Quantcast
Cum e să lucrezi într-un laborator de cercetare în România

Cercetarea poate părea moartea pasiunii, dar asta doar pentru că nu știi tu ce-i aia pasiune adevărată.

Iată-mă, cu o mostră de nanofibre metalizate, conductive, transparente și flexibile. Un fel de pânze de păianjen mai șmechere

Cercetarea la români pare de multe ori un subiect științifico-fantastic, o sumă de legende povestite nepoților de către bunici, la gura sobei alimentate cu GPL. Cei mici rămân mereu cu gurile căscate când aud despre cum Ceaușescu a respins un val de tancuri sovietice cu laserul, iar cei bătrâni încheie mereu povestirea cu un oftat îndelung:

Așa era pe vremuri, acum e prăpăd, au furat ăștia tot și nu se mai face nimic.

Nu e chiar așa. Am 26 de ani și lucrez de trei ani în cercetare, în România, în Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor, din Măgurele. M-am angajat la scurt timp după absolvirea Facultății de Fizică, din Universitatea București. Te-ai putea gândi că sunt unul din cazurile alea fericite în care lucrezi fix în domeniul pe care l-ai studiat. Dar nici asta nu e chiar așa.

Cum ajungi în cercetare?

Selfie în geamul nișei din laboratorul de chimie

Eu am ajuns cu maxi-taxi. Dar, în general, printr-un concurs public pentru ocuparea unui post, care sunt anunțate prin canalele obișnuite de comunicare: internet și foi A4 lipite pe ușa de la intrare.

Majoritatea oamenilor pe care îi întâlnesc și care știu că există ceva la Măgurele au doar o idee vagă despre un Institut, cu i mare, unde se face Fizică, cu f mare, dar realitatea este ceva mai complexă. Sunt mai multe institute în România, care acoperă, grosier, o mare parte din spectrul științific, de la sociologie la mamifere marine. Cele care cercetează-dezvoltă fizică sunt concentrate în Măgurele, dar ca entități separate, așa că degeaba mă întrebați ce se mai aude de megalaserul ăla, pentru că eu lucrez la alt institut. Cerințele de angajare într-un institut de obicei încep cu o diplomă de studii superioare în domeniul potrivit și ceva notă minimă de absolvire.

Citește și: Fizicienii au construit un laser care ar putea teleporta chestii pe Lună

Eu m-am dus la concurs cu adeverința de licență și vreo 40 de sutimi peste nota minimă de absolvire, care era opt. Vorbisem cu câteva luni înainte cu un profesor, căruia i-am zis că aș vrea să lucrez în cercetare. El nu avea niciun post liber în grup, așa că m-a dus în vizită în două laboratoare din INCDFM, cele cu care colaborase el mai strâns. Am vorbit puțin cu șeful fiecărui laborator, care mi-au zis să urmăresc când se afișează data concursului și să vin.

Nu aș putea să zic dacă m-a ajutat în vreun fel acest mic exercițiu de networking. Au fost 21 de candidați, iar eu am avut norocul să pic penultimul la rând. Ne-au chemat la nouă dimineața. Nu mâncasem, iar pe la 11-12 am aflat că nu am luat testul pre-interviu pentru un post de programator, la care aplicasem cu câteva zile înainte, singurul alt job decent pe care îl găsisem – și aveam nevoie urgent de un job. Așadar, pe la unu-două când am intrat în sală, eram sedat și nu prea mai detectam ce se întâmplă în jurul meu.

Interviul a constat în prezentarea lucrării mele de licență, Particle in a double well potential, adică zece slide-uri despre cum sare o particulă cuantică dintr-o groapă în alta, teorie cu ceva simulare. Interviul ăla a fost unul dintre cele trei momente din viața mea în care am avut blackout complet, singurul în care nu eram sub influența vreunei substanțe. Când am ieșit, nu mai țineam minte nimic, ce-am făcut sau vorbit, decât că la sfârșit m-au întrebat în ce laborator din institut mă văd lucrând. Am zis că oriunde, nu contează.

Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la HR-ul institutului, care mă felicita că am luat concursul și mă anunța că voi lucra în Laboratorul 10, grupul de nanostructuri și materiale multifuncționale. Sau nanomateriale și structuri multifuncționale? Sincer, nici acum nu știu exact cum se numește.

