Cum mi s-a stricat viața din cauza Eurovisionului

Când am plecat de la Harvard acum 11 ani, cu o licență în psihologie experimentală, n-aveam niciun plan să-mi sacrific cariera, căsnicia și sănătatea psihică pentru concursul Eurovision.

Mai pe la începutul anului, într-o după-amiază de martie, starul pop rus Serghei Lazarev stătea în holul unui centru de conferințe din Tel Aviv, înconjurat de o gloată urlătoare de jurnalișiti și bloggeri care scriu despre Eurovision, printre care și eu. Musculos și îmbrăcat într-un tricou gri, super-mulat, cu guler polo, s-a dat de-a binelea în spectacol prin felul în care-a făcut față întrebărilor despre pasiunea sa pentru câini, tensiunile politice dintre Moscova și Europa și „You Are The Only One" – demența de șlagăr, fie el cam de duzină, pe care avea să-l cânte peste doar două luni pentru Rusia, la Eurovision. Îi cunosc opera pop bine. Petrecusem săptămânile precedente ascultând pe repeat hitul „Take it Off"; un cântec vioi în care-apare în blugi roz, cu mâna dusă la șliț în repetate rânduri. Azi, când stau suficient de aproape de el încât să-i simt aroma florală de mosc, nu pot să nu mi-l închipui la bustul gol, dând din pelvis.

Am camera la gât și merge, iar el îmi povestește că a leșinat de curând la un concert în Sankt Petersburg, pentru că nu mâncase destul. „Îmi închipui că ai nevoie de multă proteină, la ce corp mare ai", zic eu și indic din privire spre torso-ul lui. „Am mai slăbit pentru că eram în turneu… fără sală", răspunde el și-și flexează bicepșii, ambii împodobiți cu câte-un tatuaj enorm cu aripi de înger. În încercarea mea de a încălzi relațiile dintre Rusia și occident, întind mâna să-l strâng de braț. „E foarte mare", zic, și mi se urcă tot sângele-n cap. „Zici că-i de beton."

Acum 11 ani, când am plecat de la Harvard cu o licență în psihologie experimentală, n-aveam niciun plan să mă dedic blogging-ului despre Eurovision. Nici nu știam ce e Eurovision-ul. Dar în 2007, la câteva luni după ce mă mutasem la Londra pentru dragostea mea, iubitul meu – care acum mi-e soț – m-a pus să mă uit la show. Dedusese că-mi plac spectacolele atent coregrafiate – patinajul artistic pe perechi, concursul Miss Univers, proba costumelor de baie, show-urile de dans sincron din Coreea de Nord, în onoarea Iubitului Conducător – se puteau transforma în dragostea pentru o competiție de Euro-pop. Și-a nimerit la fix.

Cu fiecare vers problematic – „Nu-mi spune iepuroaica ta, O să-ți cheltui toți banii, O să te-aduc la fundul meu obraznic, care se-nvârte pentru tine" (Rusia 2007) – și cu fiecare dansatoare care aduce a stripperiță într-o rotiță de hamster (Ucraina 2009, Ucraina 2014) – concursul m-a atras mai adând în vârtejul lui sufocat de sclipici și steluțe.

În 2009, m-am hotărât să-mi deschid propriul site dedicat Eurovision-ului, wiwibloggs, așa, la caterincă, dar și pentru că mi se părea foarte amuzant cum concurenta din România de anul acela era fiică de preot, dar purta rochii suficient de scurte încât să-i văd copilul nenăscut. Șapte ani mai târziu – și cu o echipă de șaizeci de corespondenți, din Australia în Croația și România – s-a transformat într-o obsesie atotcuprinzătoare. Dive, travesiți și infinitele drame ale concursului îmi definesc astăzi fiecare secundă din viața de zi cu zi.

