Cum îți distrug părinții viața

Autorul în copilărie

În ultima vreme, am tot discutat cu terapeuta meu despre starea dezastruoasă a vieții mele. Când am ajuns la subiectul „părinți “, i-am explicat că, deși nu mă conectasem niciodată cu ei cu adevărat, nu voiam să mă plâng, pentru că majoritatea problemelor le-am dezvoltat din vina mea. Terapeuta mi-a zis că viețile lor par să semene mult cu a mea, că persoanele cu stima de sine scăzută (adică eu) duc de obicei vieți care îi împiedică să fie fericiți. Și ce alt model de viață cunosc în afară de cel al părinților mei?

Videos by VICE

M-am gândit mai târziu la treaba asta și a început să aibă sens. Am desenat două linii pe o foaie, una cu viața părinților mei de la nașterea mea încolo și cealaltă cu a mea de când am părăsit casa părintească. Erau aproape identice. Când am revenit la terapeută, am întrebat: „Și dacă e adevărat ce zici, cum pot sparge tiparul ăsta? ” Bineînțeles, dacă problema era stima de sine scăzută, trebuia doar să mă iubesc mai mult pe mine însămi.

„Păi da”, mi-a zis ea, „asta ar fi soluția ideală.”

Când m-am născut, în 1987, părinții mei locuiau într-o garsonieră de nivel inferior. Nu numai că era nașpa pentru creșterea unui copil, dar îmi închipui ce nașpa a fost pentru ei să-și împartă dormitorul cu fiul lor. Tata era zugrav, mama vânzătoare. Îți dai seama ce distracție era să se întoarcă după muncă acasă în cocioaba aia.

Evident că aspirau la mai mult și până la urmă au reușit să se mute într-o casă mai bună , să-și cumpere mobilă frumoasă. Dar s-au înglodat în datorii. E clar că mama avea stima de sine scăzută și un gol în suflet pe care simțea nevoia să-l umple cu ceva. După ce s-au mutat, și-a chemat în vizită oameni pe care nu-i văzuse de ani de zile, ca s-o valideze.

Din păcate, și-au permis să-și cumpere casa într-un cartier rău famat și, în scurt timp, vecinii au început să ne arunce pietre în geam, gunoi în cutia poștală. Veneau să bea în grădina noastră și mă hărțuiau. A trebuit să ne mutăm și să cheltuim și mai mulți bani ca să ne protejăm de dobitoci.

Cincisprezece ani mai târziu, m-am mutat în Germania cu prietena mea, unde am închiriat un apartament de pe internet. Inițial, n-a contat că era un jaf, dar după ce a trecut vara, am început să ne deprimăm. Apa de la duș era când rece, când caldă, veceul avea o problemă cu scurgerea, vecinii erau gălăgioși și pereții subțiri. La fel ca părinții mei, am aspirat la ceva mai mult. Singura noastră problemă a fost că, în loc să găsim un loc mai bun în Germania, ne-am mutat în Dublin, unde traiul era și mai scump.

Dar măcar aveam o casă drăguță – chiar dacă locuiam cu un alt cuplu care nu plătea chiria la timp și nu făcea curățenie. Am încercat să combatem aceste probleme prin achiziționarea de lucruri frumoase care ne-au secat conturile. Dar până și închisoarea Alcatraz cred că era mai primitoare decât casa noastră, unde colegii de apartament de făceau viața un iad. La nervi, am scris pe VICE articolul ăsta și cei doi s-au enervat și ne-au dat afară. Dacă am fi plecat de bună voie, am fi avut timp să ne căutăm ceva mai ieftin, dar așa, am fost presați să ne găsim ceva rapid. Am sperat că ne vom descurca dacă lucrăm ore suplimentare.

Așa au sperat și părinții mei când li s-a aprobat o ipotecă, dar după o vreme au început să ne taie telefonul, internetul, ne tot sunau cei de la asigurări pentru mașină. Deși tata începuse să câștige mai bine, mama continua să cheltuie tot mai mulți bani pe lucruri scumpe, ca să-și umple golul din suflet. Am început să am resentimente față de ea din cauza asta.

Mi-am promis să nu repet greșelile lor când voi fi mare și să reușesc să mă descurc fără să mă întind mai mult decât îmi e plapuma.

