Cum e să tragi cu arma în deşert, ca americanii, deşi eşti român

Pe de o parte, e ciudat că cel mai înfricoșător moment din viața mea e tocmai ăsta, când am în mână un AR-15, o armă cu 30 de gloanțe în încărcător. Sunt cu S. într-o văgăună cu nisip roșiatic, în dreapta drumului ce duce spre muntele Four Peaks din Arizona. Se lasă seara, dar tot al naibii de cald e, pe picioare ni se urcă furnici, ceea ce nu ne împiedică să împușcăm discuri portocalii și butelii abandonate. Suntem aici de vreo oră, și uite că mi s-a făcut frică.

În dreptul camionetei noastre tocmai a tras o vechitură, din ea coboară trei siluete, și siluetele ne urmăresc de acolo. Trec minute bune, sunt la vreo sută de metri de noi și nu răspunde niciunul când S. strigă „Hello” și le face cu mâna. După aia S. se duce să aranjeze un nou rând de discuri pe coasta dealului, cică să rămân eu lângă arme. Cei trei pornesc încetișor spre mine. Îmi dau seama cât de ridicol sunt: un slăbănog cu ochelari, șepcuță și pușcă, ce vrea să pară liniștit.

Videos by VICE

cum-e-sa-tragi-cu-arma-in-desert-ca-americanii-desi-esti-roman-713-body-image-1437039884-size_1000

De acum pot să-i văd mai clar, îi și aud: doi bărbați mai bătrâni și unul tânăr, toți în salopete gri, vorbind între ei în spaniolă. În dreptul meu, cel mai în vârstă, un mexican cu obraji ascuțiți și fără dinți, scoate un revolver vechi, cu țeavă gravată cu înflorituri, i-l înmânează puștiului, iar acesta îl cântărește în palmă. S. e deja lângă mine când mexicanul începe să tragă, arma are recul sănătos și îl scutură binișor. E straniu cât de repede se obișnuiește urechea cu zgomotul unei arme de foc, cum creierul intră în ritm și-ți zice să te calmezi și să aștepți următoarea rafală.

Nu văd care e ținta mexicanului, oricum undeva în față. Zâmbește, și e un zâmbet anume, sticlos, rânjetul-omului-care-trage-cu-arma. Îi zic lui S. că am avut ceva emoții până să văd ce gând au mexicanii, și el râde de mine. „N-ar fi apucat să facă nimic, s-ar fi terminat repede episodul ăsta”. S. avea revolverul cu el și chiar știe să-l folosească. Ce-i drept, n-ar fi trebuit să-mi fie frică cu S. în raza vizuală: omul ăsta are trecut militar, se pricepe să intuiască mișcările celor din jur, vede imediat armele ascunse sub haine când merge pe stradă. De Crăciun, mi-a dat cadou o armă făcută cu mâna lui, compusă din două țevi cu filet. Plus că mi-a promis prietenia absolută sau ceva de genul: înainte să plec într-un weekend la Las Vegas, mi-a zis să-l sun dacă se întâmplă să omor vreo prostituată pe-acolo. După aia a râs, cum râde el mereu.

Saguaro găuriți până-n vârf

E o după-amiază de septembrie și e prima dată în viața mea când particip cu adevărat la o tragere. Când aveam vreo zece ani, taică-meu, la vremea aia plutonier major, m-a luat cu el în poligonul din Huși. Am stat însă departe, n-am văzut mai nimic, țin minte doar că-mi era frig. Au trecut 20 de ani de atunci, Hușiul a intrat în NATO, iar eu sunt în America cu o bursă. Noul meu amic S. m-a invitat să golesc niște încărcătoare împreună cu el, ca și cum m-ar invita la o bere. Pentru mine, planul ăsta are aura unei misiuni secrete, dar în fața lui S. încerc, pe cât posibil, să păstrez un aer cool. Încărcăm în portbagaj o învelitoare lungă și verde, plus câteva genți negre, cu căștile, cutiile cu gloanțe și discurile ceramice portocalii. O să ne jucăm cu un AR-15, un AK-47, un shotgun Mossberg 930 SPX și un revolver Smith & Wesson model 681, cu șase gloanțe.