În lunile premergătoare concursului din mai, fac zig-zag pe continent și particip la show-uri de selecție pentru Eurovision, precum și la evenimente obscure de promovare, mă apropii de vedetele pop cât să le simt parfumul – iar unii dintre ei chiar sunt în stare să cânte. Din 2011 încoace, am parcurs circa 85 de mii de kilometrii, șerpuiți prin Azerbaidjan, Moldova, Portugalia, Letonia, Suedia și mai departe. În ceața de fixativ de păr, paiete și show-uri pirotehnice intru într-o stare soră cu transa și uit adeseori să mănânc sau să mă spăl, sau cel puțin amân respectivele îndeletniciri până mult după ora 4. În septembrie, anul trecut, mama a trebuit să amâne înmormântarea lui tata, pentru că uitasem la ce oră e slujba, în timp ce editam postări pentru blog. Soțul meu zice că am „căzut în groapa wiwi".

Din groapa aia țâșnește un combustibil care mă ține pe picioare: o poveste despre faptul că vedetuța grecoaică din 2008 e gravidă, un reportaj despre insinuările că piesa înscrisă de Ucraina în 2016 ascunde sentimente anti-ruse, un tur video filmat în casa celui mai popular cântăreț de jazz din San Marino și un interviu cu lesbienele norvegiene care cântă despre câini sovietici trimiși în spațiu. Trăiesc pentru căcaturile astea.

Într-o turnură plăcută de situație, au început și alții să trăiască pentru blogul meu. Am călătorit până-n Israel ca invitat al Ministerului israelian de Externe, care sprijinea un eveniment promoțional de trei zile, la care participau 18 dintre artiștii de la ediția Eurovision de anul ăsta. Abia așteptau să arăt „lumii frumosul chip al Israelului" – și celor 20 de mii de abonați pe care-i am pe YouTube. Pentru fanii ăștia hardcore, Eurovision-ul e o religie, iar scriptura sfântă sunt versurile cântecelor.

Uneori, am senzația că particip la un reality show sponsorizat de departamentul de muzică pop de la Națiunile Unite. La hotelul la care sunt cazat în Tel Aviv stau sub un duș lângă piscină și filmez o starletă din Moldova, care cântă un cover după Jessie J. În aceeași seară, mai târziu, la un eveniment pe covorul roșu, o întreb pe concurenta din Serbia (dansatoare profesionistă) dacă poate să-și ridice piciorul peste cap (poate). Și, după o conferință de presă, cântăreața finlandeză Sandjha (numele ei înseamnă „pepene roșu" în spaniolă) îmi arată cele mai bune mișcări ale ei de dans, într-o pereche de colanți care i se mulează pe toate formele. Când își apropie coapsele și i se văd colanții intrați abundent între picioare, mă trezesc scandând: „Spargeți nuca aia de cocos, gagici. Spargeți-o!"

Soțul meu suferă demult. E muzician de clasic, mai degrabă pasionat de coralele renascentiste decât de cântecele de la Eurovision, cu titluri gen „Shady Lady" (Ucraina 2008) și „Cake To Bake" (Letonia 2014). Știe că o să ratez mereu aniversarea căsătoriei noastre – e în mai, când sunt plecat să scriu despre punctul culminant al concursului. Și-și mușcă politicos limba când flirtez jucăuș cu concurenții – ca vlăjganul estonian de 1,90m, cu o voce mai adâncă decât oceanul, pe care l-am intervievat în timp ce făceam mișcare pe plajă, pe biciclete statice așezate una lângă alta. Îi amintesc jumătății mele că nu sunt, de fapt, o curvă. Doar joc una pe YouTube.

În fiecare dimineață, când ies de la duș, mă uit din nou pe iPhone la show-ul Australiei la Eurovisionul din 2016, complet gol, în timp ce mă ung cu cremă de corp. Într-o extravaganță de 3 minute, Dami Im – reprezentanta țării, născută în Coreea, stă pe un piedestal strălucitor, în fața unui peisaj din LED-uri. E înconjurată de oraș, dar cântă despre singurătate și-și arată picioarele mătăsoase, într-o rochie albă, cu șliț în față. Arată ca o mireasă senzuală, ușor dementă – mor după look-ul ăsta.

