Va trebui să alegi între viața de noapte și viața de adult funcțional?

A doua zi dimineața după ultima mea zi de naștere, m-am trezit cu o altfel de mahmureală. După ce abia deschisesem ochii, lumina palidă de septembrie m-a forțat să-i închid la loc, așa că am bâjbâit cu ochii-nchiși prin biblioteca plină de cărți necitite de lângă pat, în încercarea de a-mi găsi telefonul. Era aproape trei după-amiaza. Abundența de griuri a noii mele vârste m-a izbit dintr-o dată. Nu mă mai calificam la reduceri pentru „tineri", nu mă mai „descurcam onorabil pentru vârsta mea" și, cel mai important, nu aveam să mă mai uit niciodată la South Park. Împlinisem 25 de ani.

Dacă ai o anumită vârstă – cam oricât peste 30 – probabil acum te gândești: „Nu ești bătrân la 25, mai taci, tu nici nu-ți mai aduci aminte de Gatecrasher", sau ceva de genul ăsta. Dar eu știu că nu-s singurul care se simte cum am povestit mai sus. Când ajungi la jumătatea vârstei cu douăzeci la-nceput, treci printr-un moment de panică totală și paralizantă, pentru că-ți dai seama că: A) nu mai ești adolescent și B) o să mori. Apoi începi să te enervezi pe actuala ta viață – o viață care nu mai pare mai mult decât un nor de fum de țigară, punguțe goale și firimituri de pâine prăjită pe cuvertură. Brusc, toate ambițiile pe care încă nu ți le-ai făcut devin prioritatea zero.

Începi să aduni toate orele pe care le-ai petrecut în oraș, în nopțile alea interminabile, precum și zilele lente, stăruitoare, care le-au urmat. Începi să-ți închipui un univers paralel, în care n-ajungi niciodată să descoperi băutura, drogurile și pe Omar-S. Începi să-ți închipui toate romanle pe care ai fi putut să le scrii, toate relațiile pe care-ai fi putut să le salvezi și pe toți cei ce-ai fi putut să devii.

Ai putea să presupui că mi-a trecut odată ce-am dat pe gât doi litri de apă și-am dat o fugă până la magazin să-mi iau o pungă de portocale și-un baton Boost, dar nici gând. În lunile care-au urmat n-am mai putut să scap de ideea că la un moment dat pe parcursul anilor care vin, ceva va trebui să se schimbe. Că o să fiu obligat să aleg între taxiurile luate la 5 dimineața până la apartamentele din Brockley și alergări la 8 dimineața, ture de parc în Goose Green. Chestia asta mi-a dat un soi de groază existențială și una care-mi displace. La urma urmei, de ce să dau piesele lui Moodymann pe ouă poșate și excursii la Homebase? Nu pot să duc o viață productivă de „adult" și să continui să mă sparg în fiecare weekend? Nu trebuie să mă conformez niciunui standard obosit de maturizare liniară. O să trăiesc veșnic, nu-i așa?

În căutarea mea de răspunsuri și validare m-am apucat să contactez oameni cu câțiva ani mai mari decât mine, ca să aflu cum s-au descurcat ei să îmbătrânească pe clubărelă. De dragul slujbelor, prietenilor și familiilor lor, am schimbat numele tuturor persoanelor care au contribuit la acest articol, pentru a le păstra anonimatul.

Nu prea ne place să vorbim despre lăsatul de viața de noapte. Există idealul ăsta romantic care spune „să nu te gândești la ziua de mâine". Cei mai mulți de-ăștia ca noi, cărora le place viața, se bazează destul de tare pe narațiunea asta, ca să poată să ignore viitorul. Dar adevărul e că clubăreala fără griji e apanajul privilegiului. Noi, ceilalți, vom fi mereu nevoiți să punem în balanță hedonismul adevărat și viața reală. La un moment dat, toți ne trezim că trebuie să alegem între cele două – indiferent că asta înseamnă să ne hotărâm când să luăm taxiul spre casă sau când să ne lăsăm de tot.

Ben a fost unul dintre primii care s-au băgat, când am cerut contribuții pe Twitter. E trecut de 30 de ani și înainte a lucrat ani de zile în industria muzicală. Azi se descrie drept o persoană care a renunțat la lumea de cluburi și drogangeală „brusc, apăsat și iremediabil". „Aș zice că mi-e familiară tranziția de la «joacă» la «pe bune»", mi-a scris el pe mail.

