M-a enervat teribil Călin Popescu Tăriceanu când s-a dus pe ușa din dos la Direcția de Permise și Înmatriculări Auto, deși acolo era o coadă de o mie de persoane. Dar și mai mult m-au enervat românii care nu au avut nimic de comentat că președintele Senatului s-a băgat în fața lor. Dacă era vreun cetățean oarecare, sigur l-ar fi scos cu șuturi în cur din sediul instituției. Dar nu, cu Tăriceanu nu se cade… Noroc cu avocata din București care a depus o plângere penală pe numele președintelui Senatului. Salvează o parte din onoare, nu multă, dar orișicât.

Adevărul e că știu ce înseamnă să ai treabă pe la Direcția de Permise și Înmatriculări Auto din București. Nu-s nici două săptămâni de când am încheiat turneul birocratic pentru înmatricularea unei mașini, deci aș putea spune că nici nu mi s-au cicatrizat încă rănile. Pentru că trebuie să treci printr-un adevărat calvar, ce presupune multe drumuri pe la instituțiile statului, cozi interminabile, zile pierdute, nervi și discuții inutile cu funcționarii. Iar instituția din Pipera e doar vârful icebergului.

Dacă ai fost și tu unul dintre ăia care au zis, „Hai, bă, ce mare chestie a făcut Tăriceanu, păi dacă aveai funcție nu făceai și tu la fel?", hai să-ți descriu, pas cu pas, ce înseamnă să-ți înmatriculezi o mașină nouă, în Bucureștiul anului 2016. Poate nu știai.

Bun, după ce am semnat contractul de vânzare-cumpărare cu fostul proprietar al mașinii, doamna de la biroul de perfectat acte mi-a făcut o listă cu tot ce mai am de făcut. Când mi-a atras atenția că toate etapele respective trebuie făcute, potrivit legii, în maximum o lună am râs: „Le fac într-o săptămână, nu într-o lună!". A râs și doamna când m-a auzit. Avea dreptate să râdă de mine.

Primul lucru pe care l-am făcut, după ce am ajuns cu mașina acasă - o cumpărasem din Brăila, iar eu locuiesc în București - a fost să sun la Registrul Auto Român de unde trebuia să obțin un certificat de autenticitate a mașinii. M-au programat exact peste două săptămâni la sediul din Voluntari. Doar atunci mai aveau locuri libere.

În ziua stabilită am plecat de dimineață, prin traficul din București, și am ajuns la 10. Când mi-a venit rândul, inspectorii de acolo mi-au verificat mașina să vadă dacă nu cumva e furată, dacă e una și aceeași cu mașina din cartea de identitate, după care mi-au spus să stau în sala de așteptare până voi fi strigat ca să-mi dea certificatul. Mi l-au dat după o oră. Treaba asta m-a costat 118 lei. Și o jumătate de zi pierdută.

Al doilea drum pe care a trebuit să-l fac a fost la Direcția de Taxe și Impozite a Primăriei Sectorului 6, unde trebuia să înscriu mașina din punct de vedere fiscal. Adică să afle și funcționarii de la primărie că am mașină nouă, ca să aibă apoi pe ce să-mi ceară impozite.

Coadă și aici, evident. După ce am completat și un vraf de acte, le-am depus la un ghișeu unde am și plătit o taxă de înmatriculare de 60 de lei. Jumătate de zi pierdută și aici.

Al treilea drum s-a dovedit total inutil. Trebuia să mai plătesc o taxă la CEC de 37 de lei, taxă de talon, numai că atunci când am intrat într-un sediu CEC mi s-a spus că taxa cu pricina nu se mai plătește acolo. Dar unde? Probabil la Primărie.

Merg din nou la Primărie și mi se spune că taxa se plătește la CEC. Cât pe ce să o iau razna, numai că până la urmă mă lămuresc pe net despre ce e vorba. În ziua respectivă, a ieșit Guvernul să explice că toate taxele pe care românii le plăteau până atunci la CEC s-au mutat la Trezorerie sau se achită prin transfer bancar.

Am rezolvat-o până la urmă, dar asta mi-a mâncat o altă jumătate de zi din viață.