„De ce te uiți din nou la spectacolul ăsta obosit?", m-a întrebat soțul meu într-o zi, în timp ce încerca să-și ia pasta de dinți.

„TU de câte ori ai ascultat Beethoven?"

„Pe bune, o compari pe Mimi Kim cu Beethoven?"

Clar, asta fac. Am crescut în America, în sudul conservator și m-am declarat gay la 13 ani. La școală, copiii aruncau cu mâncare în mine, parc-aș fi fost un animal, și-mi decorau dulăpiorul cu porno cu femei. Acasă, viața era și mai nasoală, iar în tot stresul ăsta, am dezvoltat o fascinație față de femeile emancipate și cântecele despre perseverență. Puteți să ziceți ce vreți voi despre Mariah Carey și Beyoncé, ele tot vă fac. Fascinația față de Eurovision e o prelungire a aceleiași idei. Când îmi pun melodiile preferate pe repeat – săptămâna asta e „Aphrodisiac" al Eleftheriei Eletheriou (Grecia 2012) și „Ding Dong", de la Dana International (Israel 2011) – mă simt ca cea mai rea gagică din Peckham (unde locuiesc acum).

De câteva ori, l-am strâns pe soțul meu cu ușa să „ieșim în oraș", numai ca să-i dezvălui, după ce ajunseserăm la sala de concerte, că am nevoie să-mi țină aparatul DSLR și să se țină după mine, în timp ce abordez un fost concurent la Eurovision, care iese pe ușa din spate. De curând, o după-amiază romantică în oraș a însemnat că am stat șase ore la un târg stradal armenesc, în timp ce așteptam ca cea mai recentă concurentă din Erevan să cânte un cover după Sigala. „Cui îi trebuie o armată de Kardashiene, când poți să ai O SINGURĂ Iveta Mukuchyan?", l-am întrebat.

Niciun răspuns.

Cu toate astea, a ajuns să-i placă și lui, la un anumit nivel. În loc să punem Canonul lui Pachelbel la nuntă, am ales „The Balkan Girls" (România 2009). Am fost de acord că primele versuri, la fel ca începutul unei căsnicii, sunt festive: „E vremea să mă relaxez, o să-mi încep weekend-ul cu gin, apă tonică și lime."

Cu timpul, blogul mi-a restructurat viața socială. Constat că mă împrietenesc aproape numai cu oamenii care lucrează la site, sau îl citesc. Politețurile noastre include arareori expresii ca „Pa", ci, mai degrabă, „Ne vedem în Letonia, săptămâna viitoare" și „Să nu uiți să faci rezervare la hostel în Bulgaria." Îmi place că atunci când spun „Croația 2016" înțeleg implict că vreau să spun „dansatoare din Las Vegas îmbrăcată în găină, care s-a luat la bătaie cu un fan".

De curând, într-o sâmbătă noapte, undeva după ora 1, eu și Deban – prietenul meu nigerian, cu dread-uri, tot blogger și el – am dat din coate să ajungem în fața scenei la un club de noapte gay din Londra. Podelele erau foarte lipicioase și mulțimea beată puțea a băutură și a păcat. Dar câștigătoarea din 2016 de la Eurovision, Jamala – pe numele ei adevărat Susana Alimivna Jamaladinova – cânta cover-uri după Whitney Houston și cânta despre emigrarea forțată în limba tătarilor din Crimeea. Eu am pus poze de la spectacol pe Instagram, în timp ce el le-a filmat pentru canalul nostru de YouTube. Eram la fel de extaziați, pe căi naturale, ca niște puști euforici care bagă pill-uri în budă.