În fine, cert este că trei luni mai târziu sorbeam dintr-o supă cu tăiței Vifon în laboratorul de electrochimie. Primul meu prânz științific.

OK, am ajuns în cercetare. Acum ce fac?

Port halat alb, mânuși și țin în mână o sticluță cu ceva colorat dubios. Poți să ai mai multă încredere în părerile mele despre știință decât am eu în ce îmi zice sticluța aia.

Dacă ai vrut să lucrezi în cercetare, probabil ai făcut-o pentru că îți place să înveți lucruri noi, ai vrea să descoperi sau să creezi ceva nemaivăzut și ai multe idei. Din păcate pentru tine și egoul tăi, n-o să-ți dea nimeni cheile unui laborator plin de echipamente scumpe și mână liberă să-ți urmezi ideile cu care vii din facultate. Pentru că ideile cu care vii din facultate sunt, statistic vorbind, deja răsuflate, imposibil de pus în practică, sau pur și simplu inutile. Crede-mă, știu mult prea bine despre ce vorbesc.

Citește și: Primul satelit românesc pe orbită

În același timp, ești angajat de obicei pe unul sau mai multe proiecte, cu niște obiective definite de la început, iar jobul tău este să ajuți la îndeplinirea acelor obiective după cum este scris în proiect.

Poate părea plictisitor și moartea pasiunii, dar nu e. Nu neapărat. Obiectivele alea sunt, prin definiție, ceva care nu s-a mai făcut niciodată, nicăieri în lume, altfel n-ar fi fost acceptat proiectul. Rareori e vorba de ceva revoluționar, de cele mai multe se încearcă mici variații ale modelelor, sistemelor, materialelor sau dispozitivelor deja descoperite.

O prietenă căreia i-am descris ce lucrez eu efectiv le zice oamenilor care o întreabă că eu de vreo trei ani cercetez o ață. Asta a înțeles ea din „materiale hibride și dispozitive optoelectronice bazate pe micro și nanofibre polimerice obținute prin electrofilare‟. Ok, asta sună excesiv de tehnic și pompos. În esență, majoritatea activității mele chiar are la bază o ață, doar că ața aia de fapt e mai multe ațe (cred; discutabil; trebuie să mai cercetez hehe), este de vreo 10-15 mii de ori mai subțire decât un fir de păr, dar cam de aceeași lungime, iar procesul prin care o obțin eu poate să o producă în cantități mult mai mari decât alte metode de făcut ațe foarte subțiri.

În plus, când lucrurile devin foarte subțiri, sau în general foarte mici, pot să capete proprietăți teribil de interesante pentru o grămadă de aplicații, de la biosenzori la celule solare.

Ce am tot făcut în anii în care am lucrat a fost în primul rând să învăț să controlez procesele pe care le folosesc, ceva ce pare simplu când citești despre ele, dar se complică când vezi că experimentele ies diferit în funcție de vremea de afară. Apoi am aplicat ce am învățat pentru a face mici îmbunătățiri sau a schimba rețete/procese despre care citisem.

Ca să faci asta, e nevoie de echipamente specifice, cunoaștere specializată și multă muncă repetitivă. Nu repetitivă în sensul de „apasă butonul ăsta de trei sute de ori pe zi‟, ci în sensul „repetă procesul ăsta complex de zece etape, pe patru instalații diferite, până când îți iese același rezultat de zece ori la rând‟.

Instrumentele le găsești în laborator și, contrar intuiției românești, nu sunt (toate) de acum un secol. Dacă institutul sau universitatea a putut să te angajeze, înseamnă, de obicei, că a avut și bani să cumpere echipamente noi. În plus, acceleratorul de particule TANDEM de la IFIN-HH (da, avem și noi accelerator) este popular prin partea noastră de Europă, fiind foarte căutat pentru măsurători de spectrometrie de masă nucleară. Așa că, nu, nu mai e chiar prăpăd și jale, cum îți povestea bunică-tu la gura sobei când erai mic.

Ok, dar ce fac propriu-zis, într-o zi obișnuită de muncă?

