„Înapoi acasă” este o serie în care autori VICE România se întorc în orașul natal ca să vadă cum s-au schimbat locurile în care au copilărit, s-au îndrăgostit sau s-au îmbătat prima dată.
Orașele mici de provincie împărtășesc o istorie comună: oamenii se nasc, cresc și pleacă, de cele mai multe ori cu un bilet doar dus. Sunt menite uitării și par că și-au acceptat soarta, ascunse printre dealuri, topite sub zăpușeala verii și înghețate în tăcere în fiecare iarnă. Cu toate astea, pentru mine, acasă este la Vaslui.
Videos by VICE
Știu la ce te gândești când auzi numele orașului meu, pierdut undeva pe drumul care leagă București de Iași. Probabil l-ai auzit chiar azi la știri ori ai mai văzut vreo glumă pe internet despre uleiul de candelă cu dublă utilizare, arde pentru morți și lubrifiază pentru violatori recidiviști.
Poate printre cuvintele care-ți stau pe buze se numără: violență domestică, alcoolism, violuri și copii care nasc copii. N-o să te blamez, fiindcă mai recurg și eu la asemenea referințe culturale pentru un flirt de ocazie. Însă, dacă ajungi aici cu gândul la asemenea atracții turistice, s-ar putea să fii dezamăgit de ce găsești. Nu de alta, dar acasă nu mai este nici pentru mine ce era în 2014, atunci când am plecat spre studenția de la București.
În urma mea, ca în urma multora, au rămas cei doi Ștefani, primul călare victorios și cu ochii îndreptați spre amurg la Podul Înalt, iar un al doilea cu mâna neînduplecată pe sabie și cu privirea țintită spre soarele care se ridică peste centrul orașului Vaslui. Însă, dincolo de iubirea voievodului pentru acest târg „dintre păduri” (pentru că asta ar înseamna în limba cumană), vasluienii nu erau prea bine priviți nici de moldovenii din Evul Mediu. Stau dovadă și cuvintele lui Dimitrie Cantemir.
„Primirea lor de oaspeţi, care o arată către cei nemernici și drumeți, este foarte vrednică de laudă. […] Numai singuri vasluienii n-au lauda aceasta, că ei nu numai că își închid casele și cămările de către oaspeți și când zăresc pre vreunul că vine, atuncea se tăinuiesc, îmbracă haine sparte, și vin înapoi în chip de calici, și cer milostenie însuși dela cei străini”.
Urbea asta vrea să devină atracție turistică
Chiar dacă ospitalitatea nu-i vreo cerință obligatorie atunci când vezi mai puțini turiști decât ierni blânde, asta nu înseamnă că vasluienii nu încearcă să-și construiască un brand demn de vizitat și care, preferabil, nu include discuții despre violuri și crime. Așa că, undeva în ultimii patru ani, a răsărit într-un colț de oraș și un centru de informare și promovare turistică. A apărut și la gară o mașinărie care-ţi spune de ce ar trebui să ajungi aici, adică pentru a vedea trei biserici, un deal și o nisipărie în care s-a găsit un mamut.
Nu-i cine știe ce, dar am uitat să zic de curtea domnească, unde au găsit trei pietre de fundație, așa că au construit o clădire cu termopane, care ar trebui să semene cu un edificiu de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun. Aici, turiștii sunt invitați să admire peisajul splendid, adică două blocuri comuniste și o pajiște unde, pe vremea mea, se consuma alcool în cantități pur vasluiene, asta înainte ca proprietar peste pământ să se trezească Biserica.
Poate că e și greu să vezi cum locurile cu care ai crescut ar putea să prezinte vreo urmă de interes turistic. Acasă e acasă, cu nisipăria de unde furam castane comestibile și unde nu îmi stătea gândul la oasele de mamut de sub picioare, cu pajiștea bețiilor din adolescență și zidurile bisericii, în care a încercat să mă înece un preot acum vreo 23 de ani și care doar accidental îmi amintește de Ștefan cel Mare.
Însă, există un loc pentru care ai putea să lungești cu jumătate de oră drumul de la București la Iași. Zic asta pentru că vasluienii și ieșenii au ceva în comun: obsesia Copoului. Dacă nu înțelegi sensul acestui cuvânt, află că este doar un parc amenajat pe un deal și se zvonește că ăsta din Vaslui e mult mai frumos decât cel din Iași.
Când eram de-o șchioapă, ai mei mă plimbau în weekend pe aleile dărăpănate și mă țineau strâns de mână, ca nu cumva să mă piardă prin vreun tufiș. Acum găsești alei proaspăt betonate, toalete publice, copaci îngrijiți, căsuțe colorate pentru păsări și gazon mereu verde, pe care nu ai voie să pui niciun deget. Mai mult, nu ai voie nici cu biciclete, role sau orice alte distracții contemporane, că doar nu ești în sălbăticie.