Nu programasem niciun interviu cu ea, dar, după concert, am reușit să dăm de intrarea secretă, pe ușa din dos, la câteva străzi distanță, după un colț și-n spatele unei porți metalice. L-am văzut p publicistul din Londra al Jamalei cum o bagă repede într-o dubiță. O mai intervievasem pe Jamala (cu tot cu cățelul ei, Badu) pe Skype, cu câteva luni în urmă. Mai și purtam un tricou cu o poză uriașă cu ea, care mi se odihnea între sfârcuri – mi-l dăduse ea la Stockholm – deci, când am strigat-o: „Jamala, măi fato!", a alunecat rapid spre noi.

„Am mulți prieteni gay în Ucraina", ne spune ea, probabil pentru c-o îndeamnă încheieturile mele, care arată ca și cum ar fi rupte iremediabil. „Sunt atât de speciali. Au pasiune. Sunt liberi pe interior, ca păsările mele."

Relația mea cu Eurovision-ul chiar e chimică. În zile ca asta, pot să simt adrenalina cum îmi pompează prin vene. Dar, cum știe orice dependent, high-ul e inevitabil urmat de un low. Și, în zilele nasoale, low-ul ăla chiar e foarte low. În fiecare an după Eurovision, când încep să se șteargă din memorie amintirile cu confetti și sclipici, mă trezesc într-o gaură financiară, mă chinui să achit datoriile care se adună când ții un site și colinzi voios toată Europa, timp în care simt remușcări și vinovăție pentru că supraviețuiesc din generozitatea partenerului meu. Nimeni nu vrea să se simtă ca o femeie întreținută.

Terapeuta mea mi-a spus în repetate rânduri că am o relație abuzivă cu blogul. Zice că mă lasă „plin de adrenalină", „funcționez pe bază de aburi de spectacol televizat". La final de mai, când se sting aplauzele și scade traficul, ajung să mă simt la fel de gol ca scena de la Eurovision. Pe măsură ce mă recuperez fizic, îmi spun că nu mai pot să fac față încă unui ciclu de Eurovision. Mă lamentez prietenilor că, în loc să trăiesc pentru blog, ar trebui să mă gândesc să trăiesc și pentru mine. Poate ar trebui să recunosc că nu trebuie să-mi anulez programarea la dentist ca să scriu despre un participant olandez la Eurovision care tocmai a supraviețuit unui accident de motocicletă, sau ca să mă agit că un câștigător ucrainean de la Eurovision a apărut într-o reclamă locală la benzină. Îmi imaginez cât de drăgț ar fi să mă duc la un concert fără să0mi car trepiedul, camera, reflectorul și pachetele de acumulatori.

În zilele rele, vocile negative mă împing la comparații cu disperare. Dau scroll prin Facebook și-mi văd colegii de la Harvard care-și fac selfie-uri cu Hilary Clinton și fondează organizații caritabile în Uganda. Eu nici nu pot să vorbesc despre Mark Zuckerberg. La petrecerile de peste vară – în timp ce britanicii se miros unii pe alții la fund precum cățeii și împut gazonul pentru tot restul lumii – când dezvălui că sunt blogger și scriu despre Eurovision e ca și cum aș anunța din nou că sunt gay. Frunțile se-ncruntă, iar oamenii trec politicos la un alt subiect.

Mă calmez când îmi amintesc de realizările mele personale, ca atunci când am fotografiat-o pe concurenta sanmarineză în mijlocul unei crize de nervi în aeroportul din Baku, pentru că era prea scumpă cafeaua, plus faptul că știu că sanmarinez e cuvântul cu care descrii o persoană din San Marino. Și când am cântat la karaoke în Chișinău cu diva moldoveancă, cea care s-a îmbrăcat în lampă lava la Eurovision-ul din 2013. Și când am consolat-o pe cântăreața portugheză, după ce haterii au scris pe YouTube că speră să moară de o boală venerică, numai ca să nu concureze. Și când am mâncat un hamburger cu Conchita Wurst în culise la un bar gay – înainte să devină celebră – și am văzut cum i se prelingea grăsimea pe barbă. „M-a întrebat odată cineva în Israel dacă iau cina înainte de spectacol și, dacă da, ce-o să mănânc", mi-a zis. „Am zis: «Păi, nu mănânc nimic, că altfel s-ar putea să vomit de emoție»."

