De fiecare dată când citesc poezia vreunuia despre cum era să fii rocker în România anilor ’90, totul are un iz romanţat, de parcă era un fel de formare mistică. Încep mereu cu nişte bătăi epopeice, care par scoase din Fight Club, continuă cu laude despre cât de subversivi erau în faţa părinţilor şi se încheie apoteotic cu o poveste despre cum au sărit gardul la concertul unei vedete seculare, căreia i-au văzut mandibula printre capetele oamenilor şi aproape şi-au dat drumul. Eu nu pot să zic că am amintiri la fel de feerice despre copilăria de rockeraş, poate şi pentru că am trăit-o din 2004 încoace, că-s născut în ultimele luni de viaţă ale lui Ceauşescu. Dar tot m-am gândit că n-ar strica să scriu despre ele, să vadă şi rockerii din generaţiile următoare ce legacy mistic lăsăm.

Autorul, în prezent, cu toporul la trecut.

NIMENI NU ASCULTĂ NIMIC OK ÎN ŞCOALA GENERALĂ

De obicei, ca să ajungi rocker în şcoala generală, trebuia să ai un văr metalist care să ţi se pară mişto, pentru că i-a arătat degetul mijlociu lu’ mă-sa, când i-a spus să se tundă, şi s-a vorbit numai despre asta la ultimele şezători de familie. Dar eu am avut doar un unchi libidinos, care ieşea din casă în boxeri, îmi spunea „Pulică”, mă întreba constant dacă mi s-a rupt aţa şi îmi vorbea uneori despre Metallica, între două povestiri despre labe şi căcat la pescuit.

Ca atare, asociam rockul cu ce era mai sinistru în oameni şi ascultam cancer, gen BUG Mafia şi La Familia, din simplul motiv că ei cântau chestii de rău despre alţi oameni, ceea ce era foarte relaxant pentru un puşti semiautist ca mine.

Apoi, a luat-o maică-mea razna cu biserica, la modul că mă forţa să ţin post şi mă târa la slujbe de exorcizare, unde stăteam în genunchi cu orele. Evident, de la asta am ajuns la ideea c-ar trebui să mă fac satanist. Dar nu m-am împăcat cu faptul că sataniştii erau rockeri, într-atât încât am ajuns să ascult o trupă de techno spaniol satanic, numită 666, care era atât de hardcore, încât în zilele noastre o bagă la sălile de fitness, imediat după Alors on Dance.

CÂND ÎNCEPI LICEUL, TREBUIE SĂ IEI CEA MAI INUTILĂ HOTĂRÂRE DIN VIAŢA TA

Liceul e perioada aia magică din viaţă în care hormonii tăi bubuie ca o plimbare pe un montagne rousse pe amfetamine şi probabil ultima în care ar trebui să-ţi pese ce cred alţii despre tine. Atunci realizezi, dacă ai destui bani, că arăţi destul de bine şi eşti destul de extrovertit, că trebuie să faci parte din mainstreamul cocălăresc. Dacă nu, trebuie să te bagi într-o contracultură, formată din alţi oameni care se simt vag excluşi ca tine, ca să ai totuşi pe cineva cu care să vorbeşti. Mă rog, mai era şi varianta în care erai prea prost să iei decizii de genul ăsta şi rămâneai pe bară.

Problema e că eu am nimerit generaţia aia de când chiar aveai de unde alege, că erau punkeri, emo (care erau urmăriţi de SRI), rapperi, skateri, minimalişti. Din fericire, rămăsesem cu destulă ură pentru tot ce era legat de biserică şi îmi făcusem destui prieteni cu mentalităţi asemănătoare, încât să intru în pâinea rock-ului pe grohăieli de black metal, de la Lord Belial la King Diamond.

DUPĂ CE HOTĂRAI SĂ DEVII ROCKER, TREBUIA SĂ-ŢI DAI SEAMA CE FEL DE ROCKER O SĂ FII

Deşi pe hârtie există un miliard de tipuri de rock, oamenii se împărţeau de fapt în două categorii mari şi late la vârsta aia: hipioţi folkişti şi metalişti nazişti. Primii mergeau pe munte, ascultau Pasărea Colibri, îşi împleteau rahaturi în păr şi erau niţel religioşi, ceea ce-i făcea indezirabili pentru mine. Aşa că, spre ruşinea mea, am ars-o cu oameni care aveau destule Cruci de Fier pe ei, încât să zică lumea că-s cavaleri teutoni. Pe vremea aia mi se părea ok chiar şi rasismul care venea la pachet cu genul ăla de cultură, că fusesem şi tâlhărit de două ori când eram mic de nişte romi din cartier. Cu genul ăsta de oameni săream gardul prin cimitire, ca să bem bere la pet în gaşcă ca nişte duri ce suntem. Amuzant e că atunci am avut şi prima prietenă serioasă, o punkeriţă metalistă evreică neonazistă. Avea pierce-uri acolo unde nu bate soarele. Da, adolescenţa e o perioadă confuză şi penibilă pentru toată lumea. Cred că singurul lucru pozitiv legat de neonaziştii atei de atunci, faţă de neonaziştii ortodocşi din zilele noastre era că n-aveau nicio treabă cu naţionalismul.

LOOK-UL ERA O GLUMĂ DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE

Mi-am dat seama că e de căcat să te îmbraci după o anumită modă, într-o excursie la Borşa, Maramureş. Şmecheraşii de acolo se rădeau în cap, apoi luau o şapcă, îi tăiau partea de sus şi şi-o puneau invers în jurul cheliei, cu cozorocul într-o parte. Mi s-a părut ceva atât de retardat, încât mi-am jurat să nu mă îmbrac niciodată după o modă. Şi, cu consecvenţa oricărui puştan de 14 ani, după un an purtam deja un tricou cu Megadeth, din simplul motiv că-mi plăcea c-avea un desen vag demonic pe el. În rest, faza că rockerii îşi lăsau părul mare era un bonus pentru mine, că mi-era lene să mă duc să mă tund, chit că rudele din Brăila o întrebau pe mama, dacă-s băiat sau fată.

