Cum a fost pelerinajul de Florii, unde oamenii și-ar fi rupt gâtul pentru o icoană gratuită

Dacă te-ai obișnuit în Capitală cu marșuri pentru diverse cauze, să știi că există unul și pentru a-ți face poftă de mâncare înainte de Paște. Îi spune „pelerinaj de Florii" și s-a întâmplat ieri. În Timișoara a adunat cam o mie de oameni, în București ceva mai puțini, dar cei din urmă au fost norocoșii care au prins vorba de bine direct de la Daniel. E un esență o plimbare între câteva biserici și în Capitală a fost o slujbă la Patriarhie. La final oamenii au plecat acasă cu ceva crengi de salcie și au încercat să primească și o icoană gratuită.

Marșul ăsta religios s-a învârtit între intersecția de la Budapesta și Patriarhie, cu un șir lung de preoți îmbrăcați în negru și galben, o mașină dotată cu difuzoare și ceva credincioși de pe margine care încercau să jongleze între făcut de cruci și filmat cu telefonul. A fost o slujbă din mers pe străzi mai mici sau mai mari din București și cu o oarecare încurcare a traficului. Din fericire pentru șoferi, bisericile la care avea nevoie șirul sunt între blocuri.

La final tot cârdul de preoți au urcat dealul, prin fața statuii lui Alexandru Ioan Cuza care nu i-a prea avut la suflet, și au ascultat un fel de predică a Patriarhului Daniel. În piața de pe deal a fost sfințită și o icoană, ca să nu crezi că s-au adunat atâția preoți la un loc doar ca să se mai vadă între ei.

A venit și Becali în vizită anturat cu aceiași prieteni pe care i-a avut la marșul anti-avort din martie. Aici a renunțat la cojocul popular și a ales un costum, iar prietenii lui au adus nițel pastel în piață cu o mână de tricoloruri ridicate în aer. Ei au venit, totuși, în port popular.

În fine, astea-s detalii de cine a fost și ce s-a întâmplat. De-a lungul a mai mult de-o oră preoții ăștia îmbrăcați toți la fel au ieșit în stradă alături de popor ca să le arate oamenilor că și ei pot merge pe jos, nu doar în mașini scumpe. Toți au fost aduși din București și Ilfov și p-alocuri chiar păreau bucuroși că se revăd.

Pe unul dintre ei l-a încercat însă un sentiment de tristețe când trecea prin fața Bisericii Sfânta Ecaterina. Alți preoți așteptau șirul, iar cel de care zic a încercat o conversație: „Puțini ați mai rămas, părinte", i-a zis unui tip bătrân, cu barbă, care ținea în mână o icoană. „Puțini, ne descurcăm și noi cum putem." Oare la ei e la fel ca la noi ceilalți care ne facem griji că roboții ne fură locurile de muncă?

Nu sunt un fan al slujbelor sau al bisericii și ghinionul meu a fost că am prins și loc aproape de centru, cât să nu mai pot scăpa pe nicăieri. Nici pe Daniel nu-l vedeam bine, nici icoana, dar stăteam suficient de aproape de oamenii obișnuiți. Ei, bănuiesc că la fel de credincioși ca mine, se tot certau din orice nimic. Ba că-i sună nu știu cui telefonul, ca și când boxele nu făceau față unei sonerii de telefon, ba că s-a pus nu știu cine în fața altcuiva.

Puseurile astea de nemulțumire erau întrerupte de făcutul crucilor. Încă n-am prins cadența cu care trebuie să le faci, că preoții nu făceau asta când o făceau ceilalți, deci știu ei ceva.

Pe la 18 s-a cam terminat treaba, icoana a fost sfințită și Daniel a spus că s-au terminat cu bine cele 40 de zile de post, azi se mănâncă ceva mai bine și ne pregătim de săptămâna patimilor. A ținut să repete însă de câteva ori că vor fi oferite și icoane gratuite la final distribuite chiar de preoți. Parcă într-o încercare de a nu-i face pe oameni să se bată pe gratuitate a repetat și că vor fi multe, suficiente chiar. Cum te-ai aștepta n-a prea fost luat în seamă.

Distribuitorii de icoane s-au poziționat la ieșire din piață, spre zona de coborâre către Unirii. Aici erau câțiva preoți înconjurați de mulți oameni cu mâinile întinse.

Cel pe lângă care am stat mai mult era prins cu spatele la zid și cu fața la poporul care voia o bucată de hârtie tipărită și sfințită. Alături de el un băiat încerca să facă un fel de ordine în tot haosul și să instituie zonele de „intrare" și „ieșire", el stând cu mâinile lipite de perete ca oamenii să treacă pe sub ele. A avut vreo trei încercări d-astea și a renunțat.

Cât fotografiam îmbulzeala o femeie se tot uita la mine. M-a oprit într-un final să mă întrebe de ce fac asta. „De ce fotografiați aici? Pozați și pădurile, că și ele sunt frumoase. Numai cancan căutați, numai scandal?", mi-a reproșat ea. Nu știu dacă în păduri se împart icoane, dar preotul a prins discuția și s-a băgat și el în vorbă. „Cine v-a dat voie să faceți poze? Nu e frumos ce faceți! Sunt atâtea lucruri frumoase de fotografiat și v-ați oprit aici!", a venit și el cu un rând de reproșuri.

Pelerinajul ăsta e o chestie de suflet a Patriarhului. A amintit după slujba de sfințire a icoanei că n-au mai vrut comuniștii să se întâmple și l-au interzis în 1948. L-a reintrodus el în 2008 și de atunci se întâmplă anual în mai multe orașe din țară. Poți vedea cum vrei marșul ăsta, mie îmi pare o încercare a unui nou patriarh de a dovedi că biserica are și fețe umane, că sunt mulți și că Domnul lucrează prin ei. Puși umăr la umăr cu credincioșii s-ar putea ca cei din urmă să aibă speranța că cineva chiar îi veghează.

Eu am rămas după toată experiența asta cu un nume: finic. Știam de salcie că lumea se bate pe ea s-o ia acasă și s-o pună pe la icoane și pe la praguri, dar finicul e o chestie nouă de care aflu. Este frunza de curmal, dar cred că nu suna bine să-i spun așa. Frunze d-astea au purtat în mâini preoții, la fel ca oamenii care l-au primit pe Iisus în Ierusalim. Poporul, ceva mai numeros, a primit doar salcie. Dar am aflat de la Daniel că și ea e bună, e sfințită, e de ținut prin casă, că nu știi când o plantă o să facă diferențe semnificative în viața ta.

Vezi mai jos fotografii de la pelerinajul din București.