Drumul al patrulea a fost la instituția cea mai dragă nouă românilor: ANAF. De fapt, vor fi în total patru drumuri la Fisc, în patru zile diferite. Fiscul trebuia să-mi emită o adeverință din care să reiasă că pentru mașina pe care am cumpărat-o s-a plătit taxa de mediu. Surpriză însă! Din cauza unei erori a funcționarilor de la ANAF Brăila, taxa de mediu figura în rețeaua Fiscului ca fiind recuperată în cazul mașinii mele, deci eram acum bun de plată.

L-am sunat pe fostul proprietar și i-am spus să meargă să rezolve problema la Brăila, așa că a trebuit să mă întorc din nou la ANAF-ul din Sectorul 6 care, de data asta, mi-a spus că nu-mi poate elibera adeverința pe loc, ci să mă întorc fix peste o săptămâna. Nu știu dacă așa era procedura sau doamna era prea ocupată atunci, cert este că, înainte de a vorbi cu mine, le explicase unor cetățeni cum să scape de diabet cu ajutorul unor ceaiuri de plante.

Al treilea drum la Fisc a fost tot degeaba: „Doamna directoare nu s-a întors încă din concediu, vă rog mult să reveniți mâine!", mi-a spus o altă funcționară. Avea o față așa de vinovată, de-mi venea să-i dau o ciocolată.

Nu i-am dat, dar m-am întors a patra oară la ANAF și, după ce am stat din nou la coadă, am pus mâna în sfârșit pe mult râvnită adeverință. Operațiunea „Fisc" m-a costat patru jumătăți de zi.

Dar măcar distracția a fost gratis.

Drumul al cincilea a fost la Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor din Pipera, adică exact acolo unde Tăriceanu s-a băgat în față. De fapt, și la această instituție a trebuit să fac două drumuri. Aici cam știam la ce să mă aștept, e plin netul cu povești de groază despre cozile uriașe, atât la schimbat permisul de conducere (cazul lui Tăriceanu), cât și la înmatriculat mașina.

M-am trezit cu noaptea în cap. Când am ajuns acolo, în fața mea la ghișeul unde se depuneau dosare erau deja câteva sute de persoane. Pe la trei am ajuns și eu în față, dar polițistul mi-a dat o veste teribilă: era prea târziu să-mi mai elibereze talonul de înmatriculare și noile numere. Trebuia să vin a doua zi.

Omul a fost amabil, cu zâmbetul pe față. Mi-a explicat că sunt puțini funcționari la cât popor are Bucureștiul și Ilfovul și că nu prea mai găsești în ziua de azi oameni să lucreze la ghișeu pentru 12 milioane pe lună.

Mai prost a fost că a trebuit să mă întorc cu taxiul pentru că, în momentul în care depui dosarul, predai și vechile plăcuțe de identificare a mașinii, care devine astfel inutilizabilă. Până primești noul talon și alte plăci de înmatriculare.

M-am întors a doua zi și am stat la cea mai lungă coadă din viața mea. Erau atât de multe persoane în aceeași situație cu mine, încât șirul de oameni înconjura toți stâlpii din sediul Direcției de Înmatriculări, înainte de a se îndrepta către cele două ghișee unde se eliberau noile taloane. După câteva ore de stat la coadă, am ieșit amețit de câte ocoluri dădusem. Ultima operațiune m-a costat așadar două zile din viață și 40 de lei.

În total, pentru a înmatricula o mașină am făcut nouă drumuri, am stat la nouă cozi și am pierdut cinci zile și jumătate din viața mea. Toată treaba s-a întins pe 30 de zile, exact cum îmi spusese doamna de la biroul de acte auto din Brăila.

Dacă nu mă crezi, aruncă-ți o privire pe lista asta de operațiuni pe care trebuie să le faci pentru înmatriculări auto. Pare unul dintre cursurile alea din facultate, pe care-l lăsai la urmă, de scârbă, în ultima noapte de dinaintea sesiunii, și trebuia să pierzi ore-n șir și să bei trei cafele, ca să reții câteva chestii de acolo.

Exact d'asta merită Tăriceanu și ăștia ca el o flegmă între ochi. Cât timp există oameni ca el în țara asta, obținerea oricărui rahat de hârtie va fi un calvar pentru pulime și un „Să trăiți, șefu, haideți pe aici" pentru șmecheri.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre birocrație:
Birocrația ne omoară treptat ca picătura chinezească
Sunt sute de parlamentari care șomează pe banii tăi, pe lângă ăia care se fac că lucrează la TV
Am încercat să fac un proiect cu Ministerul Culturii și m-au tratat ca pe ultimul gunoi