Ce a rămas e un oraş care refuză să fie îngheţat în trecut
Ajung din ce în ce mai rar acasă și de fiecare dată mă simt mai străină. De când am plecat, orașul s-a schimbat și înghit în sec de fiecare dată când zăresc un nou second-hand în locul dughenei în care mi-am îngropat adolescența și levănțică provensală pe strada Ștefan cel Mare. Însă, nu a dispărut arhitectura comunistă, deși buldozerele patriei l-au pus la pământ pentru pentru a ridica în loc un oraș multilateral dezvoltat, care pare tras dintr-o carte poștală a Republicii Socialiste România.
Ca în orice alt oraș de provincie, comuniștii au investit într-o platformă industrială la marginea urbei, care producea fibre sintetice, piese pentru mașini și utilaje, mobilă și materiale de izolație. Acum, toate astea au dispărut. Coloșii industriei au murit înainte ca eu să înțeleg prea multe despre lume și viață, au rămas în schimb câteva urme de industrie ușoară, niște fabrici de textile care se târăsc de pe o zi pe alta, agricultură și industria alimentară ridicată pe umerii lui Adrian Porumboiu.
Despre cum arăta industria ușoară am învățat de la maică-mea, care și-a petrecut ani lungi într-o fabrică de confecții, a ajuns chiar maistru. În copilărie, eu funcționam după turele ei, cu poveștile triste ale femeilor care-și destăinuiau viața în hale. Închiderea școlilor de meserii a condamnat-o însă la o viață în străinătate. Pentru ea a fost Italia.
Nu e singura care a emigrat, iar asta o demonstrează și cei 15 000 de locuitori care au dispărut din oraș între 2002 și 2011. Azi, economia dă semne că merge mai bine și vezi asta în magazinele, cafenelele și restaurantele care s-au înmulțit de când am plecat eu la Capitală.
Alții s-au mai întors, iar populația sare acum de 97 000 de locuitori, conform datelor publicate în 2016 de INS.
Crâșmele copilăriei mele și ce mai poți găsi azi în Vaslui
În adolescență aveam de ales doar între câteva dughene, unde barmanii nu prea țineau cont dacă ai vârsta legală să consumi alcool. Asta până ce am ajuns la anii care-mi permiteau să plec de una singură și să beau o noapte întreagă în Iași, căci acolo-i adevărata evadare când ești tânăr și captiv într-un oraș ca Vaslui.
În primul bar de rockeri, pe care doar eu și proprietarii insistam să-l numim pub, am ajuns cu frate-miu pe la 15 ani. I se zicea Rocambole. Aici am învățat ce e ăla un pogo și că berea nu e așa de scârboasă precum am insistat întreaga mea copilărie. Când ne era foame, ne cumpăram o pâine din piața veche și un ceai, pentru că mierea era din partea casei. Eram boboacă la liceu când am încercat să flirtez cu un bărbat în toată firea, doar ca să pună niște Beatles. Îți poți imagina că nu existau standarde nici în ceea ce privește protecția minorilor de dubioșii casei, deși nu cred că asta a dus la închiderea Rocambole.
A urmat Daal, care era mai degrabă o crâșmă pentru liceeni rebeli, rockeri bătrâni și profesori cu datorii la băutură ca Mănescu din A fost sau n-a fost. Le avea pe toate, iar pereții erau roșii sau maro, nu-mi amintesc, că și ăsta a murit. În schimb, s-a ivit în același apartament cu două camere un second-hand, pentru că și tinerețea merită o a doua șansă.
Crâșma asta nu era un loc cu scaune și mese. Avea mai multe colțare de bucătărie, vin ieftin, un câine vagabond care dormea sub tine la beție și barmani prietenoși – asta dacă nu erai o minoră de 15-16 ani ca mine. Zic asta, pentru că mereu mă trezeam condusă la ușă pe la miezul nopții, când se punea lacăt, iar înăuntru rămâneau doar liceenii cu adevărat rebeli și acces la iarbă sau speiș.
De pe vremea aia au mai rămas doar două cafenele/baruri, depinde de ora la care ajungi: Cafe ‘80 și Dublin Pub. În prima nu am mai intrat de ceva timp, pentru că nu sunt chiar fana unui playlist de manele servit într-o cafenea cu accente optzeciste și pereți acoperiți în Madonna, Freddie Mercury și Scorpions.
Însă, Dublin Pub a rămas neschimbat, deși nimeni nu mă mai legitimează, iar băutura nu te ustură prea tare la buzunar când vii din Capitală.
A dispărut și discoteca de cartier, unde nu exista muzică disco, ci doar barmani care te snopeau în bătaie, atunci când nu o făceau prietenii tăi. Însă, la un tur de oraș am dat și peste locuri noi și civilizate, hamace și cafea de specialitate, semn că nu-i capăt de lume să deschizi o afacere în Vaslui.
