Povestea copiilor români alungați că sunt prea săraci

Patricia. Toate fotografiile de Mircea Topoleanu

Pe una din cele mai bogate străzi din București, printre vile grandioase, cu fântâni arteziene și piscine, cu verande înflorate și gazon englezesc, cu garaje și mașini lucioase, mari și scumpe cât o moșie, se află ruinele unui fost restaurant comunist. Mai mult o groapă, decât o curte, o junglă de boscheți și o pădure de gunoaie, răsărite mușuroaie-mușuroaie: sfărâmături de cărămizi, moloz, chiloți, cizme desperecheate, lucruri în continuă fermentație.

În peisajul general al cochetului cartier, locul ăsta sare în ochii trecătorilor ca o pată de sânge pe halatul alb al unui doctor. Aici trăiesc oameni. Câteva familii. Adulții zac în două cuburi de beton care, dacă nu ar avea geamuri, ai zice că sunt mai degrabă cazemate. Aici și-au pus la adăpost copiii. Cei mai mari nu merg la școală, cei mai mici, opt la număr, nu sunt dați la grădiniță. Există undeva în statistici, dar pe ei nu i-a găsit încă nimeni să-i aducă într-o sală de clasă. Ei toți cei din restaurant, laolaltă, sunt 0,016 % din totalul copiilor care sunt atât de săraci încât nu ajung la grădiniță.

Videos by VICE

Câteva zeci de suflete stau pe locul în care a fost odinioară un restaurant comunist

Cei mici urmează până una-alta destinul părinților, și ei fără carte. Acum câteva luni însă, un eveniment le-a descrețit fețele prăfuite ale adulților analfabeți dintre ruine: una dintre fetițele de cinci ani a venit în fața lor și a început să turuie din senin o poezie. „O fetiță cu fundiță se ducea la grădiniță și mămica o-ntreba, un’ te duci fetița mea?”. Adulții se uitară la copilă mirați, de parcă mătura din curte s-a ridicat singură de jos și a început să zboare. Stăteau așa, cu gura căscată, ca și cum li se proptiseră în cerul gurii nu un os pe pește, ci tot felul de întrebări care nu mai dădeau să iasă: De unde știe fata să zici așa ceva? Or veni cuvintele astea de la ea? O fi învățat de la careva? Dar de la cine? Că doar nu de la ei, săracii săracilor, neștiutorii neștiutorilor. Fetița îi tot dădea înainte fără să respire: „Eu mă duc la grădiniță să mă fac o doctoriță…”.

Patricia ne spune și nouă poezia

„De unde știi, Graso, așa poezie?”. Toți îi zic Grasa. E un alint. Dar Grasa e subțirică precum un băț. I se spune așa în amintirea singurului moment când s-a lipit un deget de grăsime de ea: la naștere. Astăzi, printre ruinele fostului restaurant, mai mănâncă bine doar păduchii care îi fac pe părinți din când în când să-i radă fetiței părul frumos. Mama ei, și ea analfabetă, i-a dat numele în acte Patricia, dar se citește „Patrisia”. Pentru cine poate să citească.

Din când în când copiii primesc alimente de prin vecini

La restaurant nu e apă curentă. De fapt, nimic nu e curent acolo. Nici mâncare curentă, nici gaz curent, nici curent electric curent. Femeile cară zilnic în bidoane de plastic cam două sute de litri de apă de la o vilă vecină, să spele copiii, hainele și să facă de mâncare. Sărăcia asta lucie a atras tot felul de oameni care să-și dorească să-i ajute. Un domn a pășit în curtea lor la sfârșitul anului trecut și le-a zis, nici mai mult nici mai puțin, că are două locuri la o grădiniță privată a unor adventiști. Dintre copii au fost alese Patricia și verișoara ei de aceeași vârstă, Alexandra.

Alexandra

Dis de dimineață au fost frecate cu săpun până le-a ieșit la lumină rozul pielii. Au fost îmbrăcate în cele mai noi și mai curate haine pe care le aveau. Când Patricia a ajuns și a deschis ușa grădiniței, i s-a deschis o altă lume, ca un palat de cleștar, cu camere cu pereți curați și pardoseli sclipitoare. Erau acolo jucării aliniate frumos, kilograme de plastilină, un material pe care nu-l mai văzuse în viața ei. Erau creioane multicolore.

„Toți copii aveau haine curate. Erau pocăiții ăștia copii de bani gata, asta erau. Ne jucam cu ei cu jucării. Îmi plăcea să fac o sanie, o făceam pe carte, o desenam și făceam regină, păpușă… Și am mers și la «siholog». Era o doamnă și aducea pixul și mă scria pe mine, pe mami și pe tati și pe frați mei îi scria. Și învățam o grămadă”.

