Ilustrație de George Yarnton

Ești în concediu, te holbezi la meniu și aluneci într-un abis existențial. Cartofi prăjiți sau cartofi prăjiți dulci? Ce-ți place mai mult? Și, la urma urmei, de ce-ar conta? Ambele sunt bucățele de hrană pline de amidon care te costă doar 19 lei. Dar, de fapt, n-ar trebui să-ți pese mai mult de bani? Dacă ești prea cheltuitoare și hedonistă cât să poți avea grijă de proprii copii? Și, la 26 de ani, oricum ai depășit culmea fertilității, nu? Ai văzut graficul și n-arată prea bine. Așa că probabil va trebui să adopți – iar asta dacă ești genul de persoană căreia măcar îi plac copiii (care și ești), deci dacă e să se-ntâmple asta în curând, n-ar trebui să te desparți de gagică-tu și să-ți petreci următorii patru ani făcând sex cu oricine apuci?

Apoi îi spui lu' gagică-tu că vrei cartofii prăjiți obișnuiți. Și-i primești reci.

E prima ta zi înapoi la muncă după concediu și te simți ciudat, iar apoi îți dai seama că senzația ciudată e „doar faptul că te simți chill pe bune". Nafisa te-ntreabă cum ți-a fost concediul și zici c-a fost grozav și-apoi te-ntreabă și James și zici c-a fost extraordinar – o lume dincolo de productivitate, unde nu te simți ca o rotiță fără prea multe drepturi, prost plătită și de unică folosință din mecanism, care are tot timpul mai mult de două mii de mailuri care așteaptă răspuns. Apoi te duci la budă să stai pe telefon și-ncepi să-ți cauți un master pe Google.

Te îndoiești intens de propriile puteri, te simți captiv la muncă sau în relație și dezamăgit de ce-nseamnă „viața adevărată"? Sunt destul de sigură că treci prin criza de 20-și-ceva de ani, pretenaș.

Dr. Oliver Robinson e un tip care, la rândul lui, a trecut prin criza de 20-și-ceva de ani, și-a abandonat diverse aspecte din viață și a început o nouă carieră, de cercetător universitar care studiază criza de 20-și-ceva de ani. „Criza de sfert de viață e o sabie cu două tăișuri", mi-a spus el la telefon. „E o perioadă de stres și de instabilitate, dar și una de dezvoltare intensă, cu potențial de creștere."

Crizele astea n-au fost niciodată până acum atât de răspândite printre tineri, deoarece, dincolo de faptul că lumea e un loc înfricoșător la momentul de față, chestiile pe care le făceam de obicei pe la 20 de ani au fost amânate cu un deceniu: oamenii se căsătoresc și fac copii după 30 de ani. „Partea bună e că le dă oamenilor șansa de a se distra înainte să se așeze într-o rutină, dar celălalt aspect e că sporesc șansele de a avea o criză de sfert de viață, pentru că ai parte de mai multă lipsă de stabilitate și stres pe la vârsta respectivă", zice Dr. Robinson.

Plus că există două tipuri de crize de 20-și-ceva de ani: criza în care te simți captiv și criza în care te simți exclus. „În criza exclusului, tânărul simte că oricâte eforturi ar depune, n-are cum să acceadă la lumea adulților", explică el. „În criza captivului, tânărul conștientizează că se află pe un drum pe care nu vrea să se afle și că va face decizii mărețe despre ce vrea să facă, ceea ce poate fi un proces lung și dureros."

Desigur, nu trebuie să fie așa. Dacă ai noroc, poți să treci printr-o combinație mișto din cele două.

Pentru că nu vrei să ți se spună să te-apuci de meditație sau să faci un colaj (ideea maică-mii) ca să ieși din starea asta de paralizie provocată de confuzie, iată alte câteva idei, de la experți în coaching, psihologi și persoane care au trăit experiența de a se târî prin propria lor criză de 20-și-ceva de ani, ca să afli ce-ar trebui să faci pentru o viață ceva mai ușor de ținut sub control.

După Karin Peeters, life coach și psiholog, criza de 20-și-ceva de ani înseamnă, de fapt, că ești prins în ghearele unei perioade prelungite de stres provocat de luarea unor decizii. „Unii reacționează printr-un blocaj care-i împiedică să acționeze; alții răspund combativ, adică își dau demisia, se despart de partener sau pleacă din oraș", zice ea. „Iar a treia reacție e de luptă, sau «O să muncesc mai mult și-o să merg la sală și o să fac tot ce pot ca să obțin ceva, orice.»"

Recunoaște-ți reacția. A mea e undeva între a) paralizie de zici că m-a pus cineva la perete și-s incapabilă să iau o decizie simplă, despre ce vreau să mănânc la prânz, și b) o fugă irațională de un anumit set de circumstanțe. N-aș recomanda-o pe niciuna, dar dacă vrei să-ți analizezi comportamentul și să lucrezi cu impulsurile alea, mai degrabă decât să iei decizii în orb, pe loc, ajută să fii ceva mai conștient de sine.

