Copiii refugiați mi-au împărtășit speranțele lor pentru 2017

Stau în niște colanți călduroși, înconjurată de dicționare arabe, și ascult nouă băieți sirieni care repetă aceeași propoziție de nenumărate ori: „Creionule în cutie.” „Creionule în cutie.” Studiază prepozițiile: creionul e în cutie.

În camera alăturată, mai mulți copii din Afganistan, Irak, Siria și Palestina, îmbrăcați în tricouri de fotbal și pelerine donate, desenează un plan de afaceri pentru o cafenea imaginară. În alte școli, ar fi o materie utilă, dar pentru ei, e ca și cum le-ai preda un vis.

Videos by VICE

Iarna asta am hotărât să fac voluntariat la o școală pentru copii refugiați de pe insula greacă Chios. Scăldată în lumina beculețelor de Crăciun, cu „Last Christmas” în fundal, fac sandvișuri cu gem și le învăț pe niște adolescente de 16 ani din Damasc procentele matematice.

Școala, care a fost fondată anul trecut, e condusă de o organizație numită Be Aware and Share. A fost înființată ca reacție la problemele cu care se confruntă refugiații după înțelegerea dintre UE și Turcia din 2016. Din luna martie încoace, orice persoană care încearcă să traverseze din Turcia în Grecia poate fi trimisă imediat înapoi sau reținută. Dacă reușește să stea, s-ar putea să fie blocată aici ani de zile, fără speranța de a ajunge vreodată în centrul Europei. E o chestie de-a dreptul perversă pentru că, atunci când ies afară la o țigară, chiar pot vedea Turcia. Zăpada de pe munții Turciei, luminile din casele turcești și fumurile care ies din coșurile turcești.

Dar libertatea de mișcare e privilegiul celor avuți. Așa că, deși pe parcursul a multor luni, refugiații și-au riscat viețile și familiile ca să traverseze din Turcia în Grecia, pentru mulți dintre ei, călătoria n-a fost una victorioasă.

După cum a declarat Consiliul Norvegian pentru Refugiați: „Cei care au sosit după 20 martie nu au voie să părăsească insula decât cu un permis special.” Sunt blocați. Captivi într-un purgatoriu friguros, uneori ani de zile. Și de multe ori (în cazul refugiaților afgani care au fugit din calea războiului) ajung să fie trimiși înapoi de unde au plecat.

Citește și: Cum îi facem pe refugiați să se simtă bineveniți?

Școala a fost înființată într-o veche clădire din cărămidă care, după chiuvetele imense, pare să fi fost pe vremuri o cafenea. Elevii sunt sute de tineri care au rămas fără acces la educație după ce au trecut marea ca să ajungă în siguranță în Europa. Limba engleză, sperăm noi, îi va ajuta să obțină azil în viitor și ajutor în caz că vor reuși să ajungă în mijlocul Europei. Și, cel puțin, îi ține departe de noroiul și tristețea din tabără pentru câteva ore.

Unii dintre ei, cum e tânărul irakian în vârstă de 16 ani care vine la școală în fiecare săptămână cu un rucsac decorat cu personajul Disney Hercule, n-au mai văzut un manual de când aveau opt ani. Tinerii de aici sunt inteligenți, politicoși, adorabili, dedicați și fermecători, dar mulți dintre ei n-au avut ocazia să învețe limba engleză și uneori au probleme cu matematica de bază.

Citește și: Cum se ajută refugiații sirieni între ei ca să se adapteze la viața în străinătate

Am avut cu ei niște lecții foarte frumoase. Vocalele, zilele săptămânii, relațiile de familie, o lecție de geografie în care toată lumea a recunoscut conturul Sirieidintr-un desen. Dar cel mai mult mi-a plăcut ora în care i-am rugat să-mi spună care sunt visele și speranțele lor pentru 2017.

 Abdullah, un refugiat din Siria îmbrăcat într-un tricou alb în timp ce noi suntem înfofoliți până-n gât, a scris stângace, cu mici greșeli: „În 2017, vreau să fie pace în toate țările și să merg în Londra.”