În ziua aia copiii începeau să învețe o poezie pentru serbare: „O fetiță se ducea la grădiniță”. Patricia a ascultat-o pe educatoare citindu-le de câteva ori. După-amiază a părăsit palatul de cleștar și s-a întors în văgăuna părinților ei. Ajunsă în curte, s-a așezat în fața adulților și a turuit versurile învățate, fără să respire. „Sihologul” probabil notase deja în hârtii memoria incredibilă a fetei.

A doua zi, s-a întors înapoi la grădiniță. Dar spune că oamenii nu mai erau așa de primitori. Au pus-o să se îmbrace cu alte haine. „Erau haine cu parfum, ca să nu mai mirosim”, spune Patricia și te lovește seninătatea cu care zice lucrurile astea. „Mi-au zis că îmi miroase gura, că am păduchi”. I-au spus mamei, Albina, ca de a doua zi să nu mai aducă copiii la grădiniță.

Dan și familia

Așa a fost nevoită Patricia să rămână acasă. Au trecut luni de atunci și încă așteaptă să meargă din nou în locul acela plin de jucării. Când mai vine cineva pe la ei prin curte, îi zice poezia cu o fetiță care merge la grădiniță să se facă doctoriță. Mi-a zis-o și mie. Nu înainte să mă întrebe ridicând spre mine nasul ei mic: „Mă iei?”. „Unde să te iau?”. „La grădiniță. “. Tatăl i-a spus cu o zi înainte că vine cineva de la ziar să o întrebe despre cum a fost ea la grădiniță. Ea a înțeles că vine cineva să o ducă la grădiniță: „Nu a dormit toată noaptea. De ieri a început: nu mai vine omul ăla de la ziare să mă ducă la grădiniță?”. O întreb: „Ai vrea să te întorci la grădi?”. „Da, că îmi place să mă fac mare, din astea, să învăț să scriu, să zic poezii și să număr: unu, doi, trei, patru cinci șase-șapte-opt-nouă-zece-unșpe-doișpe-treișpe”.

Amintirile Patriciei despre cele trei zile de grădiniță

„A desconsiderat-o ca și copil. Dacă vezi că e dintr-o familie amărâtă, trebuie să o desconsideri? Mă simt foarte groaznic, că e copilul meu. Eu am încercat să o încurajez, să meargă să învețe carte, să știe să scrie ca atunci când se face mare să știe să pună burta pe o meserie”, spune Dan, tatăl vitreg al Patriciei.

Dan a făcut de curând un gard. S-a căznit la el cu orele. A ciocănit, a hurducăit,a trosnit și la final a ridicat la doi metri de la pământ un gard peticit cu tot felul de materiale de construcție, adunate de pe șantierele din jur: resturi de scânduri, jumătăți de bârne, vreascuri și vechi plase de protecție. Nu e mare construcție, dar pentru el e echivalentul unui mare zid chinezesc. Nu să oprească vreo năvălire, ci să opintească privirile trecătorilor.

Nu mai suportă să le vadă oamenilor scârba din ochi când trec pe lângă curtea lor. Dincolo de gardul acesta e Sectorul 1, cel mai bogat loc din România. Aici se generează zece la sută din venitul brut al României. Adică dintr-o bancnotă de o sută de lei pe care o ții în mână, zece lei sunt produși în jurul casei lui Dan.

Gardul lui Dan

Dar asta nu îl ajută cu nimic. Căci el câștigă suta asta de lei cu greu. Și când o are în mână ar trage de ea ca de un aluat, ca să-i ajungă să hrănească cât mai mult timp cei patru copiii ai lui. Când foamea îți roade stomacul, e greu să privești mai departe de atât. Dar pe el îl roade și gândul că toți ai lui trebuie să ajungă la școli, la grădinițe. Pentru asta zice că trăiește: să-și vadă copiii și cu burta plină, și cu burta pe carte.

Dan a crescut într-un orfelinat. Când a făcut 18 ani, sistemul l-a luat de guler și l-a sos afară din cămin fără să-l întrebe dacă va ști cum să se descurce pe mai departe. Cum nu avea unde se duce, a dârdâit pe lângă gardul orfelinatului încă o perioadă. Stătea acolo ca un câine credincios alungat de propriul stăpân. Mai întâi a plouat, apoi a fost lapoviță, apoi ninsoare. Aștepta în fiecare zi ca foștii lui colegi să îi aducă ce le mai rămânea de la mese.

Citește și: Grădinița de după zid, o distopie într-o lume a analfabeților

Într-o zi l-a luat pe sus poliția. A fost acuzat de directorul casei de copii că a sărit gardul instituției și a furat din geanta unei angajate două sute de euro. Pentru banii ăștia a primit patru ani. Cu executare. Când, după ani de procese, l-au băgat într-o celulă cu 35 de deținuți și doar 20 de paturi, Dan abia reușise să se pună pe picioare în lumea de afară. Avea un serviciu stabil pe un șantier, avea deja și o familie. Iubita lui tocmai rămăsese însărcinată. Nu a apucat să fie lângă ea la naștere. La una din vizite femeia i-a pus în brațe un ghem de copil. Era o fetiță. I-a dat numele „Mary Nicol” și și-a tatuat numele pe mână în interiorul unei inimi.

