Cum se vede festivalul Burning Man cu băutură moca și domuri pentru sex, prin ochii unei românce

Cum mergeam din link în link prin meandrele deloc concrete ale internetului, să văd cine și când și, mai ales, cum a mai făcut mișto de Trump, am revăzut discursul lui Obama de la Correspondents Dinner de anu’ trecut. În afară de glumele la adresa celui mai SF candidat din istoria candidaturilor SF din toată galaxia, Obama povestea cum adolescenții din ziua de azi spun că politicienii stau în calea visurilor lor.

I-a șoptit lui o adolescentă, ca să răspundă apoi: „Nu, Malia, nu poți merge nici anul ăsta la Burning Man“.

Ce este Burning Man, de fapt?

Acum, pe bune, ce președinte întreg la cap și-ar lăsa fiicele să meargă în mijlocul deșertului, cu 70 de mii de oameni îmbrăcați cel puțin ciudat sau dezbrăcați la fel de creativ, care se îmbrățișează, împart unii cu alții mâncarea, cocktailurile, drogurile, ciocolata și se simt pe altă planetă?

Ei zic că Burning Man e un oraș. „E altă planetă!”, îți spui singur, după ce ți-a ieșit prima oară praful din ochii pe care-i caști cu o uimire de burner virgin care a descoperit paradisul.

Nimic nu te pregătește pentru Burning Man, nici tona de poze și filmulețe pe care le cauți pe net înainte, nici cumpărăturile pe care le faci conștiincios, cu teama c-o să mori de foame, de sete sau din lipsă de șervețele umede sau alte substanțe și nici poveștile prietenilor care, nu înțelegi atunci, devin cam emoționali când vorbesc despre asta.

Serios, altfel nu-i ieșea să facă un Disneyland meets Mad Max meets Woodstock atât de perfect. Un spațiu uriaș, într-o explozie de culori, pe care îl poți explora doar pe bicicletă, concentric (iar în centru e celebrul om care arde, anul ăsta, inspirat de Da Vinci), plin de construcții fantastice care ard, de mașini construite în cele mai fanteziste moduri, de oameni îmbrăcați în cele mai ciudate moduri care n-au nicio reținere să facă ce le trece prin cap.

Vestea mișto e că le trec doar lucruri bune prin cap, nu am văzut nicio manifestare de agresivitate, niciun: „Dă-te, bă, mai încolo, aici e nisipu lu’ tata!”, nicio formă de încălcare a limitelor celuilalt.

LSD-ul pare drogul cult al Burning Man-ului. Oameni care încearcă să-și alinieze vesel tripurile – „Băăă, ce luminițe roz frumoase! Ai înnebunit? Sunt verzi! Ce-aveți, frate, sunt roșii toată ziua!”, și apoi sunt triști că nu ies din „poză” cerbii proiectați pe perete. Mai sunt unii care-și calculează ca momentul de kick in să fie fix la apus – și nu-i judec! – apusurile pe playa, filtrate de norii de praf, te lasă cu gura căscată și fără droguri la bord.

Am eu așa un feeling că și MDMA-ul e la mare căutare prin playa, după cât de loving și plini de energie sunt unicornii când începe muzica. Mă rog, meniul e complet, cum spunea un amic dintr-un camp, „La noi e farmacie, ai tot alfabetul, de la a la z”.

Sexul la festivaluri capătă un nou sens cu Burning Man

Sexul e la liber la Burning Man, da’ se stă la coadă pentru el, să ajungă la fiecare. Mai precis, la Orgy Dome, unde, cum spune și numele, se fac orgii în mod organizat, tre’ să aștepți câteva ore bune până să-ți vină rândul și tre’ să ai instrunctajul făcut: ce ai și n-ai voie să faci.

Nu-i nimic, mai sunt și alte corturi cu activități de gen, mai tematice, de exemplu corturile cu BDSM, altele LGBT, cu masaj erotic (la anu’ mi-am promis că nu mai ratez Orgasmatronul), jocuri erotice dansuri sau diverse chestii yoga cu energii sexuale.

În corturile de BDSM te duci dacă ai chef să fii biciuit, strangulat, legat sau doar futut ceva mai agresiv, lumea e politicoasă și prietenoasă, te întreabă ce ai dori din meniu sau dacă doar vrei să caști ochii, să verifici dacă ce știi tu de pe Pornhub e pe bune. E pe bune! Bine, nu că ai avea nevoie de cort oficial să ți-o tragi în public, chestia asta se întâmplă (nu atât de des cum mă așteptam, dar mai erau), sau pentru orgie.

Așa cum corporatiștii români se duc în Vamă să se pună în cap, așa corporatiștii din Silicon Valley, cu șefi cu tot (Zuckerberg, Elon Musk sau Larry Page merg frecvent) vin să descopere sensul vieții în deșert. Elon Musk zicea că nu vei înțelege industria de tech, dacă nu ajungi la Burning Man.