BECIURILE AFUMATE ERAU UN FENOMEN SUPERB, CARE NU MAI POATE FI REPRODUS ÎN ROMÂNIA

Unul dintre factorii principali care decideau ce muzică o să-ţi placă în perioada aia era bomba pe care o frecventai. Bodegile de rockeri din Bucureşti erau şi ele de mai multe feluri. Favoritele mele erau alea în care doar veneai să te îmbeţi într-un miros sufocant de fum, cum era subsolul de la Jack de pe Griviţa şi Hanul cu Tei din Lipscani. Ultima avea ca unică aerisire, uşa de la intrare, ca atare, cu cât înaintai, cu atât vedeai mai puţin din cauza fumului. În general, dacă prindeai o masă prin ultima cameră a localului, puteai să te ameţeşti din lipsă de oxigen, ceea ce era foarte economic.

În rest, localurile de rockeri aveau multe în comun cu cârciumile de ţară, de la sticlele care se spărgeau de perete în club Underworld, la puştoaicele care cântau la chitară acustică în propria vomă prin Viking de pe Calea Victoriei, totul avea izul ăla de han medieval. E genul de atmosferă pe care n-ai cum s-o reproduci, mai ales nu prin mia aia de irish puburi şi clone de Carul cu Bere care împânzesc Centrul Vechi.

Apropo, tot în perioada aia, Lipscaniul era zona hardcore a oraşului. În timp ce fiţoşii o ardeau la cafele prin Dorobanţi, restul stăteam la beri prin baruri gen Fire şi Mes Amis. Asta după ce treceam de noroiul de pe străzile neasfaltate, ţevile sparte de rahat şi fetele care făceau trotuarul înainte să fie „gentrificată” zona de poliţie peste noapte.

BĂTĂILE AU FOST MEREU CEVA ABSOLUT PENIBIL

Faţă de rockerii din anii ’90, care se lăudau cu lupte ca-n Hobbitul între depeşari, punkeri şi rapperi, eu am prins cea mai banală perioadă a culturii. De obicei, apăreau conflicte când unul era atât de beat, încât călca pe altul care zăcea pe jos prin bodegă, iar de acolo începea un fel de joc copilăresc în care se împingeau reciproc uşor şi repetau foarte tare „băăăă”. Pe urmă prietenii fiecăruia veneau din spate şi se făceau că-l ţin de parcă era un animal sălbatic. Apoi se uitau urât unul la altul de la mese, până-şi terminau berile.

Spre ruşinea mea, am o singura experienţă de cafteală reală ca rocker, pe care am prins-o când mi-am luat-o în Vamă. Eram matol cu prietenii în Stuf şi nişte cocalari din Medgidia se tot uitau urât la noi. Au venit după mine cât urinam pe plajă, mi-au spus că aveau impresia că ne uităm noi urât la ei şi mi-au futut un tub d-ăla metalic de umbrelă de soare peste frunte. Tovarăşii mei au fugit curajoși. Din fericire, unul dintre medgidieni a fugit după prietenii mei bravi şi am apucat să iau mâna de pe penis şi de pe cucuiul de pe frunte, cât să-i restitui bara în gât. Apoi s-a întors prietenul lui şi a trebuit să fug. Din fericire, erau prea beţi ca să mă prindă.

CONCERTELE ERAU RARE ŞI ORIBILE

Dacă eşti puştan şi rocker, sunt sigur că te plângi că vin numai trupe de boşorogi în România. Pe vremea mea, nu veneau nici alea. Ca amintiri plăcute probabil pot să bifez doar un concert Rotting Christ în Preoteasa şi unul Apocalyptica la Arenele Romane. În rest am prins tot felul de trupe dubioase româneşti de black metal cu sonorizări de WC, care au dispărut de mult, şi un concert Lake of Tears, care ar fi fost bestial, dacă nu era ţinut într-o sală de sport infectă din campusul Agronomiei, iar budele erau ocupate de puştani care vomitau de la combinaţia de fum de ţigări palmate, transpiraţie de pogo şi lipsa unei aerisiri reale. Pe scurt, zi mersi că vin şi trupele de boşorogi în România şi c-a crescut mult calitatea evenimentelor, chit că s-au scumpit în draci, altfel românii ar asocia şi-n zilele noastre cuvântul „concert” cu orgasmele menopauzale de la concertele lui Bănică Junior.

Din perioada asta de metalist, care a ţinut cam până în facultate, am rămas cu nişte petreceri superbe, nişte prieteni ok, nişte tricouri negre pe care le port când n-am altceva spălat şi mulţi giga de metal pe care-i bag prin rotaţie când dau cu aspiratorul prin casă. Pe de altă parte, am renunţat la câteva miligrame din ură, la nazism, la rasism şi la ideea că-mi stă bine cu freza castron. Per total, pe cât de penale mi se par ideile şi ocupaţiile mele din perioada de rocăraş pokemon, tot mi se pare cel mai ok gen muzical, chit că am depăşit faza în care să-i judec pe alţii după ce-au în playlistul de YouTube şi ascult multe alte tipuri de muzică. Poate ar trebui să-i dai şi tu o încercare, sau la voi contracultura e K-pop acum?

Citește și alte materiale despre rockul românesc:
Rockul e pe moarte în România
Rockerii din Caracal se luptau pentru muzica lor
Artistul român care face design pentru cele mai dark trupe din lume