea, așa că nu-i surprinzătoare dorința mea de a afla ce s-a întâmplat cu politicieni care la un moment dat erau pe val și apoi au dispărut în neant. Nu fizic, precum Vadim, ci o dispariție metaforică, din viața politică.

Așa c-am hotărât să fac un spin-off al seriei cu fufele, pentru că să fim serioși, politicienii-s mult mai relevanți decât niște tipe care cândva dădeau din gură și numeau asta cântat. Mă voi ocupa pentru început de foste speranțe (foste, nu decedate) ale dreptei:

Hei, cine-și mai aduce aminte de Țap? Haha, Țapul, ce glume năstrușnice circulau prin anii '90! Era poreclit așa pentru că îndrăznea să poarte cioc într-un peisaj politic dominat de foști nomenclaturiști gușați, cu fețe și frunți ce străluceau frumos, ca soarele de pe cer. Umor de mare finețe. Look de hipster pentru anii ăia.

În fine, Țapul a ocupat, între '96 și 2000, umila funcție de președinte al României, iar lumea și-l amintește astăzi drept un proto-Iohannis, adică un președinte slab, robotizat, ușor de ignorat, în care și-au pus toți toate speranțele. Ghinion!

De formație avocat și apoi geolog/profesor universitar, Emil Constantinescu a intrat în viața politică românească post-decembristă prin intermediul societății civile, fiind membru fondator al asociațiilor Solidaritatea Universitară și Alianța Civică. Asta, împreună cu alte formațiuni de genul și partide precum PNȚCD sau PNL, au format în 1991 alianța politică intitulată Convenția Democrată Română. Alianța și-a asumat atunci rolul de opozant al FSN-ului, care era perceput drept un urmaș spiritual al Partiului Comunist Român.

La alegerile prezidențiale din 1992, CDR l-a băgat la înaintare pe intelectualul Emil Constantinescu, care a reușit să ajungă-n turul doi și să obțină 38% din voturi. O performanță onorabilă, dacă ții cont de maniera zdrobitoare în care își înfrânsese Iliescu oponenții la alegerile trecute, cele din 1990. Constantinescu n-a renunțat la politică (momentan) și a candidat din nou în 1996, când a reușit să-l înfrângă pe ex-tovarășul educat în școli înalte de la Moscova.

Potrivit biografiei postate pe siteul său web 2.0, Constantinescu s-a angajat în timpul mandatului „într-un larg proces de reformă în economie, justiție și administrație". Tot acolo mai scrie că a accelerat privatizarea întreprinderilor de stat și procesul de restituire a terenurilor agricole confiscate de comuniști, adică a VÂNDUT ȚARA LA STRĂINI.

Pe plan extern, a pus România pe un făgaș occidental, cu integrare NATO, UE și tot tacâmul. O decizie controversată dacă te gândești că mulți din politicienii perioadei erau încă obișnuiți să stea cu limbile adânc înfipte-n curul Imperiului de la Răsărit.

Sună a demers curajos și respectabil, nu? Problema e că, în practică, n-a schimbat mare brânză. Mai mult a tăcut și a înghițit toate mizeriile aruncate spre el de ex-comuniștii vopsiți în democrați.

Din vânzător de neam și țară nu l-au scos și nici el n-a fost suficient de zmeu încât să-i combată decisiv, așa că-n 2000, la final de mandat, și-a recunoscut înfrângerea și a dat log out din politică.

Irelevant politic, asta a ajuns. S-a întors la cariera universitară, a înființat organizații și asociații de care nu-i pasă nimănui, a demarat proiecte naționale și internaționale de care nu-i pasă nimănui și a fost invitat în comisii și comitete de care nu-i pasă nimănui. Ah, da, prin 2003 a inventat și un nou partid, Acțiunea Populară, care a fost absorbit de PNL în 2008, iar în 2009 îi făcea campanie lui Crin Antonescu și îi îndemna pe intelectuali gen Traian Ungureanu şi Horia Roman Patapievici să se lepede de totalitaristul Băsescu. Impresionant, nu-i așa?

Acum e doar un pensionar obosit pe care-l pomenești ocazional, când ai chef de o miștocăreală la adresa lui Iohannis și vrei să-l asociezi cu un personaj la fel de incompetent ca să iasă gluma cum trebuie. Presa pare și ea foarte preocupată de ce mai face fostul președinte, dovadă acest articol în care-i urmărit în timp ce… își face cumpărăturile.

Hei, măcar nu pare să se fi schimbat prea mult la cei 77 de ani ai săi, semn c-a dus o viață sănătoasă, ferită de excese!

