Clipuri și fotografii din arhiva autorului
„Salut, prieteni! Eu sunt Adi.”
„Și eu Cristina.”
„Este marți seară, ora 21, dumneavoastră urmăriți TV Giurgiu, iar o nouă ediție a emisiunii Suflet Tânăr tocmai ce a început.”
Videos by VICE
Am zis replicile astea în fiecare săptămână, timp de doi ani și jumătate. Suflet Tânăr, emisiunea pe care o prezentam și-o produceam, era una concentrată pe tineri. Voiam să promovăm puștii care fac mai mult decât să iasă la cafea, să ne concentrăm pe evenimente fericite și să îi facem pe oameni să zâmbească mai mult. Uneori am reușit, alteori am dat-o în bară rău de tot.
După doi ani jumate de emisiune, m-am gândit să împărtășesc câte ceva din experiența pe care am strâns-o în timpul ăsta. Nu de alta, dar poate ai de gând să lucrezi vreodată în televiziune și vrei să știi la ce să te aștepți. Sau doar ești curios să afli ce se-ntâmplă, de fapt, în spatele micului ecran.
TREBUIE SĂ ÎNVEȚI DE LA VÂRSTA ASTA CUM SĂ CONCEDIEZI ANGAJAȚI
Am ajuns la TV din întâmplare. Țineam un discurs, la liceul meu din Giurgiu, iar printre elevii și profesorii de acolo era și un tip care căuta un prezentator pentru televiziunea care se înființase recent. M-a sunat și mi-a propus să lucrez pentru TV Giurgiu. Nu m-am gândit prea mult și am acceptat. Jobul l-am primit fără ca cineva să se uite pe CV-ul meu sau să mă-ntrebe ce note am la școală. Mi-au dat libertatea să aleg pe cine vreau, iar Cristina mi s-a părut cea mai potrivită. Cumva, și ea a fost o norocoasă, la fel ca mine.
Partea cea mai dificilă a jobului a fost că, la un moment dat, în echipa emisiunii s-a alăturat o colegă. Nu mai eram două gazde, ci trei. De obicei, alături de-un singur invitat, deci o situație absolut ridicolă. Practic, eram trei cai care trăgeau căruța în direcții diferite. Am știut cu toții că e ceva e în plus, așa că formula asta a rezistat doar vreo patru săptămâni.
În mod normal, managerul este cel care concediază angajații. Dar, în cazul special al televiziunii locale din Giurgiu, eu am avut sarcina s-o anunț pe tipă vestea asta proastă. Crede-mă, n-a fost deloc un moment plăcut.
SALARIILE ÎN TELEVIZIUNILE DIN PROVINCIE SUNT ÎNGROZITOR DE MICI
Salariile jurnaliștilor din televiziune au fost mereu un subiect la modă, însă deseori sunt supraestimate. Se crede, în special despre prezentatorii TV, că au lefuri imense. Adevărul e că salariile sunt mici, mai ales în televiziunile din provincie. Eu câștigam două sute de lei pe lună, iar după un an și jumătate, leafa mi s-a înjumătățit. Contract de colaborare nu am avut niciodată, sau eu nu am știut de existența lui.
Dar giurgiuvenii credeau că televiziunile locale plătesc salarii la fel de bune precum cele speculate pentru presa centrală. Își închipuiau, probabil, că am un venit similar cu cel al Andreei Esca sau al lui Mircea Badea. Din cauza asta, încercau să ia mai mulți bani de la mine decât de la ceilalți.
Citește și: Cum am ajuns expert la o televiziune din România, după un articol scris pe VICE
Uite, odată voiam să cumpăr flori din piață. Am salutat-o pe doamna de la vânzare, iar ea m-a întrebat bucuroasă dacă nu cumva sunt băiatul ăla de la televizor. Mi-a spus că, pentru mine, buchetul are un preț special, redus, numai 20 de lei. Scria 15 lei pe cartonul de lângă vază. Mă grăbeam tare, i-am dat banii și am așteptat bonul fiscal, dar nu s-a mai întors.
NIȘTE BĂIEȚI DIN ORAȘ MI-AU DEDICAT O PIESĂ HIP-HOP, CU ÎNJURĂTURI DE LA CAP LA COADĂ
Când faci emisiune live, se poate întâmpla orice, de la becuri care explodează, până la înjurături sau reclame. Spre exemplu, prima ediție a emisiunii – una în care ne-am încurcat de mai multe ori, deși citeam totul de pe laptop (nu exista prompter în televiziune pe vremea aia) – a avut cele mai multe telefoane în direct. Mulți ne felicitau, altora li s-a părut amuzant să își audă vocile la televizor, în timp ce un telespectator l-a întrebat pe unul dintre invitați dacă mai consumă etnobotanice la școală.
