Tot ce trebuie să știi ca să lansezi o trupă și să faci bani din muzică

Ghidul pentru Viață e exact ce pare-a fi: un ghid despre cum să trăiești . Lumea a intrat într-o nouă eră, așa că VICE explorează ce înseamnă să trăiești azi, din mai multe puncte de vedere, și cum poți să devii cea mai bună variantă posibilă a ta.

Ca parte din Ghidul ăsta, Noisey publică azi primele articole dintr-o serie nouă, intitulată „Cum să lansezi o trupă”, despre care sperăm să devină o resursă exhaustivă pentru orice persoană care încearcă să intre în industria muzicală, fie ca parte dintr-o „trupă” în sensul tradițional al cuvântului, fie altfel. Noi ne ocupăm de muzică în fiecare zi, dar, dacă-ți place muzica, nu-nseamnă că trebuie să fii doar fan. Muzica face parte din cultura noastră și dacă vrei să te implici, poți. Ca să te-ajutăm, o să publicăm în fiecare săptămână câte-un ghid care să te ajute să te ocupi de diverse obstacole cu care e posibil să te confrunți și să răspunzi anumitor întrebări de care s-ar putea să dai în călătoria ta creativă.

Videos by VICE

Când îți faci trupă trebuie să-ți pui două întrebări importante:

De ce?
Și, mai ales, de ce o formație?

Întrebările astea nu-s glume. Muzica e mișto. Muzica e tare. Muzica e poate cea mai veche formă de artă a omenirii și cea mai accesibilă. Indiferent ce ți s-ar spune, toată lumea poate să cânte. În cultura noastră, de multe ori a fi muzician înseamnă că ești pe cale să devii bogat și celebru, numai că, în cel mai bun caz, ăsta e doar un posibil efect secundar care să te entuziasmeze. Arta e importantă atât pentru efectele pe care le are asupra sufletului, cât și pentru o societate sănătoasă. Iar când faci artă împreună cu alții, efectele astea pot să sporească.

În ultimii ani ne-am confruntat cu schimbări nemaivăzute ale modalităților simple în care interacționam unii cu alții. Am văzut comunități reale, locale, care se chinuie să supraviețuiască, în timp ce altele, digitale, înfloresc. Pe măsură ce devine din ce în ce mai ușor să trăiești în spatele unui ecran și să presupui că toți trăiesc într-o bulă în afară de tine, e important să-ți amintești valoarea incomensurabilă a unor noțiuni uncool, dar super importante, gen spiritul civic, participarea la lumea din jur și interacțiunile cu celelalte săculețe de piele și os din jur. Când te implici într-o scenă locală de muzică – fie ea punk DIY, country, jam, sau de trupe care cântă cover-uri la nunți, nu contează – participi la construirea spiritului de comunitate, piatra de hotar a vieții civice. Se-ntâmplă să fie și o modalitate bună de-a o arde înainte să murim cu toții în focurile Gheenei nucleare, pe lângă faptul că-i destul de simpatic. Chiar dacă nu prea te pricepi. Unii o să-ți zică: „Man, e vorba doar despre muzică”, dar, gen, de ce? Și, oricum, cine le-a zis lor că pot să judece „ce contează cu-adevărat”? Fă muzică. Fă-ți prieteni, sau măcar dușmani, cu care să merite să-ți pierzi timpul.

O să ai succes și-o să devii vedetă? Poate! Sau poate va trebui să-ți redefinești conceptul de „succes”. Când aveam 25 de ani, mi-am jurat că dacă la 30 de ani o să fiu tot barman într-o trupă locală, o să mă las și-o să trec peste. Asta a fost acum 15 ani, patru trupe și nenumărate joburi prin baruri. Și ia te uită la mine. Sunt cum nu se poate mai fericit, sub regimul ăsta cvasi-fascistoid. A fi într-o formație e o sarcină sisifică, în care dezamăgirea e inevitabilă. Dar a fi într-o formație e și cea mai tare chestie. Cu toții ținem pumnii/ne rugăm pentru tine.

