Cum o să moară capitalismul?

Toate fotografiile au fost realizate de Jake Lewis

Capitalismul își dă ultima suflare, distrus de o generație care e atât de interconectată, că îi e mai loială telefonului mobil, decât unui concept precum clasa socială.

Cam asta am înțeles după ce m-am întâlnit cu Paul Mason, editor economic la canalul Channel 4 News, fost corespondent VICE și autorul unei cărți noi pe care e musai s-o citești: Postcapitalism – A Guide to Our Future.

Cartea e mai amplă, dar rezumatul e ăsta: Mason spune despre capitalism, așa cum îl știm, că nu poate ține pasul cu schimbările tehnologice pe care le-a dezlănțuit, mai ales când vine vorba de tehnologia informației. Trebuie să fie înlocuit, iar el numește ceea ce va urma „postcapitalism.”

M-am întâlnit recent cu Mason într-o cameră micuță de conferințe, la sediul editurii Penguin din Londra. Cum stăteam noi de vorbă, în spatele lui era aranjat un mic perete plin cu cărțile lui, cu coperta aia deosebită pe care Mason o descrie ca „fițoasă”. Era ca la interviurile de după un meci de fotbal, în care fiecare jucător vorbește în fața unui perete cu logo-uri de companii. Atunci, mă gândeam că, probabil, Allen Lane de la Penguin ar vrea să-i cumperi cartea, după ce citești articolul. Probabil ar fi destul de deranjați dacă careva s-ar găsi să facă vreun PDF, pe care să-l pună apoi pe net ca lumea să-l descarce moca. Ceea ce e puțin ironic, dacă te gândești că una din temele principale ale cărții e că circulația liberă a informației pe internet va distruge de tot capitalismul așa cum îl cunoaștem.

Gândește-te, de exemplu, la drepturile de autor: un pilon fundamental al economiei de azi, bătut în cuie încă de prin secolul 18, care pur și simplu nu mai are niciun sens în aceeași lume în care există Pirate Bay și albume care ajung online înainte să ajungă pe piață.

„Nu cred că Beatles și-au scos primul album pentru că voiau să scoată 99 de cenți pe cântec, pentru că încă rămân protejate de drepturi de autor chiar și când vor fi dat toți colțul”, a zis Mason. „Au scos cântecele alea ca să poată să fută tipe bune, să se drogheze și să se bucure de viață cât erau încă tineri. D-asta s-au apucat de muzică. Și de fapt, asta e motivul pentru care oricine face ce face. Și nu vreau să fiu sexist sau ceva – și bărbații, și femeile, de-alungul istoriei, au făcut ceea ce au făcut pentru ca voiau să fie prețuiți, voiau să-și facă vocea auzită, așa că mi se pare aiurea să crezi că drepturile de autor vor exista pentru totdeauna. Trebuie să fie abordate mult mai inteligent.”

S-ar putea să-l știi pe Mason de la emisiunea Dispatches a Channel 4 News, ca un reporter în Grecia, pe când se scufunda într-un abis fiscal, sau din Scoția, de-atunci când aproape că s-a separat de Marea Britanie sau din orice altă criză economică sau politică. Când ne-am întâlnit, expresivitatea lui era evidentă. Sub stilul relativ tradițional pe care îl are orice știrist, am descoperit o gândire politică radicală, cu rădăcini în stânga tradițională. Tânarul Mason a fost un suporter înfocat al unei organizații troțkiste, Workers’ Power, lucru care poate e mai evident atunci când scrie pentru the Guardian sau când scrie cărți ca best seller-ul din 2012, Why It’s Kicking Off Everywhere: The New Global Revolutions.

Coperta „fițoasă”

Văicăierile lui McCartney față de drepturile de autor de la Sergent Pepper ilustrează foarte bine unul din modurile prin care tehnologia subminează capitalismul. Cum pot cererea și oferta să mai aibă sens atunci când numărul de copii care se pot face după un cântec mp3 e practic infinit? Nu pot, de fapt. Și asta ne duce spre ceea ce Mason numește „vortexul prețului zero.” Nici lucrurile tangibile nu sunt imune la efectul ăsta de vortex. De exemplu, valoarea pantofilor „depinde mai mult de construcții sociale cum e brandul, decât de costul fizic al producției.” Ia în considerare și destructurarea relației dintre cât de mult costă o chestie și cât sunt plătiți muncitorii să o facă, și capitalismul are o hibă gravă. Poate sistemul să supraviețuiască, chiar dacă există lucruri gratis?

Mason crede ca nu, iar exponenții schimbării sunt indivizii ăia pe are Mason îi numește „conectați”, adică tinerii, care folosesc tehnologia și, la fel ca John Paul, George și Ringo în tinerețea lor, vor să și-o pună. Dar tehnologia ar putea fi folosită pentru mult mai multe chestii decât Tinder și Happn, dacă ar reuși să îi vadă potențialul.

„Dacă încep să înțeleagă puterea cooperării și a efectului de rețea în viața de zi cu zi, în același fel în care îi înțeleg puterea la nivel personal, cum fac cu puterea de-a avea trei parteneri în același timp, pot să folosească puterea aia, în moduri mult mai interesante.”

