Îmi amintesc. Era o zi caldă de septembrie, anul 1999. Stăteam cu toții îngrămădiți pe coridorul de la parterul căminului studențesc de la Drept, cunoscut și drept Căminul „6 martie‟. Intram în al doilea an de studenție și decădeam pe scara ierarhică a confortului. Când am intrat la facultate, ai mei au insistat să stau în chirie. Explicația în sine a acestei decizii ar trebui să fie suficientă ca să înțelegi fiasco-ul absolut care a urmat: „E mai bine în chirie. Poți și tu să te odihnești după cursuri‟.

Colegul de bancă de la liceu intrase și el la Jurnalism și avea o garsonieră disponibilă în Drumul Taberei, lângă un cimitir. Nici azi nu știu a cui era, mai exact, garsoniera aia. Cred că a mătușii lui. Mă rog, ideea e că, după un an, ușa de la intrare cădea din balamale, pereții erau galbeni de la fumul de țigară, în cameră erau gunoaie pe jos, amestecate cu cartofi putreziți, iar unul dintre pereți avea o gaură. Nici nu mai știu cum a apărut gaura aia. Părinții noștri au convenit că e mai bine să nu mai stăm împreună. Eu am ajuns la cămin. El a rămas în văgăuna aia.

Bun, deci era o zi caldă de septembrie, anul 1999. Ne frecam transpirați unul de altul, cărând bagaje voluminoase, perne, pături, haine, borcane cu zacuscă. Din când în când, pe ușa principală a căminului intra cineva cu o pungă mare. Fusese trimis de restul colegilor de cameră să cumpere chestii de curățat, perie d'aia de spălat wc-ul, o mătură și un coș de gunoi. Îl priveam cu jind, ștergându-ne de transpirație. Procesul ăsta a durat aproape toată ziua. Într-un final, când lumina începuse să se îmbine fermecător cu întunericul toamnei, am primit cheia camerei unde urma să locuim tot anul.

Am intrat în cameră, ne-am lăsat bagajele, nădușiți și rupți de oboseală. Eram eu și cu unul dintre colegi, un tip de pe lângă Târgoviște. Ne-am aprins câte o țigară, uitându-ne la golul din jurul nostru. De vizavi se vedea o tipă în pantaloni scurți, cocoțată pe pervazul minuscul, ca să șteargă geamurile camerei pe din afară. Îmi amintesc că am vorbit puțin despre asta. Despre ce-i face pe oameni să facă un lucru atât de cretin, să stea pe o bucățică de tablă de câțiva centimetri, la etajul doi, doar ca să curețe un geam.

Pe la mijlocul discuției, ceva ne-a întrerupt. Am tăcut amândoi și l-am privit cu atenție, era prima noastră întâlnire oficială, primul semn de bun venit. La câțiva metri de noi, un gândac uriaș, negru, se prelingea leneș pe perete.

Când ești student, toată lumea îți zice că ești cel mai tare. Dumnezeu în piele și oase. „Trăiește-ți tinerețea!‟, ți se strigă de peste tot. E ceva stresant în toată chestia asta. Poate senzația că ai la dispoziție patru ani ca să te pui în cap, pentru că dup'aia viața începe să toarne tone de dejecții peste tine. Mă mai gândesc uneori la chestia asta cu „trăiește-ți tinerețea‟, când ascult posturile de radio comerciale din România. Da, alea, la care tipii super haioși care fac matinalele te iau direct, de luni dimineața, cu „au mai rămas numai cinci zile și vine weekendul!‟.

Nu prea mai știu cum e azi, dar în perioada în care am fost eu la facultate, studenții erau, într-o proporție covârșitoare, săraci, extrem de săraci și catastrofal de săraci. Mai erau și ceilalți, doar că lor li se spunea altfel. Li se spunea „bucureștenii‟. Erau ăia ale căror mame le spălau chiloții, ăia care venea îmbrăcați în haine curate și gata mâncați, de acasă. La cămin era altfel.

Pe lângă tipul de pe lângă Târgoviște (al cărui nume, sincer, nu mi-l mai amintesc, deși îmi aduc aminte că-l consideram un prieten), în camera noastră mai locuia un băiat, din Brăila. Ăsta era exact tipul ăla pe care ți-e jenă să-l prezinți părinților. Muncea toată ziua la McDonalds, când la întorsul cartofilor în ulei, când la spălatul pe jos. Seara venea rupt și avea o rutină bătută-n cuie, până la secundă.

