În 1987, Guy Debord publica o carte numită Societatea Spectacolului, din care preiau două idei cărora ar trebui să le acorzi atenţie. Debord a fost un marxist pur-sânge, prin urmare, un critic sănătos al capitalismului. Și, în buna tradiţie a marxiştilor care nu ştiu cum să-şi mai ascundă simpatia pentru comunişti, a criticat şi el, de dragul aparenţelor, dictatura comunistă.

Însă Debord are câteva argumente bune legate de modul în care a evoluat, şi continuă să evolueze, societatea. Dacă ești de dreapta, încearcă să ignori înjurăturile - ascunse printre rânduri - la adresa obiectului urii sale. În speţă, liberalismul în toate formele lui.

Debord zice aşa: odată cu tehnologizarea şi cu dezvoltarea unor noi industrii, inclusiv cele media, omul a renunţat la „a fi‟ şi a trecut la „a avea‟. Ceea ce e oarecum corect, şi spun „oarecum‟ pentru că argumentul său e copilăresc, anume că individul nu-şi mai înţelege propria existenţă şi propria dorinţă, de parcă până la industrializare le-ar fi înţeles şi n-ar fi trăit, mii de ani, în beznă.

Omul, individul, zice Debord, nu mai e interesat de experimentare la prima mână, nu mai are experienţe directe, ci experimentează reprezentarea experienţelor. Pe româneşte, adaptat zilelor noastre, omul nu sare cu paraşuta, ci se uită pe YouTube la cineva care sare cu paraşuta. Asta-i una dintre idei.

Cealaltă e că şi comunicarea se schimbă din cauza mass-mediei: omul nu mai are o discuţie directă cu partenerul de viaţă, ci indirectă (la vremea respectivă, prin intermediul televizorului, de tipul „schimbă canalul‟ sau „hai să ne uităm la film‟ - acum, fiecare se uită în propriul telefon şi dă celuilalt clipul cu paraşutistul pe Facebook Messenger).

Căci ăsta e păcatul lui Debord: generalizează într-un mod exagerat. În fapt, tehnologizarea a deschis porţile educaţiei tuturor, ajutându-i, de fapt, să priceapă de ce trăiesc sau măcar să le dea nişte unelte care să-i ajute să gândească dincolo de „mi-e foame‟, „mi-e frig‟ etc.

Debord spune că omul avea experienţe la prima mână, eu spun că, la câtă sărăcie a fost, nu experimenta nimic, ba nu ştia nici să citească. Serios, până pe la 1900 şi ceva, lumea era analfabetă. Fix la scopul existenţei sale pe pământ nu se gândea.

În ceea ce priveşte experimentarea prin reprezentarea experienţei (adică filme, ştiri, clipuri pe YouTube, entertainment masiv), Debord greşeşte prin exagerare, uitând să adauge că, în fapt, reprezentarea experienţelor, în fapt, o formă de documentare, îţi oferă posibilitatea să alegi ce să experiementezi fără a mai fi nevoie, ca acum 300 ani, să sari de pe o stâncă pentru a experimenta zborul.

Nu e ca şi când omul ar fi experimentat mare lucru într-o lume fără tehnologie, mai ales într-o lume în care oamenii erau lipsiţi de educaţie, cu o populaţie preponderent rurală, ocupată cu aceeaşi experienţă a rutinii câmpului.

Or, ăsta e alt păcat pe care-l fac marxiştii cu afinităţi pentru comunism, anume că tind să considere că dacă există o oarecare formă de egalitate economică (adică toată lumea să aibă aceleaşi salarii, de exemplu), sigur există şi o egalitate intelectuală. Și, fireşte, deşi conştienți şi mândri de capacităţile lor intelectuale şi de educaţia primită şi tomurile citite, paradoxal, să-i creadă pe toţi cel puţin la fel de inteligenţi şi de citiţi ca și ei, făcând abstracţie de diferenţele intelectuale evidente.

Căci, şi asta e o realitate, nu toată lumea ia Bacul şi nu toată lumea citeşte, darămite să-şi mai pună întrebări. Or, asta nu e vina capitalismului, ci e un element cultural.

În cartea publicată în '87, Debord prezintă o idee oarecum premonitorie pentru ceea ce vedem azi. El zice că, după stadiul lui „a avea‟, de acumulare de obiecte prin dorinţele induse de publicitate, individul evoluează în direcţia lui „a părea‟. Sau, mă rog, deja evoluase.

E un alt mod - de data asta, marxist - de a exprima ceea ce exprimă toţi filozofii: lumea i-a întors spatele lui Dumnezeu, nu ne mai interesează unitatea, societatea, ci punem accent pe dezvoltarea personală. Nu ne mai rugăm, ci mergem la psiholog. Vrem să ne distrăm. Nu mai experimentăm, dar am vrea să experimentăm, aşa că alegem ce ne e la îndemână, că suntem nişte leneşi - media (TV-ul, cinemaul sau, mai recent, internetul). Eu spun că asta se numeşte, totuşi, evoluţie, dar să trecem peste.