Când zice asta, nu pot să nu mă gândesc la o adunătura de puști care-și pun pe Instagram mâncarea, ca niște potențiali lideri ai unei revoluții debusolate.

Mason mi-a dat ca exemplu muncitorii din fabricile chinezești. În Vest, ne gândim la ei ca aia care se sinucid în timp ce ne fac telefoanele, niciodată nu ne gândim că și ei ar putea fi utilizatori ai device-urilor ălora. „Nici n-au voie să-și atingă telefonul în timpul programului de lucru. Se încolonează la intrare, mănâncă împreună, arată exact ca un regiment dintr-o armată. Dar atunci când sunt în spațiul personal, să zicem, dacă merg la budă, prima chestie pe care o vor face e să stea pe telefon. Vorbesc între ei, se întreabă fiecare cât e plătit, realizează că ceva e în neregulă.”

Dar e vorba de ceva mai mult decât revoluții pe Twitter, conduse de oameni nervoși care au făcut rost de o jucărie nouă strălucitoare prin care să-și transmită ofurile, e vorba de cum ne definim pe noi. „E vorba despre cine vor să fie. Când sunt intervievați de un sociolog de obicei spun ceva la modul „atunci când o să ies din fabrică, mă duc la internet café, și acolo mă simt viu. Sunt acolo, în mijlocul lumii, fabrica e o gaură sinistră.’” Faptul că suntem din ce în ce mai conectați ne-a permis să ne însușim identități noi, spune Mason, identități mai importante decât tradiționala identitate de clasă.

„Clasa muncitoare e erodată, e distrusă și apoi renaște, la fel ca Daenerys și dragonii ei, înțelegi?” mi-a explicat el, printr-o referință la Game of Thrones, pe care n-am priceput-o deloc și a trebuit s-o caut pe Google.

Dar nu e extaziat de schimbarea asta. „E destul de trist pentru unul ca mine, care s-a născut într-un orășel industrial unde, în cultura radicală a tatălui sau a bunicului meu, erai cine erai în funcție de funcția ta. Muncitorii ăstia chinezi pot să fie cine sunt numai atunci când pleacă de la lucru și stau pe telefon.”

Schimbarea de identitate e la fel de relevantă și în Europa, unde identitatea tradițională bazată pe locul de muncă se evaporă.

„Majoritatea muncitorilor nu se mai gândesc la ei ca muncitori. Nu mai au simțul ăla al colectivității și mentalitatea aia de „munca e pe primul plan;” de fapt, lucrurile tind să meargă chiar în direcția opusă. Ca lider de sindicat la BBC, dacă te adresezi ălora sub 35 de ani, angajații vor zice „La ce-mi trebuie?” explică Mason. „Peste 35 de ani vor zice, cum naiba fac să mă înscriu în sindicat?’ E o discrepanță uluitoare.

„Du-te-n India, o să vezi steagurile comuniste și toți oamenii care ies din fabricile de bumbac, care arată exact ca proletariatul din vremea lui Lenin, apoi mergi la liderii de sindicat. Toți au peste 50 de ani. Le zici „Care-i cea mai mare problemă a voastră?” și îți vor răspunde „oamenii sub 35 de ani nu intră în sindicat, pentru că nu-și permit, pentru că nu mai au mentalitatea asta.” Odată ce ai trecut prin experiența asta realizezi că nu sunt doar hipsterii din Soho care nu mai vor să intre în sindicate, e o problemă a unei întregi generații.”

E blasfemie să spui asta ăluia din extrema stângă, care va susține în continuare că clasa muncitoare e aia care va aduce schimbarea, că va lupta împotriva ălora ca Donald Trump sau alții ca el. Pe de altă parte, Mason crede că economia cooperării va prospera underground și apoi va înlocui capitalismul. Cum se va întâmpla asta exact depinde mai mult de modul în care capitalismul a fost creat, decât de cel în care va fi distrus.

„Statul trebuie regândit ca un motor al traziției,” explică Mason, adică trebuie să ne gândim la el ca la un vehicul al schimbării, nu ca la un exponent al status quo-ului.” Și tranziția va dura ceva, nu vorbim de doi ani, vorbim de în jur de 50,” spune Mason.

„Încetează să te mai agăți de părticele din vechiul sistem. Gândește-te încotro s-ar putea îndrepta societatea în 50 de ani. Care sunt probleme cărora trebuie să le facă față, gen încălzire globală, îmbătrânirea și care e potențialul tehnologiei. Dacă vei gândi așa, apoi faci exact ce a făcut statul britanic la Waterloo. A zis „Poftim, scopul fundamental al statului ăstuia e să creeze condițiile pentru a face loc lucrurilor ăstora noi” (fabrici, căi ferate, orice). Statul a spus „Avem nevoie de o cale ferată de aici și până aici, ghinionul tău dacă stai între.’”

Și acum trebuie să facem același lucru. Statul trebuie să promoveze o abandonare graduală a capitalismului, ceea ce el numește „Project Zero,” pentru că „scopurile sunt un sistem energetic cu emisii de carbon zero, producerea de mașinării, produse și servicii cu costuri adiționale zero și reducerea timpului de muncă pe cât posibil la zero.”