Mai întâi, își aranja chestiile din dulap, deși, dat fiind că era plecat toată ziua, toate erau în exact același loc în care le lăsasese. Apoi făcea duș. Apoi, stătea pe marginea patului. Ne privea în ochi, cum te privește un părinte dezamăgit, și ofta. Atât. Ofta câte zece minute. Nu trebuia să zică niciun cuvânt, mesajul era clar: „Poate dacă ați munci și voi, n-ați mai fi așa distruși…‟.

Noi fumam și-l priveam. Avea dreptate.

În mod normal, când stai în cămin există un număr limitat de camere unde poți intra de-a-n-pulea. La mine erau trei. Față-n față cu camera noastră era una de fete. Aici se dădeau petrecerile, dacă poți numi așa ceva niște chestii triste, în care se asculta Tudor Gheorghe și se bea vin prost, de casă, trimis de părinți cu trenul. Din când în când, chefurile astea se terminau în conflicte. Nu verbale, ci bătăi în toată regula. Îmi amintesc de un tip care vizita camera asta și care nu venea niciodată neînsoțit de cel mai bun prieten al său: un cuțit de pădurar. Bea și el cu noi, mai râdea din când în când, stând rezemat cu spatele de perete și cu pumnalul la brâu.

În dreapta acestei camere, era dormitorul colegilor de la Filosofie. Acolo stăteau trei băieți. Se citea multă filosofie și literatură, dar nu în sensul ăla plictisitor. Un tip din Giurgiu, bunăoară, a ajuns să fie numit, informal, „Kant‟, după ce și-a petrecut întregul an citind Critica Rațiunii Pure. Atât și nimic mai mult. „Kant‟ îl buchisea pe Kant în beznă totală. La un moment dat, când un alt coleg, înspăimântat de bezna din cameră și de mirosul unei camere de băieți, a încercat să tragă draperiile, ca să facă lumină, Kant a răcnit la el: „Trage-le la loc, în pula mea! Arde soarele!‟. Astăzi, „Kant‟ este un programator de succes.

În fine, ultima cameră la care aveam acces necondiționat, era tot de fete. Pe aici dădeam cel mai des, dintr-un motiv foarte simplu: era mâncare. Tipele de aici păreau desprinse dintr-un fel de sectă hippie. Se și mișcau ciudat, nu ca o femeie normală, folosindu-și picioarele, ci plutind așa, feeric. Ca niște zâne. Mâncarea nu era foarte variată, dar măcar era. Țin minte că, în anul acela, am mâncat în neștire un fel de sandvișuri, formate din două bucăți de mămăligă veche, cu o bucată de telemea la mijloc, totul pus într-un toaster.

Când venea mâncarea de la părinții unuia, părea un fel de serbare câmpenească. Se adunau toți din cele trei camere și se devora totul. În general, operațiunea dura cam 15 minute și ceea ce vedeai pe fețele oamenilor, la final, era fericire. Fericire adevărată.

Tot în camera asta despre care vă spun am ascultat și cea mai proastă muzică din viața mea. Practic, un an întreg, am audiat, de câteva ori pe zi, zi de zi, primul și al doilea album Vama Veche. Drept pentru care, folosesc ocazia să-i transmit acest mesaj lui Tudor Chirilă: „Tudore, ăia care zic cât de mișto și autentic erai tu la început, dar că acum te-ai stricat și ai dat-o pe comercial, habar n-au muzică. Nu, tot timpul ai fost de rahat‟.

Căminul de la Drept era cea mai împuțită chestie din lume. Sper ca azi să fie mai bine, dar mă mir că am trecut pe acolo și am scăpat fără o hepatită mică. Budele erau tot timpul înfundate, de rahat și tampoane folosite, iar mirosul de acolo nu dispărea niciodată. Câteodată, când femeile de serviciu își luau inimile-n dinți și intrau acolo, mai spălau pe jos. În zilele acelea, tot căminul mirosea a rahat și a clor cu aromă de lămâie.