Decizia lui a fost în principal una de natură practică. „La nivel strict fizic, întrucât sunt trecut de 30, mă resimt și ăsta e un efect ne-negociabil care face ca cele două lumi să se excludă aproape întru totul", mi-a explicat el. „Luni dimineața la 7 trebuie să fiu funcțional pentru job. Ne-negociabil." A mai insinuat și că a suferit o ruptură mai profundă față de lumea clubărelii – o modificare chimică, care l-a făcut să se simtă incompatibil cu lumea asta. „Ultima oară am ieșit pe bune acum câteva luni, la un festival care-mi place la nebunie, sincer, și eram înconjurat de oamenii la care țin cel mai mult și muzică incredibil de mișto", și-a amintit Ben. „Mă aștepta o săptămână liberă și-am băgat droguri la greu – gen, la greu, cum făceam acum trei ani. Dar n-am mai putut să ajung acolo. Eram mult prea conștient de mine. M-am distrat bine, dar a fost o piatră de hotar. Asta a fost."

Există și-un argument științific aici. Cu cât faci ceva mai des, cu-atât chiar te distrează mai puțin – e valabil în mod special pentru pastile. Profesorul Andy Parrott de la Universitatea Swansea a scris pe larg despre efectele pe termen lung ale consumului de MDMA și despre faptul că, în mod paradoxal, ce luăm ca să ne simțim mai bine ajunge de multe ori să ne facă să ne simțim mai rău. A găsit și dovezi empirice semnificative pentru toleranța cronică față de MDMA, care dovedesc că, în timp, eficiența drogurilor asupra noastră scade. Modelul ăsta se poate aplica și pentru ieșitul în oraș – când bagi prima dată oi fi în extaz, dar următoarele dăți doar te țin treaz și-atât – sau pentru tot comportamentul tău de consum de droguri. Probabil o să-ți amintești mereu cu drag de prima pastilă, dar peste zece ani s-ar putea să nu te facă să simți mai mult decât niște bomboane de gât supradimensionate.

Poate că pentru unii dintre noi – gen, pentru Ben – se aplică aceeași regulă și la clubbing. O chestie care, cu timpul, se transformă din ceva pozitiv, care te îmbogățește, în ceva extenuant. Și dacă iei o doză dublă nu faci decât să sporești efectele negative.

Însă, orice s-ar spune – și ai răbdare cu mine, pentru că urmează o „idee radicală" – nu trebuie neapărat să iei narcotice ca să te bucuri de muzica dance. Adeseori, ce credem noi c-ar fi o legătură între droguri și cluburi e, de fapt, legătura dintre droguri și tineri. Dacă te-ai hotărât că ești prea bătrân să te mai resimți nu-nseamnă neapărat că ești prea bătrân să mai ieși în club sau prea bătrân pentru muzică.

Ca să-mi pun cenușă-n cap până la capăt, recunosc că mereu am fost un pic sceptic cu privire la „raverii treji". Probabil e doar o formă de ură de sine, pentru că eu unul nu-s în stare să mă abțin ca ei. Dar nu mă văd în față la un concert Eats Everything, cu o pereche de ochelari de soare într-o culoare neon, și cu vibe de la energie și-atât. Gândul că aș putea să devin genul de om care bolborosește anost în continuu despre faptul că „n-am nevoie de-așa ceva ca să mă simt bine", în timp ce dansez ca un prezentator de emisiune pentru copii, îmi dă fiori.

Acestea fiind zise, poate mersul în cluburi treaz nu trebuie neapărat să însemne o schimbare completă de identitate, cu tot cu mersul la „rave-uri la cafea" la ora 9 dimineața. Poate că nu-i o variantă prea atrăgătoare, dar e una de termen lung și care funcționează pentru o grămadă de oameni. Dan, 33 de ani, angajat full-time, care locuiește cu prietena, mi-a explicat că faptul că a renunțat la substanțe i-a permis să-și continue relația cu viața de noapte până după 33 de ani. „Acum îmi par altă lume – vremurile când nu eram treaz, înainte de 25 de ani. O perioadă care m-a format, dar una de conjunctură", mi-a explicat el. „Pentru mine, cheia a fost o pasiune intrinsecă pentru muzică. Pot să deosebesc între o noapte de ascultat muzică și o ieșire pe socializare, cu alți oameni și cu băutură."

Oricât ar fi de admirabilă, experiența lui Dan atinge fix cea mai mare complicație – aceea de a te lăsa de băut sau de a încerca în orice fel să-ți păstrezi viața de noapte ca adult. E extraordinar dacă reușești să te ții tare o noapte întreagă doar din pasiune pentru muzică, dar nu-s mari șanse să ți se alăture prea mulți prieteni. Pentru Finn, un manager al unei companii de imobilare din New York în vârstă de 31 de ani, realizarea asta a fost extrem de importantă. El a constatat că relația lui cu muzica se bătea cap în cap cu relația cu prietenii. „În același timp în care prietenii mei au început să aleagă baruri cu vinuri și brânzeturi în loc de șase pastile de ecstasy și-un futai regretabil cu un străin, eu am început să-mi dau seama cât de mult îmi plăcea muzica", explică el. „Înspre 30 de ani mi-am dat seama că multora dintre cei cu care ieșeam pe vremuri nu prea le plăcea. Practic, pentru ei muzica era doar un pretext ca să agațe, să bage multe droguri, sau să bage droguri și apoi să agațe."

