Toate modurile tragicomice în care ți se schimbă viața în București când ești în scaun cu rotile

În România, se vorbește despre persoanele cu dizabilități când se intră în vreo campanie electorală și discuția începe printr-o amplă compătimire și sfârșește cu promisiunea unor măriri de alocații, pensii și orice alt tip de recompensă financiară care sună mai mult a pomană.

Doar că asta-i o abordare populistă și înjositoare. Știu că unii nu-s de acord cu mine, mai ales dacă te bucuri la 20 de lei în plus, însă banii ăștia oricum nu sunt suficienți să ai un trai decent în România, dacă ai dizabilități. Abordarea care să ajute cu adevărat ar fi să se creeze un cadru prin care orice persoană cu dizabilități ar avea șansa să-și atingă potențialul și chiar să-l depășească.

În țară trăiesc, cu chiu cu vai, 786 546 de persoane cu dizabilități, conform statisticilor oferite de Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilități, din cadrul Ministerului Muncii.

Numărul a crescut, în ultimii zece ani, de la cinci sute de mii la peste șapte sute de mii și, probabil, neoficial sunt și mai mulți oameni. Poate ți se pare o cifră prea mică pentru a fi băgată în seamă. Dar, într-o societate europeană ca a noastră, persoanele cu dizabilități sunt ultimele pe listă. Și îți dai seama de asta doar dacă te uiți la capitala României, în care e mai greu să te simți om decât dacă ai trăi în jungla amazoniană.

Așa că vreau să-ți arăt, din experiență proprie, ce fel de provocări întâmpină zilnic, în București, un om cu dizabilități. Mai ales că, cel mai probabil, nu te-ai gândit niciodată la aspectele astea în timp ce tu mergeai firesc pe stradă.

Trotuarele, chiar și pe străzile recent reabilitate care mai au la capete sau în dreptul trecerilor de pietoni rampe, să poți coborî cu un scaun rulant, sunt făcute atât de abrupt, că riști să pici direct în cap. Și, când vrei să le folosești să urci pe trotuar, te cam jenează bordura de șapte-zece centimetri peste care e cam imposibil să treci cu roțile din față ale unui fotoliu rulant. Sigur, mă gândesc aici la un om cu nevoi speciale care n-are constant după el un ajutor. Ceea ce, să știi, că e ceva firesc în alte țări.

Dacă vrei și tu să faci o plimbare, că doar om ești, sau ai treabă pe undeva, este o adevărată provocare - un fel de probă la Olimpiada Paralimpică - să mergi pe trotuare. Cred că nici dacă ar fi fost bombardate n-ar fi arătat așa. Multe dintre ele sunt foarte înalte, pline de gropi abisale, din care riști să nu mai ieși niciodată, iar acolo unde trotuarele au fost refăcute sunt atât de multe mașini parcate, că nu ai pe unde să treci.

Sunt convins că nu te-ai gândit la asta ultima dată când ți-ai lăsat mașina parcată pe trotuar, dar ai fost băiat bun și ai lăsat loc să treacă cetățenii. Să știi că și noi tot cetățeni suntem.

În fine, cu așa trotuare și borduri de milioane de euro, schimbate de două ori pe an și înălțate pân' la cer, mai bine te bagi să rulezi pe stradă. Doar că pe șosea n-ai pistele alea de biciclete ca-n alte țări, pe care ai putea merge fără să riști să te agațe vreun șofer, așa că slabe șanse să poți mergi pe stradă fără să fii accidentat sau chiar ucis. Le e greu bicicliștilor, darămite unui om în scaun cu rotile.

Prin urmare, trebuie să fii un nebun inconștient de curajos, cu ceva forță fizică supranaturală, să poți escalada trotuarele bucureștene.

OK, în ultimii ani, la metrou s-au făcut câteva modificări vitale pentru a putea fi accesibile utilizatorilor de scaun rulant, dar nu știu exact ce scaune rulante au luat în calcul proiectanții. Poate sunt unele super smart care n-au ajuns încă la mine. Ideea e că, în aproape toate stațiile de metrou există câte un lift, doar că nimic în București nu vine făcut de-a gata. Dacă vrei ceva, trebuie să trudești pentru asta.