Cum să formezi trupa

E ușor să lansezi o trupă; trebuie doar să lansezi o trupă. După cum spune și ghidul scurt de la Art Brut despre cum să formezi o trupă, cântecul just intitulat „Formed a Band”: „Uită-te la noi / Am format o trupă … vopsește-ți părul negru / nu privi niciodată înapoi.” Douăzeci și șapte de ani mai târziu, The Adverts au expus niște reguli similare în hitul lor  „One Chord Wonders”, în care au condus prin puterea exemplului, cu: „hiturilor nu le pasă… pe noi ne doare-n cot”. Între cele două indicații, 1. Fă-o și 2. Nu-ți face grij, tot restul e, practic, ca pătrunjelul în mâncare.

Am întrebat câțiva muzicieni cum formezi o trupă și absolut toți mi-au dat răspunsuri care se axau pe oameni – mai degrabă decât pe echipament, programări de concerte sau note sau toate celelalte detalii sinistre cu care o să te confrunți în cele din urmă. Și, pe bună dreptate: o formație e o frăție și-o gașcă și-o poveste de-amor care, ca majoritatea poveștilor de dragoste, se va sfârși – dacă nu rău, ci măcar cu suficient rimel scurs în lacrimi încât să alimenteze un soare negru. La modul ideal, o să ajungi să cânți cu indivizi care gândesc cam ca tine, dar, în funcție de dimensiunile orașului în care locuiești, va trebui să începi cu… oamenii dispuși să cânte alături de tine.

„Pe bune, e ca atunci când încerci să-ți găsești un partener pentru o relație care s-ar putea sau nu să meargă”, zice Nick Zinner de la Yeah Yeah Yeahs. Are dreptate, dar, de multe ori, e ca atunci când încerci să te combini, numai că în oraș există un singur bar, mereu e ora închiderii și cel mai drăguț băiat de pe-o rază de 80 de kilometri e un luptător amator de wrestling cu tatuaje cu sârmă ghimpată.

Dacă ai suficient noroc cât să ai de unde alege din liceu sau facultate sau ONG-ul local, încearcă să cunoști oameni cu care împarți măcar un titlu de fan, indiferent cât de penal sau vechi ar fi ăla (pentru-nceput, de exemplu, e ok dacă amândurora vă plac discurile alor voștri cu KISS). Ți-aș sugera călduros să faci asta live – fie la skate park, fie la un bar unde nu se stresează să nu lase minorii să intre, fie în camera de reținere după cursuri. N-am (absolut) nimic cu întâlnitul online, dar, de dragul economiei de timp, e cel mai bine să afli de la bun început dacă poți să suporți ideea de-a fi în aceeași cameră cu omul ăsta mai mult de 15 minute. Vă așteaptă ore-n șir de exersat împreună – și, teoretic, ani de zile într-o dubă plină de sticle în care v-ați pișat. O să ai senzația că-ți ia o veșnicie să găsești oamenii potriviți, dar o să merite.

„Prietenia primează în fața talentului muzical”, mi-a spus Eric Paul, din trupa Doomsday Student, și mi-a explicat că toate trupele trebuie să țină cont de mantra asta. „Indiferent cât e de inovator, talentat, sau chiar competent un muzician, dacă-i un jeg de om, trupa n-o să meargă niciodată… Dacă investești în cineva, o să-și revină și pe plan muzical, dar chiar investești în el ca muzician, e foarte posibil să nu dai de om niciodată.”