S. pune în bagaj și o cutie de cartușe speciale, verzi, cu alice. Vrea să le încerce, și la o adică să le folosească prima dată când îi intră un hoț în casă. Plus un îngeraș din porțelan, cadou de la soacră: îl interesează ce efect va avea asupra bibeloului un foc de shotgun. Ieșim din Phoenix și mergem câteva mile spre est pe o autostradă brici, după aia pe un drum mai prost, care începe fix la intrarea în rezervația populației Tonto Apache.

cum-e-sa-tragi-cu-arma-in-desert-ca-americanii-desi-esti-roman-713-body-image-1437039773-size_1000

Tribul are drepturi extinse asupra teritoriului, are propria poliție, legi și multă sărăcie. De o parte și de alta, printre buruieni și cactuși se iveau dărăpănături, uneori rulote dintr-alea înțepenite, peste care au crescut anexe. După aia oprim la o benzinărie de-a indienilor și cheltuim câțiva dolari pe bomboane, alune și energizante. Facem dreapta pe un drum de pământ și găsim un loc bun. Lângă Four Peaks – munte din care oamenii extrag ametist și după care au botezat chiar și o bere – e o lună imensă și străvezie, soarele e și el sus și-și face treaba. Sute de cartușe goale strălucesc în praf.

Bucata asta roșiatică de deșert e împânzită de poligoane improvizate ce miros a plastic încins și praf de pușcă, cu ținte împrăștiate în tot locul. Uneori țintele aduse de acasă nu sunt de ajuns: uriașii cactuși saguaro sunt ciuruiți până-n vârf, la fel și semnele de circulație de pe marginea drumului. Îmi închipui că, dacă ar da o ploaie peste locul ăsta, apa ar trebui să țâșnească prin zeci de mii de găurele, ca-n desene animate. Înainte să trag primul foc, S. îmi zice că sunt câteva reguli simple: te asiguri că nu-i nimeni dincolo de țeavă, că nu îndrepți arma către nimeni, nici când o știi descărcată, că ai scos siguranța doar înainte să apeși. Când tragi din picioare, adaugă el, e bine să ții picioarele puțin depărtate și trunchiul aplecat un pic în față, ca să poți încasa reculul. Evident, controlul cel mai bun îl ai când stai pe burtă, pentru că arma are un punct de sprijin.

Ascult și execut, dar îngheț minute în șir cu ochii în cătare și degetul pe trăgaci. Îmi transpiră palmele și am impresia că o să-mi alunece bucata asta de metal din mână, și, în cazul fericit în care n-o să omor pe nimeni, cel puțin o să mă fac de râs. Mângâi doar trăgaciul și arma mă împinge înapoi doar un pic, mai apăs o dată și încă o dată. E frică, ba nu-i doar frică, e adrenalină sau ceva, simt nevoia să golesc încărcătorul. „E foarte bine”, mă încurajează S., „cred că știu în ce-ai vrut să tragi”. S. zboară repede câteva discuri, trece de la unul la altul într-o clipă, cu mișcări precise. Cică să facem o întrecere: trei focuri din picioare, trei sprijinit într-un genunchi, trei lungit pe husa shotgunului. Hai să vedem cine o să spargă mai multe discuri.

Momentul ăla când auzi: „That’s bullshit!”

E bine să ai calitățile lui S. dacă locuiești în Arizona. Statul ăsta, care se confundă cu o vedere din Marele Canion sau de prin Monument Valley, are printre cele mai permisive legislații cu privire la posesia și folosirea armelor de foc. Practic, orice persoană peste 21 de ani are voie să aibă cu el un pistol și să apese pe trăgaci, atâta vreme cât nu-l ține la vedere. Și adolescenții au voie, dacă e cu ochii pe ei vreun adult. Doar pentru a umbla pe stradă cu arma la brâu – și în Phoenix se întâmplă uneori să ghicesc conturul unei arme sub un tricou – e nevoie de un permis special.