Aici sunt puțin confuz. Nu cumva toată tehnologia asta a creat de fapt un nou tip de capitalism, decât să-l distrugă p-ăsta? „În primul rând, se bazează mai puțin pe bani” spune Mason. „Doi, există un spirit dezvoltat de cooperare – unele lucruri nu pot fi transformate în bani,” spune Mason. „Și e ca o economie bazată pe daruri. Un mic întreprinzător în anii 30 ar fi făcut tot posibilul să le-o tragă tuturor să scoată profit, furnizorul, clientul, măcelarul, brutarul. Și acum, de când cu rețeaua, dacă faci bine, binele ăla se întoarce înapoi.

Grecii protestează. Paul Mason zice că partidele tradiționale de stânga ca Syriza trebuie să evolueze ca să fie de succes. Fotografia de Panagiotis Maidis

„În locuri ca Barcelona sau Atena, găsești o grămadă de spații auto-organizate, mulți oameni fac chestii neoficiale, apoi îi întrebi care e slujba lor oficială și îți zic: „Oh, sunt chelner, ăla-i jobul meu, dar mă doare-n cur de el, îmi pasă de asta sau de grupul de teatru sau de orele de bazouki.’” Cheia e să nu mai privești spațiile astea ca refugii împotriva capitalismului, ci înlocuitori pentru el.

Dar cu toate cursurile de bazouki din Atena, Twitter încearcă să impună drepturi de autor pe glumele furate — „E ridicol, nu?” spune Mason. Facebook, pe de altă parte, îți vinde datele agențiilor de publicitate. Dar cum Wikipedia a distrus piața de publicitate pe enciclopediile online, acum Ello, de exemplu, încearcă să facă același lucru cu rețelele de socializare, dar nu reușește.

Când o corporație face o versiune mai prietenoasă și socială a unui serviciu, nu e cumva asta o piedică pentru alternativele open source? Cât de mult s-a redus pirateria de când au apărut Spotify și Netflix?

„Cred că probabil asta e, dar problema este că nu pot să facă bani din proprietate… n-aș fi surprins dacă ai vorbi cu Facebook și să zicem că i-ai întreba la care parte ar putea renunța cel mai ușor și ei ar spune că renunță la toată partea cu prietenii care fac schimb de chestii. Ar spune că vor doar reclamele și videourile.

La un moment dat, Mason crede că aplicațiile ca Wikipedia vor fi la fel de mari ca aplicațiile gen Facebook. „Cred că punctul de cotitură pentru tranziția la postcapitalism va veni când sectorul de piață și activitatea economică care are loc în afara lui vor fi cam de aceeași dimensiune.”

Spre sfârșitul interviului, mă gândesc la ceea ce nu știu legat de apariția postcapitalismului, decât de ceea ce știu. Indiferent dacă predicțiile lui Mason sunt sau nu corecte, nu sunt deloc convins că sugestiile lui sunt de dorit. În rolul sau ca „motor al tranziției” în anii incipienți ai revoluției industriale, recunoaște Mason, „statul a făcut loc fabricilor, muncii contra salariu și angajării minorilor.” De unde știm că tranziția spre postcapitalism nu va avea efecte similare? Dacă statul a mutat munții din loc ca să creeze capitalismul, ce îl va opri să facă același lucru ca să-și asigure supraviețuirea și să creeze un fel de tehno-fascism. Mai puțin un motor al tranziției și mai mult un fel de joc de lovit friptea, unde sunt zdrobite inițiativele non-capitaliste. Și care-i faza cu Uber și AirBnB care momentan creează o clasă de servitori disperați. Ar trebui să ne dea speranța că, așa cum scrie și Mason, „pentru că imperativul postcapitalismului e abundența, va reuși postcapitalismul să rezolve problemele de injustiție socială?” Abundența e deja aici. Avem destule chestii, dar nu le folosim eficient. O grămadă de oameni sunt blocați pe joburi de căcat care nu ar trebui să existe. Iar tehnologia nu a reușit să schimbe asta până acum.

Sunt destule semne de întrebare. Încearcă tu să prezici viitorul fără să ridici destule întrebări dubioase. Totuși, este o carte cu care merită să te antrenezi și să-ți formezi câteva întrebări incomode și singur. Asta dacă nu vrei să-ți petreci restul vieții neînțelegând de ce se schimbă lucrurile. Este o prognoză convingătoare a forțelor macro-economice care ne vor modela viețile și, e mult mai important decât tâmpeniile guvernului despre cum „să-ți faci vara sanie și iarna căruță.” Deci mergi s-o cumperi și, mai ales, nu aștepta până când un anarhist de undeva face o variantă pe care s-o poți descărca gratis.

Urmărește VICE pe facebook

Traducere: Ovidiu Tiță

Citește mai multe despre capitalism:
Noul capitalism din Afganistan
Stânga și dreapta sunt niște concepte fumate
Mergeți în Cuba până nu se americanizează
Statul produce boschetari pe bandă rulantă