Note: 8/10 pentru c-a reușit totuși să-l bată pe Iliescu, 1/10 pentru că a dat bir cu fugiții după un singur mandat, 1/10 pentru că l-a susținut pe Crin Antonescu.

Pe la sfârșitul anilor '90 și începutul anilor 2000, Victor Ciorbea era domnul ăla cu nume de mâncare și ochi complet rătăciți prin orbite despre care făceau caterincă toți umoriștii vremii. Dar, dacă te uiți puțin pe CV-ul lui, vei descoperi că, măcar pentru o scurtă perioadă, a fost mai mult decât un politician caraghios și demn de miștouri copilărești.

După o carieră de avocat înainte de '89 și una de sindicalist după Revoluție, Victor Ciorbea a apărut brusc pe scena politicii românești în '96, când a devenit primar al capitalei din partea CDR. Propulsat de valul de simpatie euforică de care beneficia CDR-ul după câștigarea alegerilor din noiembrie '96, Ciorbea a devenit apoi premier al României, funcție pe care a ocupat-o până-n martie '98.

A pornit la drum cu un program ambițios de reforme și privatizări, dar, după nici doi ani de guvernare, a fost nevoit să demisioneze din cauza sabotajelor constante puse la cale de PD și Traian Băsescu.

După demisia din '98, cariera lui politică a început s-o ia ușor, dar sigur la vale. În 2000 s-a certat cu președintele de atunci al PNȚCD-ului, Ion Diaconescu, așa că și-a făcut bagajele și a fondat un nou partid, Alianța Natională Creștin Democrată. O inițiativă care s-a bucurat de-un real succes, dovadă c-a fost reabsorbit de PNȚCD la scurt timp după eșecul penibil din alegeri.

În timp, PNȚCD s-a dus și el frumos pe pulă, fiind ulterior scindat în facțiuni ce purtau numele unor politicieni irelevanți despre care sigur n-ai auzit și nici cred că vrei să auzi. Indiferent de luptele interne, Ciorbea a continuat, totuși, să militeze pentru retardata și desueta cauză de a reveni la monarhia constituțională.

A urmat apoi o perioadă de stagnare politică pentru domnul Ciorbea. Prin 2007, într-un interviu acordat celor de la Evenimentul Zilei, se plângea c-a fost pensionat de tânăr în politică, că trudește ca avocat în rate, pe bani puțini, că are credite la bancă și încă nu l-a iertat pe Băsescu pentru sabotajul mișelesc de la sfârșitul anilor '90.

Merită să știi și despre episodul simpatic din 2008, când, vizibil enervat de felul în care a fost tras pe tușă de FSN-iști și foști nomenclaturiști, s-a dezlănțuit isteric prin studiorile Realității TV la un Victor Ponta încă tânăr și neatins de osânză.

Mai târziu s-a semi-împăcat cu Ponta, astfel că, la parlamentarele din 2012, a candidat și a fost ales senator de București din partea USL-ului. Doi ani mai târziu, în aprilie 2014, a fost uns drept Avocat al Poporului, o funcție teoretic importantă, dar care nu beneficiază de același prestigiu sau aceeași vizibilitate mediatică precum cea de premier.

Per total, Ciorbea și-a rezolvat cumva pensionarea după o revenire relativ onorabilă în instituțiile statului, poate puțin umbrită de faptul că figurează cu datorii consistente la ANAF.

Note: 8/10 pentru ce a fost cândva, 1/10 pentru contribuția la îngroparea PNȚCD-ului, 5/10 pentru revenirea în politică, 1/10 pentru că-i anul curent și el încă mai are simpatii monarhiste.

Cam astea au fost tinerele speranțe ale dreptei din anii '90. Niște inși educați, cu posibile intenții cumsecade, dar cam prea beta să facă față slinoșilor unși cu toate alifiile fostului regim. Au fost urmați de un om care, mai întâi, s-a culcat de stânga și s-a trezit de dreapta, iar apoi s-a culcat anticorupție și s-a trezit anti-anticorupție.

Am scăpat și de ăla, acum am rămas cu un mutălău care urmărește cu atenție și îngrijorare, niște tehnocrați despre care nu știm sigur ce orientare au, depinde pe cine întrebi, plus un Nicușor Dan pe care unii-l numesc neoliberal sălbatic, alții comunist cu Asperger.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre politicienii români:
Zece semne că Băsescu se transformă în Vadim Tudor
Ȋntrebarea zilei: Merită politicienii condiții privilegiate în pușcărie?
Feministele mi-au explicat de ce nu există femei în politica românească