Magazinele de arme au străluciri și dimensiuni de mall: scările rulante te poartă printre urși împăiați și manechine în costume de camuflaj. Parcarea e plină de camionete din alea puternice, gata să taie America în toate direcțiile. Eddie, care mi-a fost un fel de gazdă în Phoenix, îmi tot zice că sigur i-ar plăcea lui taică-meu o mitralieră, păcat că nu pot s-o transport până acasă. Îi spun că nu sunt sigur, iar el se miră că europenii sunt atât de sperioși în privința asta. La ieșirea din magazinul de arme, Eddie mă lămurește care-i treaba cu eventuala schimbare a regimului armelor în State: „Sunt niște liberali în țara asta care vor să ne ținem în brațe și să ne pupăm. That’s bullshit!”

cum-e-sa-tragi-cu-arma-in-desert-ca-americanii-desi-esti-roman-713-body-image-1437039816

Autorul și muniția

Peste o treime dintre americani țin o armă în casă, arată un studiu făcut în 2014 de Pew Research Center. Aproape jumătate dintre aceștia susțin că au nevoie de arme pentru a se apăra, iar 32% pentru vânătoare. S. mi-a povestit despre un soi de experiment, un orășel din Colorado în care autoritățile au obligat pe toată lumea să țină o armă de foc în casă. Vorba vine „toată lumea”, excepții au fost destule: bolnavii psihic, cei condamnați și cei care nu-și permit o armă. Chiar și așa, cică măsura a funcționat și criminalitatea a scăzut, fiindcă doar un tâlhar fără minte îndrăznește să intre într-o gospodărie în care știe că va găsi cel puțin o armă.

Dar uneori se întâmplă ca vreun puști să pună mâna pe-o mitralieră și să-și împuște colegii și profesorii, și atunci se discută negreșit despre schimbarea legislației. O schimbare substanțială e foarte greu de dus până la capăt, întrucât se ajunge la Constituție, și de Constituție nu se atinge nimeni. Acum doi ani și jumătate, la puțin timp după atacul de la școala Sandy Hook din Connecticut, l-am întrebat pe Mike Follo, un instructor de tragere din Massachusetts, despre urmările incidentelor de felul ăsta. „De fiecare dată cînd se întâmplă o tragedie, numărul celor înscriși la cursuri creşte substanţial. După ce Obama a început să vorbească despre o nouă legislaţie, numărul celor înscrişi s-a triplat “, îmi zice Follo.

cum-e-sa-tragi-cu-arma-in-desert-ca-americanii-desi-esti-roman-713-body-image-1437039853-size_1000

Însă dincolo de discursul clasic cu „Trebuie să ne protejăm familiile”, mai e o chestie pe care cetățeanul o vrea subînțeleasă: „Să nu care cumva să ne luați jucăriile!”. Chiar dacă în statistici doar 7% dintre respondenți admit că au arme ca să tragă de plăcere, situația din teren pare nițel diferită. Într-o zi de weekend găsești cu greu un loc bun în care să tragi, deșertul Sonora răsună de bufnituri și pocnituri de diferite calibre. Familii întregi își trag camionetele pe marginea drumului, descarcă genți lungi, mese și scaune pliabile și se pun pe treabă. E un fel de pescuit, doar că mult mai zgomotos. Când îmi zice cum a făcut totul ca să-și țină cei doi băieți aproape de el și departe de găștile din West Phoenix, Eddie enumeră armele printre alte distracții de familie, precum ATV-urile și excursiile la Universal Studios. E vorba de pac-pac, cu voie de la Constituție.

La urma urmei, nu-i mare lucru să pui ținta, să tragi siguranța, să apeși pe trăgaci ușor, doar cu vârful degetului, să simți metalul cum frige, să vezi praful cum se ridică la zeci de metri în fața ta, să vezi portocale și îngerași din porțelan explodând, să aștepți ecoul și după aia liniștea, s-o iei de la capăt. Arma e puternică, inima se umple de plăcere, iar tu ești stăpân peste toate cele. Ești cel mai fioros animal de pe pământ și, oricât de prăpădit ai părea, de-acum poți umple deșertul de cartușe. E totuși civilizat să iei o pungă și să strângi după tine.

cum-e-sa-tragi-cu-arma-in-desert-ca-americanii-desi-esti-roman-713-body-image-1437040553-size_1000

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre români prin străinătate:
De ce nu-i pasă nimănui de românul răpit de jihadiști în Burkina Faso
Cum vede un român din Congo secta lui Arsenie Boca
Un fost corespondent român de război îți explică cum funcționează răpirile teroriste