Dincolo de ei, la Burning Man vin tot felul de oameni de prin toată SUA și din lume. Damn immigrants, unde-i zidul ăla? Și acolo poți fi cam cine vrei tu să fii.

Principiile festivalului la care să ajungi cel puțin o dată

Unul dintre cele zece principii ale Burning Man-ului e incluziunea radicală, oricine e binevenit și încurajat să se exprime așa cum vrea el. Preferabil artistic și preferabil să împartă lucrurile cu alții, pentru că la Burning Man nu există bani, nu cumperi nimic, vii de acasă cu ele sau ți le dau alții. E o deschidere foarte mare, ajungi să vorbești cu străini despre cele mai intime gânduri ale tale sau să te exprimi cum în lumea reală n-ai avea curaj.

Plus că găsești de toate pentru toți. N-ai chef de orgie? Nu-i nimic, sunt lecturi de poezie, discuții despre știință, încălzirea globală, bitcoins și economia alternativă, despre tehnologie, artă, sunt zeci de ateliere de artă, infinite discuții despre spiritualitate, libertate, harm reduction pe droguri, sexualitate, orice. Nu-ți ajunge o săptămână să explorezi tot și să participi nici la unu la sută din tot ce se întâmplă.

Pentru că unul dintre principiile Burning Man-ului e să dăruiești și pentru că banii îi poți arunca în budele ecologice că n-ai ce face cu ei, oamenii buni din campuri se organizează să facă un bine populației de burneri și fac baruri unde bei moca toată ziua (doar să-ți aduci cana proprie și id-ul cuiva peste 21 de ani), fac grătare, clătite sau sandvișuri cu brânză. Totuși, e bine să-ți iei haleală la tine, că poate n-ai chef să stai mereu la coadă.

Oricum, nimic nu se compară cu cafelele băute la cafeneaua mobilă de la răsărit sau cu cârnații pe care un băiat simpatic îi întorcea la un alt răsărit să-i ofere ălora obosiți după o noapte de dans la Robot Heart, împreună cu o îmbrățișare.

Cea mai iubită scenă de muzică e Robot Heart, despre care nu știi niciodată unde e, pentru că e mobilă, apare brusc seara și pleacă după răsărit. Te uiți după inimă și biciclești până acolo, să te alături hoardei de adepți care merg ca într-o procesiune, până binevoiește robotul să se oprească și să înceapă petrecerea.

Sunt multe scene de muzică, unele mobile, unde apar tot felul de invitați surpriză, deși Burning Man nu este, și asta ți se repetă, un festival de muzică. Și nu, nu seamănă cu niciunul la care am fost vreodată. De fapt nu seamănă cu nimic.

Dincolo de muzică e apocalipsa?

Apocalipsa perfectă, sfârșitul lumii, într-un peisaj cu scrum, focuri arzând, rămășițele Omului printre care stau alți oameni, în cenușa fierbinte. Dansează, se îmbrățișează, împart mâncarea și băutura, zgribuliți în blănurile lor, triști că se termină, fericiți că sunt acolo. Nu, nu e niciun ritual satanic! Ba din contră, atâta poezie în răsăritul ăla, mai mult ca în celelalte, dragostea pe care o simți față de Univers, deschiderea față de ceilalți. Ca să nu devin prea sentimentală, o să spun că probabil e și datorită substanțelor care plutesc în nări și creiere.

Mai liniștit decât focul de la Om e focul de la Templu (sunt multe construcții care ard și fiecare e un eveniment aparte). E un Templu dedicat morților, care te face să te gândești ce căcat faci cu viața ta și care e sensul ei. Anul ăsta au adus cenușa lui David Bowie (am aflat despre asta abia după). E fără artificii, un foc mare la care lumea stă jos și se uită meditativ, în ultima seară de Burning Man.

Dacă lucrezi în US Army, cel mai bun mod să freak out niște burneri care stau de-o săptămână izolați în deșert e să plimbi niște avioane pe deasupra. Cum la Burning Man nu bate nici liniuță de semnal, Wi-Fi prinzi după îndelungi incantații de care nu prea ai oricum timp, nici chef, că sunt un milion de alte chestii de făcut, cum ar fi să participi la un maraton-ștafetă cu dildo-uri, în lume s-ar fi putut întâmpla orice.

Și chiar au trecut niște avioane, iar oamenii de la de Burning Man care mai erau în stare să-și ridice capul comentau amuzanți că e adevărat, chiar am rămas singuri pe pământ, apocalipsa ne-a ocolit. Adevăru’ e că așa te simți, nu mai există nimic altceva și totul încape în playa.