Altădată, după un material, se aude vocea mea: „Taci, dracu, din gură, Cristino!” Asta pentru că nu aveam căști ca să comunicăm cu redacția. Știam că suntem live doar din semnele băieților de la camere. Pe deasupra,nu aveam nici reflectoare de calitate. Într-o ediție, becul de deasupra noastră s-a ars și a făcut o flamă mare, fix în mijlocul unui interviu.
Probleme mari am avut și cu invitații cântăreți. Unii au cântat al dracu’ de bine, chiar dacă echipamentul nostru audio nu era cel mai bun. La alții, însă, am făcut greșeala să nu le ascult melodiile sau cum cântă înainte să fim on air. Așa că am auzit live piese cântate pe linii melodice cunoscute, fără drepturi de autor, sau hip-hop cu înjurături.
Cea mai aiurea fază a fost când niște băieți au compus o melodie rap despre Suflet Tânăr. Nu a fost vreun imn. Ne înjurau din primul până în ultimul vers, probabil drept mulțumire că îi promovaserăm.
ȚI-E GREU SĂ-ȚI FACI TREABA, PENTRU CĂ OAMENII SE SPERIE CÂND VĂD REPORTERI
Ideea noastră era să facem auzită vocea străzii. Să știm cum gândesc giurgiuvenii, să le oferim subiecte cât mai potrivite pentru ei. Am făcut reportaje cu părerile lor despre poveștile care erau în trend. Numai că oamenii fugeau de noi mai ceva ca dracu de tămâie. Mergeam în parcuri, unde lumea nu e pe fugă, dar tot ne ocoleau. Cu timpul, am dezvoltat o tehnică să luăm scurte interviuri cu opiniile lor. Camera pornită tot timpul și microfonul în fața cetățeanului surprins. Fără introducere, direct întrebarea din reportaj. A funcționat mereu.
Citește și: Zece motive pentru care cred că televiziunile din România nu au ieșit încă din Epoca de Piatră
Fiindcă Giurgiu e un oraș mic, subiectele se epuizau ușor. Așa că mergeam la orice eveniment cu câte o cameră după noi. Cele mai ciudate erau petrecerile din singurul club din oraș. Aveam masă de protocol și făceam reportaje despre orice se întâmpla acolo. Imaginează-ți cum decurgeau interviurile cu tinerii ușor amețiți. Da, toată lumea ne ura.
Partea proastă cu reportajele era că munceam o zi să le filmăm și câteva ore bune să le montăm. După toată munca, ajungeam la un material de maxim trei minute. Nu a durat mult până când am renunțat la vox-uri.
DACĂ TU NU VREI SĂ MUNCEȘTI PE BANI DE NIMIC, SUNT ALȚII CARE AȘTEAPTĂ SĂ-ȚI IA LOCUL
Una peste alta, televiziunea e o afacere. Trebuie să aducă profit, iar costurile sunt reduse la minimul care îi permite să supraviețuiască. E multă concurență gratuită. Bugetele alocate producției de emisiuni în televiziunile locale sunt foarte mici. Cel pentru Suflet Tânăr era zero lei. Noi trebuia să atragem audiența, ca să aibă cine să se uite la reclamele locale, care aduceau un oarecare venit.
Citește și: Povestea Paulei Iacob te învață cum să reușești în viață ca mascotă TV
Iar când prezinți o emisiune săptămânală, ai nevoie de țoale și machiaj. Cum buget n-aveam, singura posibilitate a fost să apelăm la parteneri. Ne machiau și ne îmbrăcau în fiecare săptămână, iar noi îi menționam la începutul și sfârșitul emisiunii. O perioadă ne-am luat hainele de la un magazin local, numai că nu mi se potriveau deloc măsurile lor și pierdeam o grămadă de timp învârtindu-mă pe acolo, în speranța c-o să găsesc ceva care să-mi vină. După câteva săptămâni am renunțat și-am decis să mă îmbrac singur.
În condițiile astea, probabil te-ntrebi de ce nu am renunțat mai devreme. Simplu, pentru că eram un adolescent care visa cai verzi pe pereți, dispus să muncească pe bani de nimic. Oricum, nu e ca și cum TV Giurgiu ar fi murit dacă plecam eu. La ușă așteptau destui oameni, gata să creeze conținut fără să fie plătiți.
Urmărește VICE pe Facebook:
Citește mai multe despre televiziunea din România:
10 televiziuni locale din România, care-s mai amuzante ca orice show de stand-up
Am vorbit cu Ovidiu Ioanițoaia despre cum era televiziunea în anii ’90, când se fuma în direct
Interviu cu autorul emisiunii Vax-Populi de la Prahova-tv