Ăsta e unul din momentele în care ai nevoie de o cheie de paișpe. De asemenea, dacă te uiți cu atenție, undeva pe acolo e un filtru de ulei de Dacie

Modelul general este același peste tot, adică metoda științifică așa cum a fost ea pusă în practică de la Aristotel încoace. Îți pui o întrebare, citești tot ce găsești despre subiect, emiți o ipoteză și faci un experiment - sau o simulare, dacă ești teoretician - ca să o testezi. Repeți până când rezultatele experimentale coincid cu ipoteza ta, după care scrii despre asta și încerci să publici.

Lucrezi mult cu calculatorul, citești foarte mult, iar Google e prietenul tău cel mai bun. Dacă ești teoretician, lucrezi și mai mult cu calculatorul și ești practic un programator mai leneș, care nu trebuie să mulțumească niciun client. Dacă ești experimentalist, sau faci cercetare aplicată, șurubărești mult, începi să înțelegi de ce este atât de populară sintagma „dă-mi cheia de paișpe‟, dar spre deosebire de un mecanic auto, ai pielea mâinilor foarte fină.

Mănușile din latex și vaporii de etanol, acetonă și izopropanol sunt la ordinea zilei. De asemenea, orice laborator decent are cel puțin o substanță și/sau instalație care te poate omorî, sau măcar îți dă cancer, dacă nu porți echipament de protecție și nu ești atent. Aproape toate procesele și echipamentele standardizate au timpi de pornire, „încălzire", sau sunt automatizate și nu necesită atenție constantă. Asta înseamnă că în unele zile poți să ai foarte multe pauze de lungimi variabile, de la cinci minute, la câteva ore.

Un venerabil distilor de apă clasic, care își petrece anii de pensie găzduind euglene, dar care este încă funcțional. Sunt aproape sigur că ar putea fi folosit pentru țuică. Îmi place să cred că a fost folosit pentru țuică. La un moment dat, înainte să fie dat spre casare, poate o să-l folosesc eu pentru țuică

Când reușești să obții un rezultat publicabil, te întorci tot la calculator și te apuci să scrii articole, rapoarte și prezentări Powerpoint despre ce ai făcut. Dacă ești genul introvertit, ai anxietate socială, sau pur și simplu urăști oamenii și te gândești că o să scapi de interacțiunea cu ei lucrând într-un laborator, o să-ți iei o mare țeapă.

Citește și: Oamenii de știință spun că suntem la trei minute de apocalipsă

O bună parte din job implică să ții prezentări publice, să răspunzi la întrebări și să faci networking. Asta se face mai ales în străinătate, așa că o să călătorești des în interes de serviciu, fie că-ți place sau nu. Totul e în engleză, deci e imperativ să poți să citești, vorbești și să scrii în această limbă și în variantele sale de baltă de pe diverse continente. Asiaticii sunt cea mai mare provocare.

Bidoanele astea sunt în aceeași cameră cu distilorul, deci e posibil să fie de fapt țuică

Programul de lucru este de cele mai multe ori flexibil, pe principiul „stai cât vrei, important e să termini ce ai de făcut‟, și, de obicei, este structurat în jurul echipamentelor folosite. E posibil să te duci în weekend la muncă, sau la ore dubioase, ca să pornești/oprești o anumită instalație, sau să verifici că n-a explodat. Cu cât avansezi și devii mai independent, cu atât ai mai multă libertate și, implicit, nevoie de automotivare și organizare. Știința nu este pentru oameni care așteaptă ordine de la alții.

Cum e salariul (și, apropo, de unde naibii vin banii în cercetare)?

Nu prea sunt probleme cu gender equality în Măgurele

Pe scurt, banii vin din proiecte și granturi. Pe lung, tot din proiecte și granturi. Sunt bani publici, alocați de guvern sau UE pentru împingerea orizonturilor cunoașterii, dar care trebuie câștigați prin competiție. Așadar, un cercetător nu este tocmai un bugetar, însă nici un antreprenor. Indicatorul de performanță principal în majoritatea proiectelor de cercetare sunt articolele publicate în reviste și jurnale peer-reviewed cotate internațional. Deci, simplificând brutal, un cercetător primește bani ca să publice, sau ca să echipeze laboratoare pentru a putea să publice.

Ce este specific în cercetarea românească ține, evident, de eficiența guvernului în a distribui banii pe care zice că îi alocă. Acum zece-douăzeci era, într-adevăr prăpăd și jale, din ce îmi povestesc colegii mai în vârstă. Pot doar să-mi imaginez cum e să ai bani pentru o singură pereche de mânuși de protecție în tot laboratorul, în timp ce eu schimb și trei perechi într-o zi.