De exemplu, dacă vrei să schimbi metroul între Dristor 1 și 2 vei fi surprins că poți ieși cu liftul dintr-o stație, dar cealaltă nu are lift, așa că degeaba ieși tu, că nu poți schimba peronul.

La fel, dacă vrei să schimbi metroul la Unirii, ca să te duci spre Victoriei sau Universitate, trebuie să ieși de tot din stația Unirii 1, să traversezi parcul și să cobori la Unirii 2. Sigur, aș fi putut merge pe jos, dacă ar fi existat trotuare decente sau o bandă pe care să pot circula în siguranță.

Te simți ca într-un film prost în care cineva își bate joc de tine, și nu, de data asta nu mai e soarta sau vreun accident nefericit care te-a adus aici, ci Metrorex. Uite un alt exemplu ușor amuzant: la Piața Victoriei poți să urci cu liftul până la jumătate, dar te trezești ca prostul că al doilea lift nu mai funcționează, așa că nu ai cum să ieși efectiv de la metrou. Și ce să faci? Te întorci, te urci în metrou, cobori la altă stație unde chiar să funcționeze un lift. Care să te ducă la lumină.

În teorie, toate autobuzele (sau aproape toate) sunt accesibilizate, au o rampă pe care șoferul o poate coborî, iar autobuzul se lasă mai jos ca să faciliteze urcarea căruciorului. Bine, realitatea - ca de obicei în România - e ceva mai diferită.

In real life, majoritatea șoferilor, chiar dacă apeși pe butonul care-i atenționează că ai nevoie de rampa aia, aleg să te ignore. Uite-așa, pur și simplu, nu vor ei. Sau, uneori, când lasă mașina și vin să te ajute și cu rampa - am întâlnit și șoferi cumsecade - trebuie să duci o muncă de lămurire cu călătorii să se dea jos de pe rampă ca să o poată coborî. În orice caz, se produce un haos de care ți se face jenă.

Uite că, după toate obstacolele astea, am reușit să urc în autobuz. Acum se poate petrece alt circ: un șofer care conduce cum îl taie pe el cheful, de te trezești că frânele căruțului sunt inutile, dacă nu ai un ajutor cu tine să țină de el; sau aglomerația din autobuz despre care nu vreau să-mi amintesc, că-i dureros.

Am ajuns la capitolul: coborârea. Pe scurt, autobuzul nu are cum să coboare rampa că-l împiedică fie oamenii, fie locul în sine, fie mașinile. Sau: autobuzul lasă rampa, dar tu nu ai cum să cobori pentru că sunt mașini parcate, iar autobuzul nu poate opri nici lângă bordură, dar nici suficient de departe de bordură, așa că va trebui să înveți să cobori pe o roată, cu grijă să nu zgârii absolut toate mașinile.

Pe de altă parte, când vine vorba de tramvaie, treaba e mult mai simplă: cred că sunt vreo cinci sau șase garnituri în care să putem urca și noi. Așa că poți aștepta și câte două ore în stație. Deci, mai bine, te lupți cu trotuarele și o iei pe jos.

Adică sunt la fel de nesimțiți (unii dintre ei) cu toată lumea. Diferența o face faptul că mie îmi mai oferă un motiv de refuz: „Nu am loc în portbagaj, că-s pe butelie". Degeaba le zic că scaunul se pliază și mai sunt și însoțit, așa că el nu trebuie să depună niciun efort.

Mai sunt și ceilalți care, când te văd, îți spun rapid că s-au retras, deși ei așteaptă cuminți în stație, cu luminița verde aprinsă.

Dacă faci comandă, ai mai multe șanse, dar și acolo mai apar surprize.

Să zicem că, după ce ai reușit să folosești transportul în comun, ai ajuns și tu unde aveai treabă. Dar, dacă vrei să te nenorocești definitiv, du-te la o instituție de stat.

Cele mai multe au, în teorie, o platformă care să urce scările. Dar, marele DAR românesc, platforma nu funcționează. Sau poate paznicul sau grădinarul nu știe cine și unde a pus cheia. Și, după ce paznicul găsește cheia - Aleluia! - urmează întrebarea: e băgată platforma în priză? Recapitulare: cheia e, rampa funcționează, dar nu există o priză disponibilă. Cea mai apropiată este ocupată de un Xerox vital al unui departament super-super important din instituția respectivă și, sub nicio formă, dar sub nicio formă, acel copiatoru nu poate fi scos din priză. Nu fără acordul șefului și, mai ales, fără ștampila care atestă acordul. ÎN CE LUME ANARHICĂ TE CREZI AICI?!?!