De la distanță, Eurovision-ul pare un circ cu ciudățenii – cu tot cu femeia cu barbă – dar, de-aproape, de pe teren, oamenii ăștia și fanii lor au devenit comunitatea mea, iar cântecele lor îmi sunt puncte de referință pentru aproape orice.

Într-o noapte de septembrie, în timp ce tata zăcea și se stingea din cauza unui cancer de colon și a demenței vasculare, într-un ospiciu din Atlanta, am stat lângă el și l-am ținut de mâna rece, plină de pistrui. Îmi anulasem rezervarea pentru o croazieră de la Helsinki la Talin, ca să fiu cu el. În noaptea aia foarte lungă a mormăit conversații cu sora lui moartă și a țipat la mine să-i dau pasta de dinți jos de pe dinți. N-avea, dar l-am frecat pe buze și i-am zis că nu mai e. Când a venit o asistentă să-i golească punga cu urină, m-am prefăcut că dorm, ca să nu mă vadă pe punctul de a o lua razna. Mi-a intrat pe iPhone un cântec ratat de la Eurovision, despre pierdere, regrete și iertare și s-a rupt zăgazul.

Peste câteva ore, după ce aveam să-l văd cum se duce, am stat în pat, în capul oaselor, și-am jelit într-o pernă. Printre altele, mi-am adus aminte cum, pe vremea când mai era destul de sănătos să folosească un calculator, mai intra pe site-ul meu, complet confuzat de tot ce era acolo și, în mod ciudat, mândru că eu creasem ceva ce lumea chiar citește. Odată, mi-a zis că vrea să „i-o pună" concurentei Germaniei la Eurovision din 2010, Lena. Am împărtășit o versiune cuminte a amintirii respective cu colegii mei de blog, primii cărora le-am scris în starea mea încețoșată de doliu. Mi-au trimis vibe-uri bune și link-uri către cântece demodate de la Eurovision.

La un an după, blogul duduie mai tare ca niciodată. În continuare îmi halește timpul liber, în timp ce noi speculăm ce să mai scriem pentru sezonul care urmează – și care se-ncinge, încet-încet, pe măsură ce foștii concurenți fac dansul elefantului la o gală de premii din Polonia, fac copiii fără să fie căsătoriți, anunță că sunt bisexuali și lansează clipuri în care sugerează cunnilingus-ul. Și toate astea doar săptămâna trecută.

Am zile când văd blog-ul ăsta ca pe-o cușcă pe care mi-am făcut-o cu mâna mea, dar am și alte zile când e un pântec cald, în care pot să înot în ritmurile Svetlanei Loboda, cu tribul meu de neadaptați. Încerc să mă concentrez pe varianta a doua. Ca să fac asta, apelez la cuvintele pline de înțelepciune ale lui Ruth Lorenzo, care a apărut în varianta britanică de X Factor, înainte să concureze la Eurovision din partea Spaniei. „Universului și vieții nu le pasă ce vrei", mi-a spus ea odată, la un bar de sushi cu decor latino. „Contează ce vrea universul pentru tine. Așa că trebuie să te lași liber, în voia valului."

Sigur, ea mi-a zis asta după ce avea deja un contract semnat pentru un album.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre bloggeri:
Am întrebat bărbați din România ce părere au despre blogurile de modă de la noi
M-am îmbrăcat ca o idioată la Săptămâna Modei din Londra, ca să văd cât de ușor e să impresionezi bloggerii de fashion
Musulmanii din Bangladesh cer moartea bloggerilor atei