Ca urmare a acestei despărțiri, numărul de mari party-uri la care se duce Finn a scăzut considerabil. „Sunt dezamăgit să spun că ies mai puțin decât înainte", mi-a spus acesta. „Dacă nu te mai droghezi și nu mai ai prieteni care să vrea să iasă înseamnă că uneori trebuie să ieși singur, ceea ce nu-i întotdeauna prea plăcut într-o seară friguroasă de februarie la New York!"

Atunci ceea ce vrem noi se cheamă moderație, dacă există așa ceva. Vrem să descoperim punctul ăla de mjloc care ne-ar permite să abordăm nopțile de chef ca pe niște pasiuni trecătoare, să venim și să plecăm după pofta inimii, fără să lăsăm nimic în urmă. Dar e posibil așa ceva, măcar?

Dintre toți cei cu care am vorbit, doar doi au pretins că au o relație complet dezinteresată cu viața de noapte, băutura și drogurile. „Pentru mine a fost la fel de ușor ca atunci când beau o bere cu prietenii sau niște vin la cină", a susținut Kate, care are 32 de ani și un job full-time. „Am reușit să mă țin de școală, să găsesc și să mă țin de un job bun și să ies în cluburi în weekend, dar și să am o viață ocupată în afară de petreceri." Ceea ce e super tare pentru ea, dar, evident, dacă ni s-ar aplica tuturor, am hali cu toții ecstasy la micul-dejun.

Cel mai des întâlnit răspuns s-a situat undeva între mersul treaz la rave-uri și renunțatul complet la viața de noapte, într-o zonă gri căreia probabil i se aplică cel mai bine „moderație în toate, inclusiv moderația". Stuart, un burlac de 33 de ani, cu casă pe numele lui și job în marketing – e probabil cea mai bună întruchipare a acestui dicton. „Nu prea mă mai ține să bag house în fiecare weekend. În perioada asta mai degrabă bag house în fiecare lună sau, în cazuri extreme, o dată la două săptămâni", recunoaște acesta.

După părerea lui Stuart, povestea lui de clubber n-o să se termine prea curând și, la drept vorbind, nici relația lui cu drogurile recreaționale. Ca atare, și-a stabilit un set lax de principii, ca să n-o ia pe arătură. „Dacă-ți adaptezi stilul înseamnă că poți să mai storci câțiva ani buni din cariera ta de clubber", a continuat acesta. „Ajută dacă-ți alegi nopțile ca lumea și eviți să dai la bong. La fel, mai schimbă și tu ecstasy-ul pe uleiuri de marijuana – te reglezi mai rapid și o să și dormi mult mai bine."

Stuart a mai adăugat un detaliu interesant despre cariera lui în lumea cluburilor. Când l-am întrebat cum s-a schimbat relația lui cu viața de noapte de-a lungul anilor, a descris-o în termeni de vârfuri și plafoane. „Am avut o perioadă lungă în care n-am prea ieșit, de prin 2010 până-n 2014, când mă așezasem la casa mea, locuiam cu prietena mea de-atunci", și-a amintit el. „Mă plictiseam foarte tare. Intrasem într-o rutină de-asta în care mergeam vineri seara la cârciumă, apoi luam un curry sau mâncare chinezească la pachet și ne uitam la X-Factor. Mă uitam la concurenți și mă gândeam des: «Dar eu de ce nu sunt acolo?»"

Atunci poate că în loc să tăiem legătura pe termen nedeterminat, ne trebuie mai degrabă perioade moarte, pauze de la petreceri care țin tot weekend-ul, ca să ne punem capetele pe umeri. Stuart continuă: „Cred că cel mai mult mi-a plăcut să ies pe la 30-și-un-pic de ani – cred că există o tendință să te blazezi rău de ieșit prin cluburi pe la 25 spre 30 de ani. Dar am constatat că atunci când trebuie să faci față unor chestii mai «grele» de viață îți vine din nou să ieși și să te pui în cap în cu totul alt stil."