După un an de trăit în apartamentul luxos, eu și prietena mea eram total lefteri. După ce plăteam facturile, abia ne ajungea să luăm de mâncare. La fel ca părinții mei, am ajuns să cheltuim o grămadă de bani ca să ne protejăm de dobitoci – să nu stăm în cartiere nasoale și să n-avem colegi de apartament.

După o vreme am început să bem mult și să petrecem timp cu alți oameni, separat. Ne protejam de noi înșine și ne vărsam frustrările unul pe altul.

Mă întreb dacă părinții mei m-au conceput într-un astfel de moment critic.

Când golul din interiorul mamei s-a umplut cu cancer, am fost nevoiți să vindem casa și să ne mutăm cu bunica. Abia acolo au avut părinții mei bani destui de cheltuială, pentru că nu mai plăteau chirie. Și au trăit ca boșii în ultimii doi ani din viața ei.

E greu să-i învinuiești pentru asta. Pentru tata n-a contat că a rămas singur și lefter după moartea ei. O iubea. Și, cum n-a putut să-i ofere viața, i-a oferit tot ce și-a dorit pe plan material.

În același fel, când eu și iubita mea ne-am despărțit pentru că nu ne puteam oferi ceva material, măcar ne-am redat unul altuia libertatea.

Deci avea dreptate terapeuta mea? Am urmat harta subconștientului desenată de părinții mei și mi-am distrus relația? Mi-am futut viața pentru că n-am stimă de sine și sunt incapabil să iau decizii raționale. Aș zice că sunt destule dovezi pentru asta. Pe de altă parte, e mai ușor să dai vina pe altcineva pentru deciziile tale proaste. Fosta mea prietenă a încercat să mă iubească mai mult decât oricine, dar, din cauză că luam decizii atât de proaste, a fost nevoită să fugă de mine până la urmă.

Acum sunt lefter și locuiesc cu bunica. Asta a fost viața mea în ultimele șase luni. În dormitorul în care dorm acum am stat ani de zile cât mama a fost bolnavă. E primul loc în care am făcut sex cu fosta mea iubită. Tot aici am petrecut împreună multe Crăciunuri și zile de naștere. Deși sunt un adult de 28 de ani, mă simt ca un adolescent.

În unele nopți vorbesc cu mama mai des decât vorbeam când era în viață și îi cer ajutorul. Nu vreau bani – știu că o să-mi revin și o să plec la un moment dat de la bunica – ci, vreau sfaturi despre viață. Mă îngrozește gândul că o să continui să mă autodistrug. Deci, dacă trebuie să mă iubesc mai mult, ce trebuie să fac? Să mă iert, nu? Și să-i iert pe cei care m-au făcut. E clar că am resentimente față de ai mei, nu pentru ce mi-a refuzat, ci pentru ce și-au refuzat lor: satisfacția de a a fi, pur și simplu, în viață, fără cine știe ce pretenții materiale sau decoruri extravagante. În orice caz, pentru că m-au iubit mult și au fost mereu convinși că lucrurile o să se schimbe în bine, mi-au impregnat și mie un fel de rezistență, o voință puternică de a nu renunța – singura care mă ține în viață.

Dar nu cred că sunt capabil să mă iert deocamdată. Nu simt că am vreun control asupra stimei mele de sine și libertatea îmi pare îndepărtată. Dar am învățat un lucru: greșelile, dacă nu ne distrug, ne fac mai puternici și ne inspiră pe noi și pe alții să atingem înălțimi la care altfel n-am ajunge. Nu cred că m-aș fi simțit mai bine să-i văd pe ai mei că-și distrug viața la gândul că în viitor o să am inspirație ca scriitor din treaba asta. Dar să scriu e lucrul la care țin cel mai mult, acum că n-o mai am pe prietena mea. Și nu știu dacă aș fi ajuns aici fără copilăria pe care am avut-o.

Așa că probabil o să reușesc, într-o bună zi, să mă iubesc mai mult decât iubesc cuvintele. Până atunci, scrisul e cel mai puțin autodistructiv lucru pe care îl pot face.

@0jnolan

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai multe povești despre relația dintre părinți și copii:
Cum e să te muţi de la părinţi, când faci facultatea în orașul natal
Lucruri pe care le afli doar după ce îţi mor părinţii
Cum e să creşti între minciunile părinţilor divorţaţi