Personal brandingul din anii '80 e departe de modul în care a fost adoptat în 2016. Însă nevoia de atenţie a tot crescut, iar, în 2016, ai mult mai multe unelte prin care să faci să pari că eşti altfel decât eşti în realitate.

Nevoia de a avea s-a transformat într-o nevoie şi mai mare de atenţie. Căci, din punctul ăsta de vedere, Debord are dreptate: individul cultivă individualismul şi nu mai pune accentul pe comunitate la fel de mult, se însingurează. Dar asta, până la urmă, se numeşte tot o formă de evoluţie, căci individul are, acum, libertate mai multă ca niciodată (iertat fie-mi gradul de comparaţie) să aleagă ce vrea să facă cu viaţa lui.

Dacă, până acum vreo zece ani, promovarea unei identităţi diferite - sau, mai bine zis, ascunderea propriei identităţi în faţa celorlalţi, inclusiv din comunitate, cerc de prieteni etc. - era mult mai complicată, ca, de altfel, şi atragerea atenţiei necesare, lucrurile sunt cu atât mai simple acum. Într-un fel, ascunderea identităţii în spatele unei măşti a fost, o bună bucată de vreme, apanajul consumerismului. Încă mai este, dar nu la fel de important.

Haina de firmă, cartea la modă sub braţ, maşina scumpă, casa mare, toate elementele de afişare a statutului social au putut să ascundă personajul din spatele măştii. Acum, goana după atenţie este mult simplificată. Îţi faci un cont de Facebook. Pui poze vesele sau portrete fotoşopate (să pari poate mai slab, poate mai puternic etc.) şi citate motivaţionale inclusiv atunci când eşti deprimat. Ascunzi felul în care te simţi. Din punctul ăsta de vedere, al însingurării, Debord are dreptate. Şi, adaug eu, mult mai simplu să te promovezi drept persoana care nu eşti, câtă vreme ai o audienţă mult mai mare.

Ar fi cel puţin stupid să faci o comparaţie între gradul de deprimare dinaintea Facebook şi gradul de deprimare din prezent. Satisfacţia de a fi băgat în seamă, în 2016, vine mult mai rapid decât în 2006. Eşti deprimat şi ai nevoie de încurajări? Te schimonoseşti cinci minute în faţa mobilului, până iese selfie-ul cum trebuie, şi primeşti zeci de comentarii în care-ţi sunt lăudate trăsăturile, sute de like-uri etc.

Or, în această însingurare, într-o lume tot mai superficială, un canal precum Facebook este visul umed al oricărui dictator. Propaganda merge mai bine ca niciodată şi nu e de mirare că e folosită cu spor de către ruşi. Informaţia ajunge mult mai repede la tine. Practic, în timp ce tu aştepţi like-urile scrollând pe Facebook, algoritmul îţi livrează tone de ştiri, tone de link-uri publicate de prietenii pe care-i minţi că eşti bine, fericit, tone de link-uri la care ei au dat like sau la care au comentat.

Deşi e mai simplu ca niciodată să te informezi, deşi ai mai mult acces ca niciodată la cărţi, aşa cum zice şi Debord, societatea formată din indivizi vrea să doarmă. Să facă altcineva lucrurile în locul ei.

Luăm de-a gata ce ni se oferă, devenim mai superficiali, uităm să punem informaţiile în balanţă.

Ne formăm convingeri, în loc să ne întrebăm, măcar ocazional, dacă nu cumva şi raţionamentele noastre pot fi greşite.

Spunea Petre M. Iancu, într-un interviu din 2008, că întreaga contrapropagandă a Occidentului, înainte de '89, consta în a spune adevărul. Să transmiţi ştirile corect. E drept şi că, în acea perioadă, în blocul de Est se ştia foarte bine că statul te minte, iar foamea de adevăr o întrecea chiar şi pe cea fizică, provocată de regimurile comuniste.

Azi, când nu mai ascultăm Europa Liberă şi Vocea Americii, când ne luăm informaţia de pe Facebook, o primim pe toată, indiferent de sursă. Şi spre deosebire de acum zece ani, când anturajul îţi livra informaţia faţă în faţă, la o bere sau la birou, azi, o primeşti, cu precădere, de la necunoscuţi. De la oameni pe care nu-i mai cunoşti la fel de bine ca înainte şi din cauză că nu te mai întâlneşti cu ei.

Un utilizator de Facebook are, în medie, două sute de prieteni. Oameni care, la rândul lor, au câte două sute de prieteni. Oameni cu care nu te vezi decât rar, uneori anual, alteori la zece ani. Fiecare dintre ei este influenţat de newsfeed. Fiecare dintre ei îşi formează convingeri. Aşadar, să nu fie de mirare când prietenii de pe Facebook se îndârjesc în a da link-uri de pe expunere.com, activenews.ro sau efemeride.ro.