Dan și-a tatuat numele primului copil

Când a ieșit din pușcărie era deja prea târziu. Femeia lui îl lăsase. A trebuit să o ia de la zero și, din nou singur și fără perspective, a umblat pe străzi până și-a găsit un loc de muncă decent într-o spălătorie din Sectorul 1, care îi oferea și cazare. Acolo a întâlnit-o pe Albina, o femeie harnică precum i-e numele. „Mi-a plăcut de ea că era era muncitoare, era cuminte. Și asculta de mine. Pentru mine astea e cel mai important. Să mă asculte”.

A luat-o așa cum era, nu s-a uitat că are după ea trei copii cu un alt bărbat. În scurt timp Albina i-a mai dăruit un fiu. „Nu fac diferențe între ei, nu mă uit că ăsta e al meu, ăsta nu e al meu. Îi iubesc la fel. Patricia e cea mai mare. E cuminte, e ascultătoare, harnică, face curat în casă, mătură, spală vasele. Apoi vine Isco. El e mai năzdrăvan, e capul răutăților, dar își revine el. Când mă supără îi arunc jucăriile pe casă, ca pedeapsă. Mai e Mario, trei ani. El e prințul familiei! E mai cocoloșit. Apoi vine ăsta micu, care are trei luni”.

Dan și mezinul

Când îi zice Albinei cum vrea el să-i dea la școală pe toți, femeia se bucură. Își dă și ea seama de cât de greu e să nu știi o buche. Se simte de multe ori prizonieră în propria curte. Odată ce a pășit dincolo de bătătura ei, o chinuie lipsa de carte. Nu poate să citească anunțurile de pe stradă, nu înțelege prețurile. Cel mai greu e când trebuie să primească rest. Când dă o bancnotă nu știe cât trebuie să primească înapoi. Tot timpul îi e spaimă că vânzătorul o păcălește la bani.

Citește și: Cum e viața copiilor din Clejani, satul unde oamenilor le e frică să se declare romi

Albina

După ce Patricia și Alexandra au fost alungate de la grădinița „pocăiților”, nu a mai încercat să le caute un alt loc să se ducă. Își dau seama că trebuie să le ia haine curate, ca să nu mai zică ceilalți că miros urât. Și le e teamă că nu s-ar descurca cu banii. Le spun că acum există o lege care le dă bonuri de câte 50 de lei pe lună pentru fiecare copil ținut la grădiniță. Nu știau, îmi mulțumesc de parcă le-aș fi dat eu ceva. Dacă primesc ceva ajutor, atunci altfel stau socotelile. „Păi așa pot să îi îmbrac și eu”. Vor să meargă să se înscrie. Le propun să mergem împreună a doua zi. Îmi povestesc ce a pățit vecina lor. A încercat să meargă să își înscrie băiatul cel mare la școală și portarul a văzut-o așa mai tuciurie și mai prost îmbrăcată și nici măcar nu au lăsat-o să intre în școală. I-a zis: „Valea!”.

Patricia și parinții în drum spre grădiniță. Fotografie de Alex Nedea

Când ne-am revăzut în ziua înscrierii, Patricia și Alexandra erau spălate lună și deja îmbrăcate în haine curate bec. Ceilalți copii au rămas soioși de parcă ar fi fost trecuți prin untură și apoi tăvăliți prin praf, iar Albina îi tot ușuiește ca pe un cârd de gâște, de frică să nu se atingă de hainele Patriciei și să le murdărească.

Ajung la prima grădiniță și se întâmplă așa cum se așteptau ei. Portarul îi scurtează, strâmbă ușor din nas și nu vrea să îi primească înăuntru. Pe camera ascunsă pe care am montat-o pe Dan se aude discuția:

„Nu puteți intra. Vă trebuie actele, să le aveți la voi!” . „Dar le avem la noi”. Pauză. Portarul ezită. „Dar copii xerox? Aveți copii xerox?”. „Nu avem”. „Păi vedeți!”, zice învingător. „Păi atunci vrem doar să intrăm să vorbim verbal (sic!) cu doamna directoare”. „Dar de ce să vorbiți verbal?”.

Desigur că s-ar putea întoarce cu copiile xerox. Poate ar putea să îi și primească atunci. Dar nu mai vor. Le e lehamite. După două zile mă duc și eu incognito la aceeași grădiniță cu fiul meu de trei ani și pretind că vreau să îl înscriu. Același portar îmi zâmbește amabil, nu mă întreabă nici de acte, nici de vreo copie xerox. Mă poftește înăuntru.