Citește și Cum e să faci muzică și să ai trupă într-un oraș mort din România

Sufletul uman e imposibil de cunoscut, dar nu ignora semnalele de alarmă și nici intuiția. Oamenii rar devin mai puțin dubioși cu vârsta. Dacă un om îți pare sinistru, sau are o reputație așa-și-așa despre cum interacționează cu alții, perioada dinainte de a fi într-o formație cu omul ăsta e ultima ta șansă de a nu te asocia pe vecie cu futaiul psihic sau căcaturile abuzive pe care-o să le facă pe viitor. Din fericire, există multă cale de mijloc între a te băga într-o formație cu o gașcă de psihopați care-o să-ți distrugă viața și a te resemna că trebuie să trăiești ca un geniu pustnic.

„Totul se negociază în trei, când îți cauți sau vrei să-ți alegi colegi de trupă”, spue Sam Ray, care cântă cu formația Teenage Suicide, dar și solo, sub numele de Ricky Eat Acid. „Vrei să găsești oameni cu care te înțelegi, dar dacă-ți faci o trupă cu prietenii, zău că o să ajungeți să vă urâți toți unii pe alții. Vrei să găsești oameni talentați, dar e-un pariu mare să iei oameni talentați la nimereală și oricum puteți să vă urâți din start. Și-apoi n-ai ce face decât să pleci prin turnee cu ăștia, până când unul dintre voi o ia inevitabil razna și-i bate pe-ăilalți măr sau vă amanetează instrumentele și fuge cu MacBook-urile voastre. În general, e haos. Asta-i și ideea, cred. E un haos.”

În schimb Kristin Kontrol, din formația cu același nume și de la Dum Dum Girls, vorbește rațional și cu speranță, prin comparație. Insistă că a-ți face o formație nu-i chiar așa, un puzzle, precum ai putea să crezi: „Mereu pare greu și stresant, dar, de cele mai multe ori, ești doar la câteva grade distanță de oameni care vor să se bage. Trebuie doar să te arunci. Oricât m-ar împinge firea mea de pustnică să trăiesc ca-n Grey Gardens, genul ăsta de experiențe repetate și fericite mă mențin (oarecum) activă în comunitate.”

Ideea e: pentru o trupă ai nevoie de oameni. Încearcă să găsești unii cu care ai măcar câteva formații preferate în comun și care n-au tatuaje cu svastici. De asemenea, dacă îți displace acum la unul cum clemfăne, închipuie-ți cum o să fie după ce-ați dormit cap-în-fund și-ați cântat cu sala goală în Tulsa, trei săptămâni la rând. Evident, dacă omul scrie piese mai bine ca tine și știe și-un agent, pula mea, asta e.

Repetiția e mama – mă rog, poate nu a învățăturii, dar cu siguranță e a-mbunătățirii

Acum c-ai găsit măcar încă o altă persoană cu care să „faci muzică”, trebuie să exersezi. Am fost odată într-o trupă cu un om de bine, care insista că „repetatul” e ceva ce muzicianul face pe cont propriu și „repetițiile” sunt ceea ce face o formație. Insista și că o formație nu trebuie să înregistreze sau să cânte în public până nu e „bună”, așa că trupa noastră, al cărei solist (eu) adera din plin la școala de gândire Prefă-te Până-ți Iese, era sortită eșecului de la bun început.

În fine, repetatul/repetițiile sunt esențiale atât pentru compus, cât și din motive sociale. Vrei să scrii melodii bune, dar mai vrei și să faci front comun cu cineva împotriva lumii, chiar dacă „lumea” constă în principal din promoteri de evenimente care te iau la trei-păzește sau „persoane iubite” care vor să te-ntorci la studii. Cât privește „cum să scrii piese bune”, aici ești pe cont propriu, în principiu, dar ți-aș sugera să te folosești de… orice ai la îndemână, tot ce ai prin casă, de la aplicația de smartphone Tabs & Chords By Ultimate Guitar până la o incursiune în profunzime în discografiile Smokey Robinson și The Slits. Dacă muzele nu te-ajută, în loc să renunți, Zohra Atash de la Azar Swan sugerează să încerci și „Metoda KLF” (așa cum e expusă în ghidul practic KLF din 1988 Manualul: Cum să scrii ușor o piesă care să ajungă pe locul 1 în topuri), care, practic, înseamnă așa: încearcă să plagiezi melodiile care-ți plac. Funcția „Smart Instruments” a aplicației GarageBand pentru iPhone o să îți cânte singură acordurile, la propriu, pe care tu poți să le personalizezi la fel de ușor ca la Fisher Price.

