Quantcast
Copiii fără noroc știu să și zâmbească

Prin fostele colonii muncitorești din România, actuale orașe de carton care găzduiesc oameni sărmani.

Ioana Moldovan este un fotograf pasionat autodidact care trage pe film. Probabil o știți după miile de like-uri pe care le-a strâns anul trecut în ianuarie, de proteste, fotografia ei cu jandarmul care primea un balon în formă de inimioară de la un copil.

În timpul regimului comunist din România, dar mai ales pe durata presedinției lui Ceaușescu, mai multe colonii muncitorești au fost construite, menite să găzduiască forța de muncă din zonele miniere, industriale sau agricole (fostele CAP-uri). Odată cu Revoluția și schimbările aduse de capitalism, implicit cu declinul industriilor menționate, coloniile au fost lăsate de izbeliște. Oamenii, mai demult convinși sau forțați să ocupe aceste zone și din lipsă de alte posibilități, au rămas să locuiască acolo, în condiții din ce în ce mai precare.

Ideea acestei serii a apărut la o primă vizită în colonia Mija, lângă Ploiești. M-am documentat și am găsit numeroase astfel de colonii, nereusind până acum să le acopăr pe toate. Am fost însă la Aninoasa (cele doua colonii de acolo au nume semnificative: Barăci și Orașul de carton), la Lonea, lângă Petrila, la Găești, la Anina – Orașul Nou, la Horea în Baia Mare și la Altân Tepe.

Mi-am concentrat atenția pe copiii care trăiesc în aceste colonii și pentru că, de fiecare dată a fost câte unul care să mă cucerească pe loc. Iar eu nu sunt un fan al copiiilor. Dar am fost tare impresionată de spiritul, generozitatea și apropierea multora dintre ei. Mi-au oferit din puținul lor bomboane și gogoși, ne-am îmbrățișat ne-am ținut de mână, am cules flori de câmp și ne-am despărțit cu greu de fiecare dată. Erau veseli, în pofida greutăților pe care le încearcă: lipsa apei potabile, lipsa căldurii și parcurgerea unor distanțe mari pe jos până la școală.

Majoritatea adulților sunt șomeri. Locurile de muncă pentru care au fost mutați aici nu mai există de mult, altele nu s-au creat, recalificarea nu e tocmai la îndemană și nici posibilități financiare să se mute nu au. Probabil mulți au sperat la diversele promisiuni de relocare a coloniilor, despre care am citit în presă, dar în van. De exemplu, am citit așa ceva despre Aninoasa în 2007, am fost prima dată acolo în 2008, iar când am revenit în 2010 lucrurile erau neschimbate. Mai veniseră unii să facă un film și atât. La început aveam sperante mari, că-i voi putea ajuta cumva. Dar n-am știut cum să fac mai mult. A ramas doar să le prezint realitatea în imagini.

Urmăriți-o pe Ioana pe pagina ei de facebook.

Citiți și:

România postindustrială

Negarea Radiațiilor

Minele de aur Gura Barza

Am fost observator la referendumul pentru Roșia Montană