Colega lui Abdullah, o tânără pistruiată din Afganistan pe care am cunoscut-o într-o zi pe malul mării, a scris: „Visul meu pentru 2017 e să merg în Anglia, pentru că vreau să mă fac polițistă.” Am vrut s-o îmbrățișez, și nu doar pentru că scrisese fraza într-o engleză perfectă. Fata asta ia autobuzul din a doua tabără de refugiați de pe insulă, Vial, situată la nouă kilometri de orașul Chios, în fiecare luni, miercuri și vineri, ca să vină la lecții.

Vial e un loc foarte sumbru din toate punctele de vedere. De afară arată ca un teren industrial, înconjurat de garduri de sârmă, cu tineri care se plimbă aiurea printre mașini dezasamblate și băltoace și paznici încruntați în chioșcurile de la intrare. Când copiii se apropie cu autobuzul școlii de Vial, toți tac și se uită melancolici la porțile mari de metal. După ce a fost aprobată înțelegerea dintre UE și Turcia, Vial a fost folosit ca centru de detenție. Refugiații deținuți în Vial au zis că închisoarea le pare un hotel de cinci stele față de locul acesta.

Citește și: Discotecile au ajuns salvarea sirienilor din Aleppo

Marțea, joia și sâmbăta le predăm elevilor din Souda, o tabără de refugiați care a fost atacată de mai multe ori de fasciști. Se suspectează că atacurile ar fi fost organizate de membri ai grupării extremiste Zorii Aurii. Souda e o adunătură de corturi albe asamblate în șanțul unui vechi castel care dă spre mare. Unii dintre elevii mei dorm pe nailon, pe o plajă de pietriș, la câțiva metri de oceanul pe care au venit.

Unul dintre acești elevi, Manir, îmi ajunge un pic mai sus de cor. Are părul tuns scurt, o jachetă albastră și un cercel desenat pe lobul urechii. Visul lui pentru 2017 e să ajungă în Anglia și să-l cunoscă pe Cristiano Ronaldo. Manir mă ajută să împart sandvișurile cu gem și jumătățile de banană pe care le oferim elevilor în fiecare dimineață și în pauza de după-amiază, în timp ce prietenul lui Mahmoud toarnă apă în pahare mici de plastic de pe care s-a șters fața zâmbitoare după atingerea atâtor degețele.

Bineînțeles, o școală de refugiați înseamnă mult mai multe lucruri decât niște simple lecții. Înseamnă un loc sigur pentru tinerii traumatizați și dezorientați. Înseamnă hanorace donate pe care le porți în timpul orei de mate. Înseamnă să inviți noi străini din Europa să bea ceai în cortul tău. Înseamnă să strigi zilele săptămânii în engleză, în timp ce mergi spre tabără la braț cu un băiețel care poartă sandale în luna decembrie. Înseamnă să vezi o cameră plină de adolescenți care vorbesc în Farsi și care tac toți deodată în fața unui documentar al lui David Attenborough despre iguane și șerpi.

Citește și: Copiii refugiați desenează criza refugiaților

Într-o lume ideală, voluntarii englezi ca mine le-ar putea spune elevilor că, într-o bună zi, vor ajunge în Londra, într-un autobuz etajat, așa cum își doresc. I-am pregăti pentru joburi în magazine, pe șantiere sau în spitale, unde ar folosi structurile de propoziție pe care i-am învățat. Raabia și-ar îndeplini visul de Anul Nou și ar putea vedea un film la televizor. Dar, deocamdată, sunt slabe șanse să se întâmple așa ceva.

În fiecare lună, câteva familii trec de interviul pentru azil și obțin un loc pe feribotul care merge spre Atena. Dar mult mai mulți rămân pe lespezile de marmură din port și se uită cum pleacă barca fără ei. Majoritatea sunt blocați aici, pe insula asta bătută de vânturi, unde mănâncă din caserole de staniol și visează la un viitor în care vor ajunge în Europa și se vor întâlni cu verișorii lor.

@NellFrizzell

Urmărește VICE pe Facebook . Traducere: Oana Maria Zaharia