Cum e să fii împușcat în timp ce faci live de Facebook

Seara de 12 iulie 2016 a început ca oricare altă noapte de vară lipsită de griji pentru Tommy Williams. Tocmai se împăcase cu prietena lui și-și luase cu mașina doi veri. Cei trei o ardeau într-o parcare din cartierul Berkeley, din Norfolk, Virginia, râdeau, împărțeau un cui și scandau pe drill rapul lui Lil Bibby. Williams a făcut un live pe Facebook de pe telefonul, pentru mâna de oameni care-l urmăreau. La vreo cinci minute după ce a apăsat pe înregistrare, Williams a rap-uit versurile: „Se aude prin oraș că avem caș." La câteva secunde după aceea, o rafală de gloanțe a explodat prin geamul de la portiera din dreptul scaunului de pasager.

Am simțit cum îmi zboară sticla peste față. Am încercat să sar din mașină – atunci m-au împușcat de două ori în spate. Am încercat să mă mișc, dar n-am putut, așa că am zăcut pe burtă cu fața la pământ și m-am ținut de cap. Încă mai zburau gloanțe.

Îmi aduc aminte că m-am uitat spre stânga, unde zăcea văru-meu lângă mine. Și el sărise din mașină. Am văzut cum îi tresaltă corpul în timp ce-l împușcau.

În picioare mă furnica ceva și simțeam cald – cred că atunci mi-au cedat picioarele. Unul dintre gloanțe m-a lovit în spate și-a ieșit prin partea din față a gâtului, aproape de umăr; aveam brațul super sucit. Durerea era, gen, ascuțită, mă ardea ca și cum mi-aș fi rupt mâna.

Credeam că o să mor în curând.

Telefonul lui Williams a căzut pe podeaua mașinii, dar a înregistrat în continuare. Au mai pocnit zeci de gloanțe. Apoi a urmat un moment de liniște și s-a auzit vocea lui Williams: „Vă rog, sunați la salvare." Se aude un tip care-i roagă pe veri: „Stați calmi, relaxați-vă." Williams a încercat să urmeze sfatul, deși îl durea rău și îi era din ce în ce mai greu să respire. Au sosit paramedicii, care i-au dus pe el și pe verii lui la spital. Se lăsa noaptea și imaginea s-a întunecat încet.

A doua zi, Williams s-a trezit amețit într-un pat de spital, la începutul unei recuperări lungi și dificile. Peste noapte, live-ul lui de pe Facebook se răspândise pe Internet și fusese preluat de canale de știri de la ziarul local la  New York Times și BBC. Dar puțini dintre cei peste un milion de oameni care urmăriseră clipul lui Williams știau cât de grav e rănit. Unul dintre gloanțe îi sfârtecase măduva spinării și-l paralizase de la mijlocul toracelui în jos.

Am aflat din prima zi că nu pot să merg, dar am crezut că e temporar. După ce m-au mutat la etajul nouă pentru recuperare, au venit doctorul cu asistenții lui și mi-au zis că traumatismul e total . A fost îngrozitor. Am cedat și-am plâns, am plâns, am plâns. Îmi aduc aminte că am sunat-o pe gagică-mea și i-am zis că am 1% șanse să mai merg vreodată. Am plâns amândoi împreună la telefon.

Din când în când mă trezesc că mă-ntorc să mă uit la video, încerc să-mi reîmprospătez amintirea zilei ăleia – ce-aș fi putut să fac altfel, cum aș fi putut să fiu mai pe fază. Mi-e greu să-l văd și câteodată trebuie să ies. Nu mai ascult piesa aia de la Lil Bibby.

Alteori mi-aș dori să nu existe clipul ăla, pentru că multă lume a spus chestii negative despre el. Un tip a spus că ne-am căutat împușcatul cu lumânarea, pentru că stăteam în mașină și fumam marijuana. Cred ei că ne-o ardeam gangsteri, dați în urmărire generală, doar pentru că fumam un pic de iarbă. Alt tip a comentat că totul a fost o țeapă.