Vorbesc cu directoarea: „Aveți și rromi în grădiniță? Avem, că nu ne lasă legea să nu îi înscriem, e discriminare”. Dar atitudinea unui portar nu e chiar așa un zid de nepătruns, așa că mai încercăm și la alte grădinițe. Abia la a treia Dan și Albina sunt lăsați să intre la directoare.

Sunt uimiți că sunt acceptați pur și simplu. Li se cer datele, sunt puși să completeze fișe de înscriere. Albina se uită cum un grup de copilași cântă într-o limbă străină. De pe pereți îi zâmbesc pitici desenați. Doamna directoare le dă copilelor câte o bombonică. „Cum se spune?”, le întreabă Dan serios. „Mulțumesc!”,răspund fetele.

Lipsa grădiniței pune copiii în pericol

Psihologii spun că lipsa educației timpurii creează multe probleme copilului. „Grădinița e prima formă de socializare pentru copii. Cei care nu merg la grădiniță pierd această exersare a integrării sociale timpurii. Ar putea să rămână în urmă poate cu dezvoltarea autonomiei. De asemenea, ar putea să îi fie mai greu în etapa următoare de înscriere la școală, pentru că un copil care nu a fost la grădiniță nu este obișnuit la fel cu un program zilnic, cu un cadru delimitat”, explică psihologul Luiza Udrea.

Isco

Peste 50 de mii de preșcolari nu urmează o formă de învățământ din cauza sărăciei, aproximează organizația OvidiuRo, care a reușit să convingă acum un an Parlamentul să adopte Legea Fiecare Copil în Grădiniță (FCG) prin care familiile defavorizate să fie susținute financiar pentru ca micuții să beneficieze de educație timpurie. Acum li se dă un tichet de 50 de lei pentru fiecare preșcolar înscris.

Cu toate acestea, tot au mai rămas copii în afara sistemului, atât de mulți că ai putea să populezi un oraș. „Pentru acești copii nu e suficient că există o lege. Părinții nu au cum să știe de aceste beneficii. Informarea ar trebui să o facă asistenții sociali și școala, dar e mai greu mecanismul. Ai nevoie ca primăria să fie conectată cu comunitatea și nu e tot timpul așa”, spune Irina Dobriță, manager de comunicare la OvidiuRo.

Organizația a pornit săptămâna aceasta o caravană prin țară, prin care încearcă să îi găsească pe copiii neînscriși ai României și să-i aducă într-o sală de clasă. „Succesul nostru va depinde însă doar de autoritățile locale și de hotărârea lor de a oferi o educație copiilor”, conchide Dobriță.

Caravana OvidiuRo caută copiii care nu sunt încă înscriși la grădiniță. Fotografie via OvidiuRo

Dacă vor ajunge și în sectorul 1 din București, acolo unde stă Patricia, vor avea o mare surpriză. Aici primăria a raportat doar 18 astfel de copii înscriși în programul FCG, deși numai noi am găsit la o singură adresă alte opt cazuri eligibile nerezolvate. Că cifra e de departe de a fi una care să reflecte realitatea o arată și calculele de la Inspectoratul Școlar a Municipiului București(ISMB)

„Estimăm că șase, șapte procentedin copiii din București cu vârstă preșcolară nu sunt înscriși la grădiniță”, spune Marian Banu, purtător de cuvânt al Inspectoratului Școlar a Municipiului București.

Raportat la numărul de copii din Sectorul 1, ar însemna că undeva pe străzile de aici am avea alte câteva sute de preșcolari neșcolarizați. Prin urmare, cea mai bogată primărie din România pare incapabilă să-și găsească cei mai săraci locuitori. Poate și pentru că e mai simplu să te uiți la cifre decât la nume.

Decât să știi de Patricia, o fată care așteaptă zilnic pe cineva să o ducă la grădiniță, e mai ușor e să privești din birourile primăriei cifre seci: din cei 50 de mii de copii care nu merg la grădiniță, Patricia înseamnă 0,002 procente.

Cei care vor să ajute sub orice formă familia Patriciei, pot fi găsiţi acasă la ei, pe strada Neajlovului colţ cu Elocinţei, sector 1, București.

Material realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic, în memoria Oanei Livadariu, ediția 2016. Bursele sunt oferite de Asociația OvidiuRo și The Alex Fund în scopul informării publicului cu privire la necesitatea accesului la educația preșcolară pentru cei mai săraci copii din România.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre copiii săraci:
Povestea copiilor români cărora statul le dă la fel de mulți bani pe cât le ia
Am stat o zi cu copiii dintr-un ghetou din Cluj, ca să văd cum învață despre capitalism
Copiii brazilieni care înoată în gunoaie la propriu