Ca individ, pierzi controlul percepţiei asupra celorlalţi. Prostul clasei poate părea, astăzi, un tip inteligent, deşi a rămas la fel de prost. Deşteptul clasei poate părea ultimul prost, din cauză că nu rezonează cu ideile îndârjite ale celorlalţi. Pe Facebook, percepi măştile lor.

Tot angrenajul acesta e visul umed al oricărui dictator, al oricărui şef peste propagandă. E mai uşor ca niciodată să arunci şopârle pe care lumea să le preia de-a gata şi să le dea mai departe. E mai uşor ca niciodată să creezi idioţi utili. E mai uşor ca niciodată să produci dubii, îndoieli.

Un exemplu de ieri: Ministerul Apărării cumpără armament din Germania. Comentariile îndoite ale noastre? „Păi, asta ne trebuia nouă? Noi n-avem autostrăzi, e plină ţara de sărăcie, noi cumpărăm armament?‟ Reversul e că, în cazul în care armata trebuie să te apere, aceiaşi comentatori se vor întreba ce-au păzit autorităţile atâta timp şi de ce avem o dotare atât de proastă a armatei.

Propaganda - în cazul de faţă, rusă - nu mai funcţionează pe baza îndoctrinării şi a îndobitocirii cu mesaje directe. Nu mai merge, ca pe vremea lui Stalin, să livrezi pe toate canalele oficiale acelaşi mesaj. Nu mai poţi spune „comunismul e bun‟ şi „Occidentul e rău‟. Propaganda se adaptează. Mesajul este „N-avem nevoie de NATO, noi vrem să fim neutri, nu vrem război‟ - s-au făcut şi grupuri de Facebook -, de parcă pe rus îl interesează că eşti sau nu neutru, el te calcă pe cap oricum.

Mesajul este „companiile occidentale nu plătesc taxe statului‟. Şi nu-ţi trebuie dovezi, e suficient să dai un link către un site care mai pune şi câteva ştiri pe bune. Ştirile pe bune dau autoritate şi mimează credibilitatea. „N-am spus-o eu, uite aici o ştire‟. E pe net, deci e adevărat că dacii au avut bomba atomică înaintea americanilor.

„DNA-ul e subjugat americanilor‟. „Canadienii ne fură aurul, de ce suntem noi mai proşti?‟. „Globalizarea înseamnă moartea limbii române‟. „Benzina e mai scumpă decât în Ungaria, suntem ţepuiţi, cumpărăm petrol la suprapreţ, americanii ne fură‟. Adăugaţi inepţii după bunul plac.

Nu spun că fără Facebook sau internet era mai bine, departe de mine gândul. Spun doar că propaganda nu e îndreptată doar asupra României, ci împotriva întregii Europe. E mai simplu ca niciodată să finanţezi nişte extremişti - cel puţin în aparenţă - puşi pe îmbogăţire. E mai simplu ca niciodată să corupi mediul de transmitere a informaţiei. Pentru că, în fapt, asta se întâmplă. Nu trebuie să mai corupi sursa, ca pe vremuri, nu trebuie să mai cenzurezi nimic. Nu trebuie să îţi mai strici imaginea în încercarea de a livra mesajul care trebuie. Trebuie doar să-l arunci pe Facebook şi se ocupă alţii pentru tine.

Acum, sursa informaţiilor pe care le primeşti nu mai e sursa primă, creatorul ştirii, ci sursa e mijlocitorul, e omul care ia de-a gata informaţia aşa cum ia de-a gata telefonul mobil, burgerul, maşina. Dorinţa indusă prin publicitate ne-a transformat: ştim că dacă o să cumpărăm un produs şi nu ne satisface, îl putem da înapoi. Ne-a transformat pentru că luăm orice pe acelaşi principiu, însă odată cumpărată informaţia gratuită, odată create convingeri, cu greu le mai poţi da înapoi.

Ştiu că sună a anacronism, dar dacă ar fi existat Facebook în anii '40-'50, întreaga lume era, astăzi, parte din Internaţionala Comunistă.

Dacă e o singură critică a lui Debord la adresa capitalismului ce ar trebui luată în seamă, atunci e cea la adresa acestui efect al publicităţii, al formării obişnuinţei de a lua de-a gata, al dorinţei de asumare, de a părea dincolo de a avea, de statut social. Şi ce-şi doreşte omul din spatele măştii mai mult decât orice? Să pară mai deştept decât e. Şi cum poţi să pari mai deştept decât eşti, dacă nu shareuind articole, comentându-le, evident, de bine, pentru a-ţi susţine convingerile preluate, invariabil, de la alţii?

Asta fără să socotim atât de multele cazuri de distribuiri de link-uri pentru titlu, fără ca măcar să fi citit textul.

Iată, deci, un vis umed devenit realitate.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre Facebook:
Cinci lucruri pe care le-am învățat în 40 de zile de ban pe Facebook
Când pui poze cu străini pe Facebook, încalci legea
Ce postează politicenii români pe Facebook: trandafiri, sfinți și libidină