Citește și O trupă rock din Arabia Saudită riscă moartea pentru black metal

„O să începi să simți elementele de bază ale compoziției după ce-ți copiezi câțiva preferați”, zice Atash. „Nu-ți face griji c-o să afle cineva – n-ai abilitățile necesare unui plagiat pe bune. Asta doar dacă nu cumva le ai, chestie care-o să te-ajute să ajungi în circuitul de nunți cât ai zice pește. Mai degrabă o să-ți iasă o versiune punk la calitate slabă. În continuare, să nu te frustrezi. Pe măsură ce trece timpul, dacă n-ai cârlige în loc de mâini și ești complet afon, o să devii super bun, în măsura în care ești dispus să-ți dedici timp dezvoltării unui stil personal, indiferent de unde-ai pornit.” Mai adaugă, totuși, și-s perfect de acord, să nu încerci să plagiezi versurile. Practic, asta înseamnă că nu faci decât să le mai scrii odată la calculator și-o să ajungi un plagiator.

Să ne-ntoarcem la repetiții: trebuie să-ți găsești un loc pentru ele. În funcție de zona în care locuiești și fără să pun la socoteală cazul în care n-ai vecini, sau ai vecini/colegi de apartament cărora le place sunetul de tobe (fie ele electronice sau nu) asta probabil înseamnă că va trebui să-ți găsești un spațiu dedicat pentru repetiții. De cele mai multe ori, dacă nu ești putred de bogat, trupa ta o să împartă spațiul ăsta cu alte trupe. E OK. Ajută la formarea unei comunități muzicale să ai sprijinul lor emoțional și artistic, deși înseamnă și că trebuie să ai încredere că niciunul dintre cei implicați nu-s genul care să le folosească altora amplificatoarele fără să ceară voie sau să pună pe pereți postere oribile cu iluzii optice, fie ele și ironice. Asigură-te de la bun început că toată lumea plătește egal, sau măcar dă cât își permite. Resentimentele legate de bani sunt foarte nasoale de dus și dacă plătești tu tot, o să ajungă să te macine, indiferent dacă crezi sau nu c-o să se-ntâmple. Evită să faci asta pe cât poți.

Apropo de oamenii care n-au aparatură: cumpără-ți aparatură. O fi ieftină, n-o fi ce ți-ai închipuit tu inițial – dar s-a făcut și muzică foarte bună prin inovații forțate de limitările tehnologice. Numai, te rog eu, strânge câți bani poți și ia-ți niște scule, mai ales înainte să dai primul concert. Nu cumva să vii la concert închipuindu-ți că poți să folosești pedala de tobe a altei trupe. Mai ales nu pedala de tobe a trupei cu care-ai plecat în turneu. Ți s-o părea ție elementar, dar, crede-mă, nu e. Nu e nici punk nici DIY să presupui că poți să folosești sculele altei trupe. E egoist și enervant. Pe unii nu-i deranjează, dar pe alții da, iar cei pe care-i deranjează au, cel mai probabil, motive bune. Deci întreabă cu o săptămână înainte și dacă te refuză respectă-i, zâmbește și fie găsește altă combinație, fie nu mai cânta deloc. Ți-o părea super nedrept și-al dracu’ de capitalist, dar dacă nu vrei să-ți iasă vorbe că ești un ratat, obișnuiește-te cu ideea.

Hai să dăm un concert!