Nu există un registru național al traumatismelor de măduvă a spinării, dar Centrul Statistic Național pentru Traumatisme ale Măduvei Spinării estimeză că între 243 de mii și 347 de mii de persoane au suferit un astfel de traumatism în SUA. 13% dintre acești pacienți – adică între 31 590 și 45 110 de americani – au suferit traumatismele în urma violențelor, de obicei prin împușcare.

Parcursul către recuperare diferă de la un supraviețuitor de împușcare la altul, în funcție de numeroase variabile, printre care gradul de traumă, acoperirea oferită de asigurarea medicală, situația financiară și sistemul de sprijin – dar mai toți ajung să-și petreacă restul vieții în scaunul cu rotile și să-ncerce să facă față situației. Potrivit lui Jooyoung Lee, un sociolog care a studiat supraviețuitorii împușcării în Philadelphia, multe dintre victime nu au acces la servicii complete de sănătate fizică sau psihică odată ce sunt externați.

Williams, în vârstă de 25 de ani, e încă suficient de tânăr să beneficieze de asigurare medicală din partea angajatorului tatălui său. Merge la un fizioterapeut și la un specialist în terapii ocupaționale și face terapie de cinci ori pe săptămână, de la 7:30 dimineața la 4 după-amiaza. Zice că i s-a aprobat de curând înscrierea în planul Medicaid, pe care contează odată ce va fi prea mare să mai beneficieze de asigurarea tatălui lui, deși posibila abrogare a Legii pentru îngrijire medicală accesibilă și alte schimbări ale politicilor federale de asigurări medicale fac ca accesul lui pe viitor la tratamentele medicale de care are nevoie să fie nesigur.

M-am înscris la ajutor social, ajutor pentru persoane cu dizabilități, dar toate sunt în curs de aprobare. Nu mi s-a aprobat nimic.

Odată ce-ai suferit un traumatism la măduva spinării, te dezechilbrezi complet. La început nici nu puteam să mă ridic în capul oaselor fără să-mi scadă tensiunea. A trebuit să învăț cum să mă mut din scaunul cu rotile în pat sau pe covor, cum să mă-ncalț, cum să mă-mbrac, cum să mă spăl.

Unul dintre gloanțe mi-a ieșit prin gât, pe lângă umăr, și mi-a bulit super mulți nervi din braț. A trebuit să învăț să-mi folosesc mușchii abdominali din zona stomacului și să-mi recuperez multă forță din braț. Am nervii foarte rău afectați și trebuie să iau analgezice.

Traumatismele de măduvă a spinării îți pot afecta grav capacitatea de a face activități fizice pe care odată le luau de bune. Williams e una dintre multele persoane care se văd forțate să abandoneze servicii pe care nu le mai pot îndeplini.

Înainte să se-ntâmple toate astea, puteam să-mi câștig singur banii. Munceam în portul naval Norfolk ca pompier, aveam grijă să nu ia foc vapoarele. Acum, fiindcă sunt în scaunul cu rotile, nu mai pot să urc scările pe vapor sau să mă trec prin locuri înguste.

Nu mai sunt în stare să muncesc. Venitul meu e zero. Mă bazez pe mama și pe tata să mă ajute.

Fiica mea cea mare, care locuiește în Georgia, împlinea patru ani în octombrie. N-am avut bani să-i iau nimic de ziua ei. Mi-a dat tata niște bani și m-a dus la mall, ca să-i iau ceva. Nimic nu se compară cu a fi în stare să te descurci singur.

Supraviețuitorii paralizați ai atacurilor armate se simt de multe ori izolați din cauza noului lor stil de viață. Mulți ajung să caute sfaturi practice, legături și inspirație pe platformele de socializare. La începutul săptămânii, The Trace a scris despre Tyrone Shoemake, supraviețuitor paraplegic al unui atac armat din Philadelphia, care le predă altora propriile filosofii motivaționale, dintr-un scaun cu rotile. Și Williams l-a descoperit pe Shoemake și s-a mirat să-l vadă că face exerciții fizice și conduce.