Sigur, dacă toate de mai sus au fost rezolvate și ai biruit, descoperi că cea de-a două ușă care trebuie deschisă, ca să poți urca pe rampă, este blocată sau, daca se deschide, mai e o treaptă care face oricum imposibilă urcarea.

În alte cazuri, pe la alte instituții de stat sau chiar private, nu poți urca pentru că rampa are 45 de grade inclinație și se oprește direct într-un perete. Asta-i treabă făcută pentru acte, nu pentru oameni.

Nu mai vorbesc de problemele fiziologice care te-ar putea trece în astfel de momente. În foarte puține locuri găsești toalete adaptate, așa că mai bine te abții.

Din păcate, toate obstacolele astea le întâlnești și în instituții de învățământ. Poate, ca adult în scaun cu rotile, e mai ușor să treci peste și chiar să te amuzi, ironic, pe seama lor. Însă, sunt și copii sau tineri cu dizabilități, iar o școală care nu e adaptată nevoilor lor de bază poate să fie cel mai deprimant lucru din lume.

Dacă deții o mașină și ai scăpat de tot ce înseamnă utilizarea transportului în comun, precum și de provocările aferente, apare o nou obstacol în găsirea unui loc de parcare destinat persoanelor cu dizabilități. Sigur, locuri de parcare sunt, doar că vin baștanii ignoranți care se parchează fix pe locurile astea că, știi cum e, sunt alea cele mai aproape de intrare. Ai naibii ăștia care le-au făcut, cum ne discriminează pe noi pozitiv!

Ideea e că, în general, aceste locuri sunt o vacă bună de muls pentru paznicii de prin malluri. Am scris aici despre o întâmplare de acum câțiva ani, trăită în Mall Băneasa, când un șmecher și-a pus mașina fix pe locul destinat persoanelor cu handicap. Omul avea permis de parcare PERMANENT eliberat de primăria Sectorului 5, doar că n-avea niciun handicap. Mă rog, nu fizic, doar d-ăsta ușurel privind educația, valorile și bunul simț.

Partea bună e că, după ce am făcut atunci scandal pe tema asta, cei de la Mall Băneasa au început să îți blocheze roțile și să te amendeze dacă parchezi, fără drept, pe aceste locuri.

E o lecție bună să-ți iei drepturile înapoi!

Ăsta poate că este cel mai important capitol la care trebuie să umblăm. Și, în același timp, cel mai greu de schimbat.

Am rămas foarte plăcut surprins când am fost plecat în SUA și acolo, de exemplu, dacă ieșeam dintr-un magazin care avea ușă din aia cu arc, care se închide singură, iar cel care mă însoțește trebuie să se chinuie să împingă și ușa și căruțul, exista mereu un alt om care să ne sară în ajutor. Nu s-a întâmplat să existe vreun pieton care să nu ne ajute. Aceeași atitudine am întâlnit-o și în restaurante.

Am vizitat șase state diferite și peste tot a fost la fel. Iar situația care m-a impresionat cel mai tare s-a petrecut în Washington. Am intrat în restaurantul hotelului să căutăm o masă, la micul dejun, și cât ne-am învârtit noi p-acolo, s-a ridicat un domn și ne-a cedat locul: „hai, stați aici că eu pot să beau cafeaua și-n picioare".

Sigur, și la noi sunt români care fac astfel de gesturi, doar că, în cultura noastră, e mai greu să-l vezi pe cel care nu e la fel ca tine. Asta și fiindcă nu prea întâlnești foarte des persoane cu dizabilități pe stradă, tocmai din cauza tuturor motivelor de mai sus. E ca un cerc vicios.

Cu toate că Bucureștiul e un fel de junglă, n-aș alege niciun alt oraș în care să trăiesc. Poate că o să zici că-s ușor sado-maso, dar altele sunt motivele: orașul ăsta m-a făcut mai puternic, m-a călit și m-a învățat să mă descurc în tot felul de situații absolut iraționale. Au antrenat olimpicul din mine.