Odată ce ai niște colegi de trupă pe care-i tolerezi, niște instrumente pe care măcar poți să le ții cu mânuțele alea unsuroase fără să-ți fie jenă, și niște piese (în funcție de lungime, să zicem șase) care nu-s complet de căcat (o chestie subiectivă, dar am încredere-n tine și, oricum, o să se-mbunătățească), a venit momentul să-ți programezi un concert. Chiar dacă nu ești tocmai pregătit. Programarea primului concert e termenul limită suprem și, oricum, suntem aici ca să riscăm.

Există mai multe metode de a-ți programa debutul și, din nou, depind de zona în care locuiești, de tipul de trupă pe care ți-l dorești și de „scena” din care vrei să faci parte (dacă e cazul). Unele localuri au site-uri pe care poți să încarci piese înregistrate și, în funcție de local, poți să obții o programare în deschidere pentru altcineva, duminică la ora 7 sau ceva de genul. E ok, clar am făcut și eu de-astea la viața mea și nu regret nimic.

Citește și Am ajuns vedetă muzicală-n România și-am văzut cum moare succesul peste noapte

Acestea fiind zise – și aici intervine nedreptatea intrinsecă industriei muzicale și ne întoarcem la variabilele găsitului de colegi de trupă – ajută să ai măcar un coleg de trupă sociabil, care se duce la concerte și vorbește cu oameni. Ai putea fii surprins să constați, după toate cunoștințele pe care ți le faci, discutând ca un tocilar despre sintetizatoare analoage cu alți ciudați și din simplul fapt că-ți vezi de treburile de zi cu zi ale formației, că tu ești ăla. În viața de zi cu zi, conversațiile cu alți membri de trupe și cu promoteri – și prin promoteri înțeleg oricine, de la ciudații de 30-și-ceva de ani în tricouri cu Interpol și încălțări care n-au nicio legătură cu vârsta lor care fac programări de concerte pentru trupe, până la puștiul care stă mai jos pe strada ta și are un garaj, până la oricine care are acces la sala de festivități a unei școli – sunt oricând mai bune decât să-ți scrii în orb unui local. Ai fi surprins să afli cât de multe trupe nu prea vor să fie primele dintr-o listă de concert cu cinci nume. Dacă ești prietenos în niște limite rezonabile și nu te-a dat nimeni afară din club pentru că furai bacșișurile, poți să fii tu acel prim nume pe listă.

După ce dai primul concert, fie ești pe calea cea bună, fie nu, spre ambiția aia dubioasă pe care ți-ai pus-o singur, indiferent că asta înseamnă o carieră complet frauduloasă, în care ești trupa aia cu numele scris cu font mediu pe afișul de la Coachella, sau trupa locală haotică și simpatică, care cântă mereu în deschidere și pe care o adoră toți foștii tăi și toți foștii basiști. Indiferent că ajungi să cutreieri lumea sau să te cutreiere ea pe tine, să fii un vizionar sau un cal de cursă lungă, suficient de bun pe post-punk – în toate exemplele astea, eu prefer a doua variantă, dar e viața ta și trupa ta.

Citește și Ghidul VICE despre cum să nu ajungi într-o trupă

Dă-i înainte și chinuie-te la greu. Să te porți mereu frumos cu personalul. Mai ales, de dragul tău îți zic, să te porți frumos cu sunetistul, dar nici să nu-l lași să-ți dea peste bot (deși probabil are dreptate și-ar trebui să dai basul un pic mai încet). Să lași bacșiș la bar, chiar dacă ai concert și plătești cu vouchere de protocol. Și, pentru numele lui dumnezeu, dac-aveți norocul să plecați în turneu, purtați-vă frumos unul cu altul. Chiar și cu tipul de la chitară ritmică, ăla care clemfăne și despre care tot restul trupei a hotărât că-i nașpa. Să nu uiți că și tu apari în visele lui, la fel de mult pe cât apare și el în ale tale.

Ilustrații de John Garrison. Artistul locuiește la Chicago și e membru în trupa The Howl. Urmărește-l pe Instagram .

Traducere: Ioana Pelehatăi