Secu, unde adolescenții convieţuiesc cu şahiştii şi poliţiştii de la IPJ
La Secu se merge vara, atunci când banii de buzunar se subțiază considerabil și nu mai ai nevoie de o dugheană care să te țină la căldură. Mi-am petrecut mai multe nopți decât aș putea să număr la mesele de șah, care deveneau loc de întâlnire și reflecție pentru liceenii vasluieni, dar adesea erau doar un loc unde puteai să bei bere în siguranță, chiar sub paza polițiștilor de la IPJ.
De la poeţi care recitau pe aripile vinului, oameni ai străzii care se îmbăiau în fântâna arteziană şi adolescente care dansau în sutien pe bănci, le-am văzut pe toate în Secu – cimitirul adolescenței mele din Vaslui.
Şi pentru că viaţa de noapte a rămas ca-n orice oraş de provincie, rolurile nu s-au schimbat în Secu. Jucătorii de remi şi şah au exclusivitate pe timp de zi, iar adolescenţii preiau băncile după lăsarea serii, deşi acum, teoretic, nu se mai vinde alcool după ora 22.00.
Acasă e un loc de care te rupi, atunci când nici școala nu mai arată ca-n copilărie
Acum încerc să găsesc acele locuri familiare, ca să simt din nou cum e să ai un acasă. E drumul de la școala generală spre casă, o alee îngustă între curtea spitalului și fosta școală ajutătoare „Aurora”, care a devenit între timp centru școlar de incluziune. Însă, aleea nu mai este așa întunecată și nici nu mă mai tem de ce e de partea cealaltă a gardului de sârmă.
La Școala Nr. 10 găsesc acum un gard, termopane și un chioșc în curtea exterioară. Presupun că toaletele turcești au rămas în continuare, ca un vestigiu al construcției din anii ‘90, așa cum a rămas și drumul de pământ din fața școlii, din care aduceam urme până acasă în zilele ploioase.
Altfel, a trebuit doar să mă uit la avizier ca să-mi amintesc de frica Evaluării Naționale și de toate pungile de lapte aruncate în capul lui Mihail Sadoveanu.
Ceva mai puține s-au schimbat la liceu. Și astăzi puștanii fumează pe același gard, doar că au dispărut țigările la bucată de vizavi și primăria a investit într-un aspirator pentru mucuri de țigară. Kogălniceanu este și el unde l-am lăsat, de veghe în fața liceului ăla de elitiști enervanți din Vaslui.
La capătul străzii am găsit deschis și la fast-food, unde foamea poate să fie potolită și acum cu un hot-dog la 3 lei, cu sosuri incerte. De data asta am uitat să fredonez Losing My Religion ca în anii mei de teenage angst de la LMK.
Dor după un oraș ca-n filmele lui Porumboiu
În primii ani de studenție în București, am tânjit după imaginea orașului de provincie, a locului căruia i-am zis acasă înainte ca primăria să dea peste fonduri europene. Am regăsit-o în filmele lui Corneliu Porumboiu.
Lămpile stradale cu lumină galben-murdar nu mai există decât ascunse printre blocuri și nici nu se mai aprind treptat în timp ce coboară dealul Copoului ca în A fost sau n-a fost. În toate cadrele sale lungi și înecate în plictis, am simțit o familiaritate, ca și-n obsesia lui pentru ceața albăstruie de dimineață, care se ridică ușor din valea Vasluiețului.
În căutarea lor, am ajuns pe șes – un câmp de la marginea orașului, unde animalele pasc în liniște, în vreme ce zbuciumului orașului e doar un deal mai sus. Aici mergeam în școala generală, atunci când profesoara de biologie ne promitea note de zece dacă aduceam oase de vaci, cai sau câini pentru suplimentarea materialului didactic din laborator. Între timp, s-au ridicat mai multe case și mai multe garduri, iar „țară, țară, vrem ostași” a ajuns o amintire pe un șes.
Nici gara nu mai este ca acum 50 de ani, când primul tren accelerat oprea la Vaslui. Au renovat-o în urmă cu câțiva ani, iar acum trebuie să ceri cheia de la toaletă de la ghișeul de bilete.
Însă, a rămas crâșma de la capăt de peron, unde berea e la preț de pâine, iar discuțiile rămân intelectuale chiar și la beție, când se abordează teme precum incestul, seceta și „căcații de americani, care-și bagă coada în Fâșia Gaza”.
Am părăsit Siberia
În copilărie îmi plăcea să-mi imaginez că locuiesc într-un oraș din nemărginirea Siberiei. Că civilizația e la mii de kilometri depărtare, iar eu sunt pierdută pe vecie în orășelul ăsta, de o liniște năucitoare, în care viața oscila între izolarea crivățului și plictisul verilor toride.
Voiam să rămân, dar voiam și să plec. La 19 ani, mi-am făcut bagajele pentru totdeauna.
