Mi-am petrecut 1 Mai-ul și Paștele cu ultimii lipoveni din Delta Dunării

FYI.

This story is over 5 years old.

Foto

Mi-am petrecut 1 Mai-ul și Paștele cu ultimii lipoveni din Delta Dunării

La 280 de kilometri de București, există un sat unde poți vedea cum o comunitate tradițională dispare încet-încet.

Sfiștofca, în viziunea de sus

Cinci fotografi au plecat să-și petreacă Paștele în Deltă, în satul Sfiștofca. Sună ca începutul unui banc la finalul căruia te aștepți să vină și morala, de tipul „copilul cu multe moașe rămâne cu buricul netăiat". Și chiar dacă pe alocuri ne-am simțit ca un grup de turiști japonezi, experiența a fost dincolo de orice ai putea surprinde prin fotografie.

Mai fusesem în Deltă, dar niciodată aici, iar invitația amicului fotograf Vlad Bâscă- tulcean îndrăgostit de apă, născut în zodia Peștilor - era prilejul ideal să mă despoi de un strat de oraș. Vlad documentează viața în Deltă încă din 2012 și aflasem de la el că în Sfiștofca este o comunitate de lipoveni care treptat se stinge. Ca în multe alte sate din România, tinerii au plecat la orașe căutând o viață mai bună, lăsând în urmă pământurile nisipoase ale Deltei.

Publicitate

Citește și: Vacanța de vară în Deltă e ca într-un film de Kusturica

La Sfiștofca se ajunge la fel de greu cum se pronunță: 280 de kilometri cu mașina din București până în Tulcea, vaporul, barca și apoi un microbuz. Când am ajuns, am simțit că ne-am câștigat dreptul de a fi acolo. La ora de plecare bateria mașinii era moartă, iar în Tulcea am fost ultimii să ne urcăm pe vapor, la capătul unui sprint de-a lungul portului care m-a lăsat cu senzația că în loc de sânge am fier în picioare.

Acordeonul, muzicuța și corul gâtlejelor însetate

Nea Kiril și acordeonul său fermecat

Când am ajuns în sat am început să glumim că odată cu noi s-a dublat populația din Sfiștofca. Au mai rămas în jur de 43 de oameni, dintre care doar trei copii, cu vârste între cinci și zece ani, care își petrec copilăria cu adulții. Pe uliță umblă mai mult vitele și păsările decât oamenii. Din loc în loc sunt movile de pământ, case părăsite și revendicate de natură. Cele care încă stau în picioare au fost transformate de animale în grajduri.

Pe noi ne-a întâmpinat nea Kiril cu acordeonul și, pe ritmurile Katiușei, s-a astupat liniștea pentru câteva momente cu veselie și râsete. Lui nea Kiril îi place muzica cum îi place peștelui balta, așa că în zilele care au urmat a continuat să ne cânte la acordeon și la muzicuță. Gazda noastră a fost tanti Irina, verișoara lui Kiril, a cărei casă este chiar în fața bisericii. Tot la tanti Irina s-a mutat și „stația"- singurul loc de unde mai poți să cumperi un vin sau o țuică, acum că magazinul din sat nu mai există.

Publicitate

Am înțeles exact ce presupune asta când la poartă s-a aciuat în dimineața de Paști, cu noaptea-n cap, corul gâtlejelor uscate: „tanti Irinăăă!". Cum până și cei mai gospodari dintre oameni au nevoie de odihnă în ziua de Paști, toată lumea s-a întors pe partea cealaltă și mușterii au plecat însetați.

Și dacă tot eram cazați în buza bisericii, n-am avut scuză să nu mergem la slujba de Înviere. Măcar din curiozitate și din drag față de tanti Irina, care mi-a împrumutat fusta și baticul ei ca să pot intra în biserică.

Mai întâi am intrat în biserica mare unde nea Petrică trăgea clopotele. Ne-a poftit înăuntru, dar ne-a rugat să nu fotografiem: s-au furat niște icoane în urmă cu câțiva ani și de atunci nu mai e permis. Am schimbat câteva cuvinte cu Petrică și am ajuns împreună la concluzia că nu e nimeni curat ca lacrima, iar cea mai mare greșeală este să-i judeci pe ceilalți. De bun simț, după mine.

Slujba de Înviere a fost în slavonă

La slujba de Înviere

Mai departe am mers în biserica mică unde erau probabil în jur de 20 de persoane. Slujba a ținut-o un diacon tânăr, în slavonă, și chiar dacă n-am înțeles nimic a fost o bucurie să-l ascult. Majoritatea celor prezenți erau vârstnici, de 70-80 de ani, și cu toate astea nimeni nu s-a uitat lung la noi. Nici măcar atunci când m-am trezit că blochez ușa bisericii și n-are diaconul pe unde să iasă cu crucea.

În ultima zi, Petrică ne-a invitat să ne urcăm cu el în clopotniță. De abia de acolo am înțeles ce înseamnă Sfiștofca și cât de ironică este viața acestui sat unde natura clocotește de viață, în timp ce omul dispare treptat. De prin sat ni s-a povestit că o familie de austrieci s-a îndrăgostit de Sfiștofca și chiar și-au cumpărat pământ acum câțiva ani. Se pare că profesorul vienez și-ar fi adus studenții aici și că are planuri pentru sat, vrea să facă un muzeu în sediul fostei școli.

Publicitate

Cine știe, poate peste 20-30 de ani o să asistăm în Sfiștofca la nașterea unei noi comunități, urmașă a lipovenilor care și-au dus traiul cu atâta bun simț în acest colț de rai din Deltă.

Urmărește VICE pe Facebook

Vezi și alte fotografii mișto pe VICE:
Fotografii cu victimele radiațiilor de la Cernobîl, din internatele bieloruse
Fotografii din „orașul fantomă" al României
Fotografii dintr-un centru de detenție pentru tineri delincvenți