Revenirea de după festivaluri e grea. După Burning Man e și mai si

Întoarcerea în lumea reală e nasoală. După o coadă de opt ore, marele exod să ieșim din orașul aproape ars sau demontat, și alte multe până la San Francisco, am pierdut avionul de New York și a trebuit să plecăm a doua zi (bine, când s-a anulat zborul, am vegetat senini prin aeroport și am luat altul cu escală).

Nu vrei să știi fața recepționerului de la hotelul de lângă aeroport când ne-a văzut plini de praf, cu ochii tulburi și cu o rezervare pe mobil pentru o cameră încă curată la el pe moșie. Și mai erau și alții ca noi! Zile în șir am stat cu muzica de la Burning Man în urechi, într-o stare ca aia intermediară când te trezești din somn și nu știi dacă visezi, dacă ce vezi e real, și cu o dorință foarte mare ca lumea reală să fie la fel de liberă și fără atâtea tensiuni tâmpite. Desfaci bagajul și camera se umple de un nor de praf. Cum naiba am supraviețuit?

Se fac petreceri de decompresie, unde burnerii pleoștiți vin să își mai ia ceva din vibe-ul ăla, dansează și se îmbrățișează, fac schimb de povești și-și promit că la anu’ se vor întâlni. Am fost la una în New York și am văzut, pe bune de data asta, cum Burning Man-ul schimbă ceva în tine – oamenii ăia aveau ceva în comun, o emoție pe care n-am prea mai văzut-o în altă parte.

Vreau să-mi duc toți prietenii la Burning Man cu forța, la anu’, ba chiar și pe unii care nu-mi sunt tocmai prieteni, dar cred că le-ar prinde bine o doză de libertate că prea gândesc în pătrățele. Fac calcule, le arăt poze, povestesc, scriu (și articolul ăsta e parte din procesul de convertire, da).

M-am mai calmat un pic cu entuziasmul într-un moment de luciditate, când mi-am dat seama că niciun sfert n-o să reziste o săptămână acolo. Doar nu mă întreba cum a fost la Burning Man, că devin emoțională-maniacală și încep să-ți povestesc cum viața ta se va schimba, fără să pot pune în cuvinte prea complexe ceea ce înseamnă, de fapt, Burning Man-ul. Poate că e o iluzie, o lume utopică formată artificial într-o bulă. Dar e cea mai liberă bulă pe care am cunoscut-o. Da, e o iluzie care-ți intră-n toate organele interne și-apoi te lovește „acasă” ăla cu toate căcaturile lumii reale.

Adică, românii nu-s chiar cei mai deschiși oameni din lume. În afară de cei care, când aud că am fost la Burning Man, mă anunță că mă urăsc că am ajuns acolo și vor toate detaliile, chiar și pe cele pe care nu vreau eu să le dau, mulți ridică superior din sprăncene. Așa, și nu ți-ai făcut duș o săptămână? Ce ți se pare ție tare că se futeau ăia cum voiau acolo? Da, asta e o hippioțeală și hippioții au fost niște idioți. Lumea reală nu e așa. Câtă depravare! Atâta degradare! Și zici că mașinuța asta e artă? Eu n-aș fi confortabil să mă ia toți dubioșii în brațe. Și cu ce te ajută libertatea asta? Tu ai plătit să ajungi acolo? Noi am stat la coadă la lapte și ăștia stau la coadă la orgie.

Nu înțelegi de ce toată lumea te întreabă dacă ai văzut-o pe Paris Hilton și dacă ai participat la vandalizarea cortului de fițe. You dont give a damn fuck, experiența ta e cu totul alta. Mai bine nu le mai zici nimic.

Toate cele 70 de mii de bilete se vând în doar câteva minute. Abonează-te la newsletter și asigură-te că-ți merge netul bine când se pun în vânzare. Trebuie să-ți iei tot ce ai nevoie la tine, de acolo nu se cumpără nimic – apă, mâncare, bicicletă, cort etc. Găsești check list-uri pe net o tonă și ține cont de ele, chiar dacă unele chestii ți se par inutile. La fața locului, nu sunt, și să te văd în furtuna de praf fără goggles sau noaptea fără luminițe pe tine.

Îți închiriezi mașină sau rulotă pentru o săptămână. Poți merge independent, ca noi (poate prima oară e mai bine, să ai timp să explorezi toată nebunia) sau într-un camp, unde plătești o taxă, se ocupă ei de o parte din stuff și ești parte dintr-o mică comunitate care face chestii. Și asta e foarte mișto, că participi și organizezi evenimente, în funcție de tematica respectivului camp. La plecare, îți iei absolut toate resturile cu tine și, când spun absolut toate, mă gândesc de la mucurile de țigară la apa menajeră. Leave no trace e unul dintre principiile de bază.

Lași prejudecățile acasă și preferabil să nu le pui la loc când te întorci.