Cum e să fii DJ când ești surd

Am avut emoții înainte de interviul cu Robbie Wilde. Mai citisem despre el, auzisem că i se zice „DJ-ul surd”, dar când l-am căutat pe internet am găsit doar clișeele tipice: „personajul inspirațional” care și-a depășit handicapul și a stăpânit puterea și frumuseții muzicii. Se pare că oamenii care aud nu pot rezista când aud că o persoană care nu aude are cel mai mic interes pentru muzică, așa că îți dai seama câtă nebunie s-a creat în jurul lui Wilde, fără ca asta să fie neapărat intenția lui.

Totuși, am văzut de mai multe ori mențiuni despre cum Wilde vorbește normal și n-am găsit nicio dovadă că ar ști limbajul semnelor. Și dacă, în timp ce eu priveam surzenia ca o parte a identității mele culturale, un lucru care îmi îmbogățește perspectiva asupra lumii, Wilde o percepe ca pe un defect care trebuie depășit în drumul spre creația muzicală? Și cum urma să comunicăm noi dacă nu ne puteam auzi și el nu cunoștea limbajul semnelor?

Videos by VICE

Într-un final, ne-am vorbit în engleză într-un mod în care mi-ar plăcea s-o fac zi de zi: relaxați, repetând cu răbdare propozițiile, fără să ne testăm încontinuu, pe stilul „Poți să înțelegi dacă fac așa? Dar așa?” și fără insuportabilul compliment: „Vai, dar ce bine vorbești!” La masa din colțul unui bar coreean din Flatiron, pentru câteva momente, eu și cu Wilde am reconfigurat vorbirea și sunetul și surzenia și le-am transformat într-o nouă normalitate. Și se pare că asta a făcut și Wilde cu muzica în tot timpul ăsta.

VICE: Am citit că te-ai mutat mult de colo-colo în copilărie – care a fost situația ta familială?
Robbie Wilde: M-am născut în Marea Britanie, iar părinții mei sunt portughezi, așa că ne-am utat, când eram mic, în Portugalia, și apoi în Venezuela. Aveam rude în ambele țări și am încercat să ne dăm seama care ar avea de oferit mai multe oportunități. Apoi am revenit în State în 1989.

Am citit că ți-ai pierdut auzul la vârsta de șapte ani din cauza unor infecții repetate la ureche. Ai fost conștient că o să se întâmple asta? Te-ai dus la doctor?
Am fost la doctor și mi-a dat medicamente pe care le-am tot luat timp de un an, pentru că infecția a tot reapărut. Eram imigranți și nu aveam resursele potrivite și cred că medicamentele s-au terminat pentru că nu aveam asigurare de sănătate. Atunci mi-a fost afectat auzul. Nu aud deloc cu urechea dreaptă și aud 20% cu urechea stângă. Dar nu ne-am dat seama de asta decât la vârsta de unsprezece ani, când profesorii au hotărât că probabil sufăr de hiperactivitate pentru că nu puteam fi atent la ore. Cred că sunt un pic și hiperactiv.

Pe la șapte-opt ani, ai înțeles ce se petrecea?
Am observat că ceva era diferit. Am avut la școală niște teste de auz cu căști. Îmi amintesc că ceilalți copii s-au uitat la mine când mi-am ridicat numai mâna stângă. Pentru că lumea se uita la mine și ceilalți copii ridicau ambele mâini, am ridicat și eu și cealaltă mână, dar nu aveam idee de unde vine sunetul.

Și eu trișam la testele de auz!
Îmi amintesc că auzeam ceva cu stânga și voiam să mă păcălesc că nu am probleme. Până la urmă mama m-a dus la doctor și mi-au făcut teste și acolo m-am simțit mai confortabil, cu un doctor, într-un mediu mai intim.

După ce ați aflat rezultatele, ce s-a întâmplat cu școala? Ai făcut terapie de vorbire? Ți-au pus aparat auditiv?
Am rămas la școala publică și n-am spus nimănui nimic, doar profesorilor. Părinții mei aranjau să stau în prima bancă, pe partea dreaptă a clasei, deși când eram mic mereu îmi doream să stau în spate. Aveam câțiva prieteni care știau, văzuseră că nu aud când îmi vorbeau pe partea dreaptă. Dar pentru că vorbesc normal, nu m-au privit altfel. Lumea îmi vorbea normal, fără să încerce să-mi atragă atenția și nu purtam aparat auditiv. Ăsta pe care-l am acum e primul meu aparat, îl am de la 23 de ani.

Cum ai ajuns DJ? De ce crezi că ai fost atras de domeniul ăsta?
Am fost mereu înconjurat de muzică, fie de la prieteni, fie din locurile unde ieșeam. Cred că au existat câteva semne – mi-a atras atenția un echipament de DJ de la un prieten acasă, m-am gândit că e un mecanism pentru control creativ. Familia mea avea un restaurant când eram adolescent și tata m-a lăsat să pun muzică acolo într-o noapte. Și a decurs atât de bine încât mi-a zis că pot s-o fac în fiecare săptămână dacă vreau. Apoi am mers la Destino’s Lounge, în New Jersey, și am început să pun muzică acolo în fiecare noapte, doar ca să învăț – neplătit, oricând aveau nevoie. Am fost influențat de mulți DJ de acolo, niște tipi foarte old-school și foarte pricepuți.