Nu existau perdele la duș. Luai un cearșaf și-l agățai de țeava de metal pe care trebuia întinsă, oficial, perdeaua. De obicei, ca să intri la duș, trebuia să-ți rezervi cam o oră. Nu din cauza cozilor, nici pentru că studenților de acolo le plăcea să se îmbăieze în apă caldă cu orele, ci dintr-un motiv mult mai simplu. Dușul era locul preferat pentru partidele de sex.

Abia ajuns acolo, la duș, înțelegi mai bine rasa umană și ce de căcat e toată faza cu romantismul, petalele de trandafiri și șampania, la rece, lângă cada plină de spumă. Nu, la cămin, doi și-o trag în spatele unui cearșaf, știind că la niciun un metru mai încolo, alți zece îi aud cum gem și că vor trebui să dea fața cu ei, când ies. De ce o făceau?

Pentru că la cămin cea mai nasoală parte e legată de aia cu sexul. Dacă te apucă, nasol, trebuie să te descurci cumva. Pe lângă asta cu dușul, mai funcționau convențiile civile, între partenerii de cameră. Adică, du-te și tu un sfert de oră pe afară, și-ți dau eu un beep când se termină. Uneori, se întâmpla neprogramat, adică seara, după stingerea luminii. Atunci, aveau loc celebrele partide de sex tăcut. Adică alea în care îți pui palma peste gura tipei, de abia mai are cum să respire, stai învelit până-n gât și te miști de parcă corpul ți-ar fi acoperit în întregime de ghips, înjurând vreun arc al patului.

Și când asta se termina, se făcea liniște. Închideai ochii fericit, încântat de reușita ta. Simțeai cum somnul te învăluie încet, cu iubirea vieții tale în brațe, dormind. Și apoi auzeai. Sunau ca picăturile de apă, mai rare, la început, din ce în ce mai dese, după. Îți acopereai capul cu pătura, o acopereai și pe cea de lângă, dacă țineai la ea cu adevărat. Pentru că știai de unde se auzeau sunetele alea. Erau gândacii care cădeau de pe tavan, direct pe linoleumul camerei.

Dar lucrurile nu au stat tot timpul așa de nasol. Retrospectiv, găsesc studenția o mare mizerie, inutilă și obositoare, dar am rămas cu imagini mișto din perioada de căminist. Deși eram foarte săraci, tot timpul era ceva de băut. Din când în când, chiar și niște iarbă, naiba știe cine o aducea.

Astăzi, după bețiile astea ți s-ar face o jenă cumplită, dar atunci râdeam de ne spărgeam. Unul dintre noi, un moldovean aprig, a băut atât de mult, încât, când i-a venit să vomite, s-a dus direct la geamul camerei și, nereușind să-și stabilizeze tirul, a eliberat încărcătura în capul paznicului. Când ne îmbătam, ascultam punk și făceam pogo pe coridoarele alea împuțite. Sau, în cazurile hardcore, treceam la nivelul maxim: ieșeam afară, așa, beți criță, și intram printre haitele de maidanezi din spate de la Drept. Urmau probe de alergat viteză, cu unu distrus de frică, urlând, în timp ce ceilalți râdeau în hohote de el.

Apoi, când vremea începuse să se-ncălzească, zilele se duceau mai mult pe acoperișul căminului. Fetele făceau plajă acolo, îmbrăcate în chiloți și sutiene. Noi, băieții, beam bere ieftină. Ne uitam la ele și ne ziceam ce le-am face, dacă le-am prinde. Evident, nu le-am prins niciodată.

În cămin se asculta și multă muzică bună, se schimbau cărți și se făceau prietenii care mai durează și astăzi. Fetele umblau în pijamale și pantaloni de trening, nemachiate, și era mult mai mișto că lucrurile se întâmplau așa.

Când a venit căldura mare, am plecat cu toții din acel cămin. Unii s-au dus în alte cămine, alții prin mansarde sau demisoluri insalubre.

Coșul de gunoi și mătura (care arăta ca nouă, pentru că un an nu fusese folosită vreodată), le-am lăsat celor care urmau după noi.

Citește și alte chestii despre viața în anii '90:
Cum te făceai praf în Bucureștiului anilor '90
Ce probleme aveai ca tânăr român în tranziția haotică din anii '90
Cum a fost să cresc ca rocker român în anii '90