În timp ce strângeam opinii pentru articolul ăsta, m-a contactat Sara. Împlinește 53 de ani anul ăsta, are doi copii – de 14, respectiv 17 ani – cu un fost partener și conduce  o mică afacere de management de imprimare de-acasă. A fost de trei ori cu soțul la Ibiza în ultimii câțiva ani și iese în club între o dată și de trei ori pe lună peste tot prin Londra – din Phonox la Ministry și până-n Fire. Sara are mai mult decât dublul vârstei mele și iese mai des decât mine. „Îmi convine foarte tare cât de des petrec și mai dăm și petreceri la noi acasă între ieșirile în club", îmi zice. „Prietenii noștri se întreabă de unde avem atâta energie, dar pentru noi e aproape o necesitate. Îmi place enorm să cunosc oameni și să vorbesc cu ei, iar clubbingul e perfect pentru așa ceva."

O întreb pe Sara dacă i se pare posibil să te și bucuri de o viață productivă de adult, dar și să continui să ieși în club – inclusiv pe la cele mai de fițe cluburi, despre care spune că „au fost întotdeauna parte din experiența [ei] de clubbing."

„E chiar un avantaj să ai o viață productivă de adult", răspunde ea. „Faptul că am copii, responsabilități de adult și un job full-time mă ține cu picioarele pe pământ. Știu că weekend-ul trebuie să se mai și termine și că nu pot s-o țin așa la nesfârșit. Îmi îmbogățește viața și o s-o țin așa cât mi-e confortabil s-o fac."

Deși experiența Sarei e periculos de aproape de zona „poveste inspirațională care s-a viralizat pe Facebook", oferă, totuși, o perspectivă pentru un viitor al vieții de noapte dincolo de vârsta de 30 de ani. Dovedește că, pentru unii, cluburile de noapte rămân locuri benefice; că poți să crești odată cu experiența și nu doar să te trezești că încerci în van să recreezi magia vremurilor de demult. Îți dă speranța că dacă ești aici din motive bune, atunci n-o să te chinui. Că poți mereu să experimentezi lucruri noi și că o să găsești o cale să continui, pentru că alternativa e prea plictisitoare.

Ce mi-e clar acum e că discuția asta e la fel de mult despre băutură și droguri pe cât e despre cultura de clubbing. Merită spus că majoritatea DJ-ilor intră în două categorii separate. Sunt cei ale căror cariere sunt practic niște chefuri lungi, nesfârșite, punctate de opriri scurte la Mixmag Lab sau ațipeli pe câte-o plajă din Croația și apoi mai sunt cei care beau ceai verde în spatele platanelor și practică budismul theravada. Are logică, petrecutul e un ciclu – unul periculos, dacă nu ești atent. Și dacă nu te confrunți cu realitatea asta la un moment dat, riști să fii forțat să te confrunți cu ea împotriva voinței tale, undeva după 40 de ani, într-un trip nasol pe ketamină, la festivalul de la Reading, ediția 2034.

Problema e că, într-un fel sau altul, a mărturisi că nu vrei să ieși să te rupi e aproape ca și cum ai recunoaște că ai fost înfrânt. Stai de vorbă cu orice om care-a încercat să renunțe la băutură anul ăsta în ianuarie și probabil o să-ți spună câți prieteni le-au zis să „tacă naibii și să-și ia de băut" oridecâteori a venit vorba. Ne temem să renunțăm la cluburi – sunt un teren de joacă pentru cei tineri, așa că dacă le abandonezi e ca și cum te resemnezi cu bătrânețea și accepți moartea. Nu există viață după viața de noapte. Numai că, oricât m-ar durea s-o recunosc, dacă încerci să ții trecutul în viață după ce și-a dat deja obștescul sfârșit, o să se-mpută și o să se răcească. La început drogurile te fac să te simți bine, dar apoi ajung să te facă să te simți de căcat. Ca toate poamele bune, și amintirile putrezesc.

Gama de experiențe a persoanelor care-au contribuit la articolul ăsta e foarte variată. Unii au renunțat complet la clubbing, alții încă-i dau la fel de tare ca întotdeauna, iar ceilalți par să improvizeze din mers. Cu toate astea, toți și-au pus aceleași întrebări esențiale: de ce fac asta și cât o să pot s-o mai fac? Dacă răspunsul la prima întrebare e „pastile", atunci probabil că răspunsul la a doua e „nu pentru mult timp", dar dacă miza e mai mare de-atât, atunci îmbătrânirea nu trebuie să însemne neapărat sfârșitul.

Indiferent dacă-l dai pe Carl Cox pe Brian Cox sau dacă-ți mesteci gingiile până la sânge la aproape șaptezeci de ani, cu reluări la nesfârșit ale petrecerilor de două zile BangFace Weekender – cel mai bine-ar fi să ții cu dinții de chestiile adevărate și să te-mpaci cu gândul că la celelalte trebuie să renunți.