Faptul că unii mă descurajau și îmi spuneau că n-o să pot trece de un anumit prag din cauza deficitului de auz mă motiva și mai tare. Am urmat cursurile Dubspot și am primit certificatul. Cu câte văd mai multe și cu cât mă implic mai mult și cu cât cunosc mai mulți oameni, cu atât voi deveni mai creativ și voi avea un impact mai mare.

Cum te descurci cu beat-urile și frecvențele pe care le mixezi ca DJ?
Urmez un anumit proces – există anumite opțiuni pe calculator în care undele sonore sunt coordonate pe culori. Așa că acum știu că anumite culori înseamnă anumite frecvențe – roșul și portocaliul închis sunt frecvențe joase; albastrul închis e snare și midi, iar verdele e de obicei voce. Când trebuie să bag versuri, folosesc Musixmatch, care sincronizează versurile cu muzica.

Ador Musixmatch!
Încerc să găsesc un mod de a colabora cu ei, pentru că treaba asta e ca un miracol pentru mine; ca niște subtitrări la cântece. Îmi place muzica, mă interesează frecvențele, dar mă ajută să știu și cuvintele. Și iată cum o fac: îmi antrenez memoria și exersez des. Într-o zi productivă, exersez șase ore. Mă trezesc la 9 dimineața, îmi duc fetița la școală, apoi exersez până la 5, o iau de la școală și mă relaxez cu ea și apoi, după ce o culc, mai exersez sau fac cercetări. Mă străduiesc mult să înțeleg perspectiva unui artist asupra unei piese ca să știu exact ce fac la club. E multă muncă la care nu se gândește nimeni, pentru că DJ-ii cu auzul intact pot folosi căști și își descarcă orice cântec pe loc, dar eu trebuie să o am pregătită în avans, pentru că nu pot asculta la căști decât cât să mai verific ritmul. Am fișierele organizare cu taguri – după an, gen, emoție și energie. Sunt convins că mai dau câte un fail din când în când, dar încerc din greu să înțeleg muzica și starea pe care o creează.

Ai zis că ai cântecele organizate după emoția pe care o transmit – crezi că trăiești emoțiile acelea la fel ca un public care aude? Cum simți tu muzica?
Cred că e la fel. Simt emoția sau starea cântecului la fel ca toată lumea, pentru că asta sunt frecvențele. Nu aud versurile, dar aud vocea ca pe un alt instrument și simt emoția din spatele acelei frecvențe. Auzul e un mod de a-i semnala creierului să fie conștient de ce se petrece în jurul lui. Dar tot poți înțelege frecvențele fără să le auzi; când sunt destul de intense, le simți. Ele transced auzul și se duc direct în creier, cumva.

Te frustrează uneori portretul pe care ți-l face media, cum că ești o „inspirație” pentru toți?
E un rol important, e frumos când poți inspira pe cineva. Dar, în același timp, aș vrea ca munca mea să depășească inspirația, să fie mai mult ca un pod, ca ceea ce fac să devină normal – să mă diferențiez de ceilalți DJ doar prin talent și pricepere. Același lucru e valabil și pentru actorii, muzicienii, scriitorii surzi. Asta e misiunea noastră, să arătăm că urechile nu ne fac diferiți , avem aceleași sentimente, același drive. Sau poate că, pentru că nu auzim, suntem mai deschiși la diverse tipuri de idei, pentru că nu suntem distrași de zgomot din lumea exterioară. Mi-ar plăcea dacă oamenii ne-ar arăta mai mult respect și nu s-ar purta așa ciudat și ar lăsa-o mai moale cu mila.

Ce planuri de viitor ai?
Pe 5 septembrie merg la Detroit ca să deschid Gin Blossoms cu Forbes. În rest, nu știu. Nu e decizia mea; depinde ce vrea lumea. Mi-ar pl ăcea ca munca să-mi fie judecată după talent și creativitate, nu după deficitul de auz. Uneori simt că surzenia mea le distrage atenția oamenilor de la creativitatea mea. Dar fie că lumea mă ascultă sau nu, eu o să continui să fac zgomot.

Vreau să dovedesc că frecvențele pot fi o formă de comunicare, pentru toate tipurile de comunități. Nu vreau să construiesc un pod la capătul căruia să fie un ghișeu de taxare. Vreau ca toată lumea să aibă acces liber, fără discriminare ; iar asta merge mai departe de surzenie sau auz – e vorba și de alte dizabilități, categorie socială sau rasă. Libertate totală.

Urmărește VICE pe Facebook.

Urmărește-o pe Sara pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre DJ pe VICE:
Nu e deloc mișto să fii iubita unui DJ
Cum să fii DJ în România în 20 de pași
Hei DJ, în gură s-o iei!