Pur și simplu nu mai pot să mă mișc ca pe vremuri. Stau în casă, într-un apartament de la etajul doi și nu pot să urc sau să cobor scările. Mi-ar prinde bine un apartament la parter sau o casă. Când nu mă duc la terapie, stau acasă. Singurul lucru pe care mai pot să-l fac, când nu mă joc jocuri video sau cu copiii, e să stau pe Facebook.

Mulți dintre cei mai apropiați prieteni ai mei au dispărut. E ca și cum au uitat de mine sau nu mai exist pentru ei, fiindcă nu mai pot să merg. Singurii oameni care mai trec să vadă ce fac sunt ai mei și gagică-mea. Să zicem că vine weekend-ul, știu că toți ceilalți ies în cluburi, numai eu stau închis în casă. Atunci mă simt singur.

Singurul lucru pe care mi-aș dori să-l pot face ca să mă simt din nou normal e să conduc. Am văzut o doamnă care vine la fizioterapie, are o camionetă personalizată, cu tot cu comenzi manuale. Mi-ar plăcea și mie așa o camionetă sau un camion, să pot să intru ușor în mașină. Mi-ar trebui și comenzi din alea manuale, cum au oamenii în scaune cu rotile. Le vând la un magazin în Norfolk.

Fiica mea cea mai mică stă în Norfolk și ne petrecem mult timp împreună. S-a obișnuit să mă vadă pe picioare, mergând. Mă doare că trebuie să mă vadă în scaunul cu rotile, că trebuie să mă-ntrebe: „Tati, tu de ce nu poți să mergi?" Ca să ies afară să mă joc cu ea, trebuie să mă care pe scări văru-meu în spinare.

La trei săptămâni după atacul armat de la Norfolk, agenții comisariatului SUA au arestat un suspect. Dar Williams se teme că au tras mai multe persoane și că celelalte încă se află în libertate. (Poliția din Norfolk nu a comentat asupra cazului și a motivat că procesul încă nu a ajuns la judecată.) După ce a ieșit din spital, s-a hotărât că are nevoie de protecție.

Prima chestie pe care-am făcut-o când am ieșit din spital a fost să mă duc la magazinul de arme din oraș și să-ncerc să-mi cumpăr un pistol. Nu voiam decât să mă apăr. Oamenii care-au tras în noi încă erau pe stradă și nu ajunseseră la tribunal. Pe vremea aia aveau o pistă pentru unul, dar n-a fost doar el implicat. Au mai fost și alții.

Williams n-a trecut de verificarea cazierului – el zice că nu și-a dat seama că o condamnare pentru un delict comis ca minor o să-l împiedice să dețină o armă de foc – iar acum era vinovat de furnizarea de informații false. Virginia este unul dintre cele opt state americane care aplică o politică de tipul „ai mințit – te-am judecat", ceea ce înseamnă că oamenii legii din oraș sunt înștiințați oridecâteori cineva pică verificarea cazierului. Oamenii legii din Virginia mai sunt obligați și să ancheteze toate vânzările refuzate, chestie care a dus la condamnarea și arestarea lui Williams. În martie are proces.

Odată ce mi-au zis că nu pot să-mi iau pistol, am lăsat deoparte ideea. Îmi iau alte măsuri de siguranță. Înainte postam pe Facebook, gen: „Mă duc acolo, mă duc dincolo." Acum nu mai spun nimănui pe unde umblu, țin secret pentru mine.

O variantă a acestui articol a fost publicată inițial pe The  Trace , un ONG care asigură știri despre arme în SUA. Poți să te înscrii aici la newsletter-ul lor sau să urmărești Trace pe Facebook și Twitter.

Traducere: Ioana Pelehatăi