Pe locul de lângă șofer sunt cutii goale de bere, iar eu stau pe locul din spate; fără centură de siguranță, fără radio, doar motorul zgomotos al Mustangului. Suntem într-o călătorie de opt ore spre Landes. „Asta numesc eu viață!” spune tata. Dacă aș fi știut că ceea ce numea el viață bună însemna să asist la cum îl ia poliția de pe plajă pentru că i s-a părut amuzant să insulte salvamarii, m-aș fi gândit de două ori înainte să urc în mașina aia.
Da, primele amintiri care îmi vin în minte din copilărie sunt marcate de boala tatălui meu: schizofrenia.
Videos by VICE
Se spune des că există tot atâtea feluri de schizofrenii câți schizofrenici, că fiecare are boala specifică lui. Pe plan global, schizofrenia e definită ca o percepție distorsionată a realității, un delir al persecuției presărat cu crize de megalomanie. De exemplu, când eram mică, tata se entuziasma foarte tare pentru o idee care venea de nicăieri și care se transforma în obsesie. Nu departe de casă, aveam un magazin care vindea bețișoare parfumate și cristale. În câteva săptămâni, a ajuns să cumpere aproape toate pietrele și jucăriile din el și le oferea tuturor ca să-i ferească de deochi sau să le deschidă chakrele.
Mama și tata s-au cunoscut când aveau douăzeci de ani. Pe atunci, tata nu avea simptome reale ale bolii, ci doar câteva idei ciudate care îi dădeau uneori o stare proastă. Mama l-a părăsit pe tata când eu aveam 18 luni, pentru că el se apucase de băut, nu avea job și era preocupat de tot felul de subiecte ciudate, precum „introspecția la bebeluși”. Apoi au început obsesiile, însoțite de logoree fără sens.
În copilărie, eu și fratele meu ne petreceam weekendurile în apartamentul lui mic din arondismentul 14 din Paris. Ne spunea că literele numelor noastre puteau forma cuvântul geniu. Genii, asta eram pentru el. Mama, el, fratele meu și eu. Genii, supereroi, ca X-Men din banda desenată de la Marvel. Avea o colecție întreagă de benzi desenate și multe dintre iluziile lui plecau de acolo. Îmi spune amereu că o să-i moștenesc cărțile cu benzi desenate, asta când nu le vindea ca să-și ia crack sau hașiș. Pentru că tatălui meu îi plăceau mult drogurile.
Odată, mi-a povestit cu blândețe că am fost concepută pe mașina de spălat, în timp ce se învârtea. Mersi, tata. Era convins că avusese o relație intimă cu Claude Chirac, fiica lui Jacques Chirac, și că statul francez era cu ochii pe el, pentru că deținea hârtii compromițătoare despre mulți politicieni. Mania persecuției.
Spunea mereu povești, cu ochii aprinși. Ochi de copil care se uită la o vitrină cu cadouri de Crăciun și zâmbet de Joker. Drăguț portret al lui tata. Când era relativ normal, ascultam multă muzică new age și eram adesea pe punctul de a crede unele povești, pentru că, deși familia mă avertizase despre boala lui, era totuși tata și avea un look cool de rockstar.
Totuși, din momentul în care a intrat într-un delir ceva mai periculos, cu vizite de la personaje dubioase, și după ce mi-a povestit cum polițiștii i-au spart casa, am început să mă obișnuiesc cu ideea că tata era bolnav și n-o să fie niciodată bine. Pe lângă faptul că e bolnav, e foarte sufletist, ceea ce îl transformă uneori într-o marionetă ușor de manipulat. Mereu a fost păcălit de asociații lui. Până la urmă a fost internat în spitalul psihiatric St. Anne din Paris, unde, povestește el, au vrut să-l lobotomizeze ca să-i închidă gura.
După asta, s-a dus să locuiască cu mama lui, undeva la țară, în Troyes. Am început să ne întâlnim mai rar, doar în vacanțe. Eu eram adolescentă și nu mai suportam să văd cum își ratează viața. Mai ales că, pe atunci, mă gândeam că dacă l-ar scutura un pic cineva, ar putea să recapete controlul asupra vieții lui. Restul vieții tatălui meu e o lungă inerție. Izolat într-o casă mică în grădina bunicii, nu face decât să se ocupe de niște hârtii misterioase, să fumeze, să își ia medicamentele care îl fac să saliveze excesiv și să se îngrașe și să vorbească cu vedetele TV care i-au devenit cumva prieteni.
Evident că mă întristez când mă gândesc la tata, dar am înțeles că nu am ce să fac și că nici el nu poate controla situația. Am înțeles că n-o să mai mergem niciodată cu mașina, parțial și pentru că a dat-o cuiva pe droguri.
Au trecut cinci ani de când l-am văzut ultima oară pe tata. Uneori mă sună de douăzeci de ori pe zi. Trebuie să îi filtrez apelurile, altfel n-aș mai avea viață. Uneori încerc să mă consolez cu ideea că nimeni nu are discuții atât de interesante cum am eu cu tata, despre un pitic Saturnin, foarte rău, care locuiește în canale.
Tata e un puști de șase ani care n-o să se maturizeze niciodată.
Când am momentele mele de pierdere a lucidității, mă întreb dacă nu cumva am moștenit boala de la el. Am citit mult despre faptul că ar putea fi ereditară. Am început să mă întreb dacă e normal să gândesc cum gândesc, să am astfel de idei, să visez ce visez. Nu mi-a fost ușor în adolescență și nici acum nu pot spune că îmi e. Am crescut înconjurată de povești imaginare. Dar am moștenit și o mare sensibilitate și capacitate de empatie.
Nu știu ce se va întâmpla cu tata și în ce circumstanțe își va încheia viața. Îmi doresc pentru el o lume fantezistă, în care el e super erou, alături de Silver Surfer și Spider Man, salvează oameni și are misiuni împotriva guvernului care ne face să credem într-un super virus ca să stăm cuminți acasă. Sper că va salva lumea. Și mă tem de momentul de luciditate în care ar realiza că tulburarea l-a făcut să-și irosească viața.