Am găsit bijuteria asta pitită după o masă. Colegii mei nu prea știu ce-i aia hipster

Cel mai grav derapaj de când sunt eu angajat a fost în 2014, când s-au tăiat fondurile unor proiecte la jumătate, proiectele fiind deja în desfășurare. Nu este foarte plăcut să afli în mijlocul unui proiect planificat pe trei ani că mai ai doar câteva luni de finanțare.

În rest, în afară de întârzierea salariilor în primele două-trei luni ale anului, tot din motive guvernamentale - ceva legat de o ștampilă care se găsește greu, din câte înțeleg - lucrurile au mers destul de bine, iar salariul meu a evoluat de la decent la mai mult decât decent.

Citește și: Psihologii din România o s-o ia razna înainte să aibă un salariu decent

Pentru că salariul e un subiect tabu la români, o să zic doar că în primul an câștigam cam cât un angajat de call-center pe limbă străină, iar acum câștig ceva mai mult decât un programator junior, cu ceva bonusuri pe sfârșit de an.

La ce e bună cercetarea?

Acolo în tulumba aia bleumarin-verzui vin toți atomii din Europa să se dea cu viteză.

Dacă prin util înțelegi un rezultat tangibil, o fabrică, un șurub, acolo, atunci nu e deloc utilă. Chiar și cercetarea aplicată, care își propune să realizeze noi dispozitive și materiale, poate să nu aducă nimic economiei, în afară de taxele plătite de cercetători din salarii. Dar asta ține de felul în care funcționează economia și industria, nu de cercetare. Eu pot să inventez un dispozitiv nou-nouț, care face ceva util mai bine decât ce există deja pe piață, dar de la un prototip până la un produs sunt ani buni de dezvoltare și optimizare, și nu prea mai e treabă de cercetare, ci de inginerie. Apoi, odată dezvoltată o tehnologie, cu tot cu mijloacele prin care poate fi produsă, trebuie să vină cineva să construiască fabricile, să facă produsele și să le vândă, iar asta e treabă de investitori și marketing.

Citește și: Un chimist mi-a explicat cum ne prăjim de la legale

Sunt destule idei și concepte inovatoare care adună praf prin institute și universități pentru că nu a avut nimeni timpul și resursele necesare să le pună în practică, sau piața și investitorii nu au considerat că au valoare la un anumit moment. Este valabil peste tot în lume, România nu face excepție.

Cu microscopul ăsta puteai să te uiți la atomi individuali. Acum poți să te uiți la el în holul de la intrare în institut

Ideile care ajung, totuși, pe piață și în viața noastră de zi cu zi, pornesc tot din cercetare finanțată de stat, fie direct, fie indirect, prin oameni care sunt antrenați în institute și universități înainte să se angajeze în companii private.

În plus, expertiza și know-how-ul acumulate de cercetători, împreună cu infrastructura de cercetare, sunt utile și în afara scopului inovativ. N-o să ne pară rău că am dat milioane de euro pe microscoape, spectrometre și oameni educați să le folosească când o să se prăbușească o navă extraterestră prin Carpați și o să trebuiască să identificăm din ce e făcută, înainte să vină americanii să ne-o fure.

Și, totuși, ce se mai aude de megalaserul ăla?

Of, bine. Fie, vorbim și despre asta. Clădirea a fost terminată, s-a tăiat și panglica, dar nu știu dacă laserul propriu-zis a fost adus în clădire. Ultimul zvon pe care l-am auzit era că acoperișul trebuie refăcut pentru că plouă înăuntru. O să te opresc înainte să exclami „Tipic românesc!" și o să-ți zic că firma care a construit-o e germană și că genul ăsta de chestii, întârzieri și devieri de la plan se întâmplă în orice proiect de anvergură.

Iar ELI-NP este un proiect de anvergură. Tipic românesc pare să fie doar folosirea unei naționalități abstracte, separate de individ, ca scuză pentru neajunsurile unei societăți alcătuite tocmai din indivizi.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre știință, în general:
Oamenii de ştiință au construit un creier artificial autist
Știința a descoperit cum să transformi zahărul în medicamente
De ce naibii separăm ştiinţa de religie şi artă?