​Cum e să-ți petreci copilăria pe lista de așteptare pentru transplant de organe

Când eram mică, aveam ochii galbeni, pielea la fel, dinții oribili și stomacul mereu umflat. Vedeam că am corpul diferit de alți copii de la școală. Nu puteam alerga, eram mereu prea obosită sau slăbită. Stăteam și mă uitam la ei cum se joacă.

M-am născut cu atrezie biliară. Practic, canalele din ficat care trebuie să dea afară bila corozivă nu funcționau. Mă distrugeam lent din interior. Când am împlinit opt luni, doctorii mi-au mai dat câteva luni de trăit. Apoi am fost pusă pe lista de așteptare pentru organe.

Familia mea a tot așteptat un telefon care să-i anunțe că o să primesc un transplant de ficat, dar telefonul s-a lăsat așteptat. Între timp, ne-am obișnuit cu spitalele. Aveam oasele atât de fragile încât mi-aș fi rupt un braț dacă aș fi avut nesăbuința să mă joc în curte. Când cineva era răcit, imediat luam și eu răceala. Luam tot felul de viruși și nu mai puteam merge la școală săptămâni în șir. Când eram bolnavă, eram și speriată. Pentru că dacă doctorii ar fi găsit un ficat disponibil în timpul ăsta, nu mi l-ar fi dat.

Spitalul organiza niște picnicuri ciudate pentru copiii cu probleme la organe. Ne adunam prin parcurile spitalului și ne jucam cu alți copii bolnavi și familiile lor bogate. Familiile veneau să se împrietenească între ele. Era drăguț din partea doctorilor, dar mie mi se părea ciudat. Am fost doar de câteva ori, apoi nu m-am mai dus.

De câte ori suna telefonul, speram să fie vorba de un ficat. Tata avea un pager și, când i se termina bateria, țârâia. Suna mereu la spital să afle dacă n-au trimis un mesaj între timp.

Telefonul a sunat la 2 dimineața înainte să merg în prima zi de școală în clasa a treia. Aveam opt ani. Părinții mi-au spus mai târziu că au știut imediat că era pentru mine. M-au trezit și m-au adus în bucătărie, unde mă așteptau deja sora și fratele meu. Doctorii spuseseră: „Trebuie să veniți la spital acum. Cred că v-am găsit ficatul potrivit."

De câte ori devine disponibil un organ, ai o oră să ajungi la spital. Ne-am grăbit de parcă era sfârșitul lumii. Chiar și așa, nu era garantat că voi primi ficatul. Uneori, doctorii sună mai mult de un candidat posibil pentru un organ, ca să stabilească pentru care dintre ei e mai potrivit. Cea mai bună anatomie câștigă și ceilalți copii trebuie să plece acasă.

Din fericire pentru mine, n-a fost cazul. Pe mine mă aleseseră pentru ficat. Nici n-am avut timp să sărbătorim pentru că în jumătate de oră intram în operație. Abia înțelegeam ce mi se întâmplă.

Transplantul a durat 16 ore. Părinții au spus că au văzut cum au adus ficatul, conservat într-un recipient cu spumă.

Când m-am trezit, aveam pe burtă o cicatrice mare, proaspătă, în formă de L. Nu-mi amintesc prea bine săptămânile care au urmat. Știu că prima senzație clară a fost cea de foame. Le-am cerut părinților mâncare, cu tuburile încă în gât.

Când mi-am recăpătat cu totul cunoștința, mama mi-a ținut o oglindă în față. Pentru prima oară, mi-am văzut ochii albaștri. Nu mai aveam pielea galbenă și bolnăvicioasă, ci sănătoasă și îmbujorată. Nici stomacul nu mai era umflat. Totul se schimbase în 24 de ore.

Am mai stat două săptămâni în spital, apoi o lună într-un salon izolat. Doctorii m-au sfătuit să port masca și acasă timp de 12 săptămâni. Nu aveam voie să primesc vizite, aveam voie să intru în contact doar cu familia. Dar de acolo, totul a mers ca pe roate. Corpul a acceptat ficatul cel nou și restul e istorie.

Nu vorbesc prea mult despre transplant. Nu că mă supără amintirea, dar n-am motive. Îmi place să fiu obișnuită, ca toți ceilalți. Copiii se purtau mereu cu grijă cu mine, profesorii și părinții spuneau mereu cuvântul „bolnavă" în preajma mea. Toată lumea îmi vorbea frumos și mă înnebunea politețea asta excesivă. Oamenii nu-și dau seama că nu vrei să fii altfel, vrei să fii ca toată lumea, să te integrezi.

Când mă gândesc la asta, mă întristează că cineva a murit ca să-mi dea ficatul. Doctorii nu-ți spun de la cine provine, dar poți presupune că a murit un alt copil, iar moartea lui a fost destul de bruscă încât să-i supraviețuiască ficatul. Nu ai niciodată contact cu familia donatorului. Am avut voie doar să trimitem familiei o scrisoare de mulțumire, în care să le spunem cum mi-a schimbat ficatul donat viața.

Nu am altceva să vă spun, după povestea asta, decât că prea puțini oameni își donează organele. Oricât de dureroasă e moartea cuiva, eu sunt în viață azi doar pentru că cineva a hotărât că e ok să-i folosesc ficatul. Și cred că mulți oameni nu se gândesc să se înregistreze ca donatori în caz că pățesc ceva. Dacă n-ai făcut asta până acum și vrei s-o faci, du-te și fă-o acum.

Uneori o întreb pe mama ce s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi primit ficatul atunci. Mi-a spus că peste câteva luni aș fi murit.

Am avut noroc.

După recuperarea lui Charlotte, familia ei a înființat o organizație caritabilă care susține familiile copiilor care au nevoie de transplant de ficat.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe povești reale:
Cum e să ai cancer la 20 de ani Stomacul meu transformă drojdia în alcool Am învăţat că şi cancerul poate fi dureros de amuzant