Hai să luăm o dilemă dureros de clișeizată de 20-și-ceva de ani: „Ar trebui să rămân la jobul meu mediocru când, de fapt, la un moment dat aș vrea să călătoresc, iar, momentan, doar mă apropii pe nesimțite din ce în ce mai mult de moarte, în loc să-mi plănuiesc un itinerariu inedit prin America Centrală?"

Anxietatea asta e sporită de faptul că gândești în termeni imediați și pe o perioadă foarte scurtă. Ar trebui să fac chestiile astea acum, acum, acum? Natalie Dee, life coach, sugerează să-ți extinzi noțiunea timpului. „Fă planuri pe termen lung", zice ea. „Gândește-te: pe la 20-și-ceva de ani, la un moment dat, mi-ar plăcea să călătoresc un pic. Ăsta-i un plan măreț, dar îți dai mai mult timp să-l pui în aplicare. La treizeci de ani chiar îmi doresc să avansez într-o carieră care-mi place. La 40 de ani mi-ar plăcea să fiu un nume. Poți să zici că, în ăia zece ani, dacă-mi doresc o familie, voi fi deschis la posibilitatea de a cunoaște pe cineva."

Pe scurt: nu-ți mai face griji că trebuie să petreci trei luni în Thailanda imediat și dă-ți seama că ești deja cu jumătate de deceniu mai mare decât toți cei de la petrecerile de lună plină, deci n-o să-ți strice câțiva ani în plus. Bonus: în stilul ăsta, mai puțin nevrotic, poți să-ți faci planuri pentru orice aspect din viață.

„Nu știu de ce m-am blocat pe vârsta asta, dar mi se pare foarte tare să ai 37 de ani și să nu fii într-o relație", zice Bertie Brandes, co-creator al revistei Mushpit, care tocmai și-a lansat „Numărul de criză" – care, practic, e doar despre cum e să ai o criză la 20-și-ceva de ani. „Cred că trebuie să-ți reevaluezi tot conceptul ăsta, că punctul central al începutului vieții tale de adult e căsnicia. O să-ți continui viața de adult până mori și o să-ncepi să-ți dai seama că fiecare an din viața ta în care nu ești într-o relație e prețios. Ne presăm singuri. Am prieteni necombinați mai în vârstă și, deși nu-s total morți de fericire că-s așa, își dau seama că nu-s niște dezastre jalnice și sunt ok."

Prelungirea acestui plan invizibil e să faci copii. Asta afectează persoanele cu uter mai mult decât pe bărbați, motiv pentru care – crede Peeters – ajung la ea mult mai multe cliente pe la 20-și-ceva de ani. Bărbații, în general, au nevoie de ajutor mai târziu în viață. Nu poți să contrazici biologia, dar, în același timp, tu decizi la câtă presiune vrei să te supui. În plus, dacă de partea cu căsătoria îți faci grii, după cum m-a asigurat pe mine un fost coleg, când nu merg lucrurile până-n vârsta de patru de ani, o să fii hot, misterios și o să culegi din prima rundă de divorțuri după pofta inimii. Deci mai e și asta.

Dacă ai bani, de ce nu. Dacă-ți dorești cu disperare să te recalifici și să schimbi carierele, bagă. Dar să te-apuci din nou de muncă pentru o diplomă, doar ca să-ți prelungești adolescența, chestie care-o să-ți aducă mai multe datorii decât ai deja, e o idee super proastă. Nu ești Van Wilder și, slavă domnului, nici nu vrei să fii. Dă-i mai departe cu viața de adult; nu te-mprumuta ca să faci un master în Anterprenoriat Creativ la Goldsmiths.

Când te desparți de cineva în plină criză agitată de 20-și-ceva de ani, e greu să nu te-ntrebi dacă nu cumva faci asta din cauza fazei cu criza; dacă n-o să privești în urmă peste câțiva ani și-o să-ți dai seama c-ai comis o mare greșeală. „Nu e un simptom întâmplător", zice Bertie. „Ajungi la un moment în viața când îți dai seama că omul ăsta e super piesă, dar, de fapt, e un jeg și te-ai săturat. E o vârstă super egoistă și trebuie să ajungi să te gândești obsesiv la propria persoană o vreme."

Când devii egoist, înveți, de fapt, despre tine și despre ce-ți trebuie de la jumătatea ta, ca să nu rămâi cu un cretin plictisitor pe cap.

E o chestie dovedită științific, deci să n-o pui la îndoială. De multe ori, o perioadă în care nu te culci cu nimeni, e o epocă de aur a productivității și dezvoltării personale, dar poți să constați și că ai devenit atât de pretențios și separatist că e ca și cum te-ai testa singur, ca să vezi cât timp poți s-o duci fără sex. Dacă sunt deja șase luni, hei, ce mai contează încă trei ani!

Nu. „Încearcă să faci sex cel puțin o dată la patru luni. Cel puțin", te sfătuiește Bertie. „Altfel, o să ajungi îngrozit de intimitate și super obsedat de carieră, sau de non-carieră, sau de cum arăți în poze și o să tot stai pe propriul Instagram mai mult decât stai pe urmele fostelor fostului. O să uiți cum e să interacționezi cu alții în felul ăla."

„Dacă-ți transformi camera într-un altar dubios, unde nimic nu poate să nu fie pus la loc, o să începi să crezi că nu poți să-ți împarți spațiul sau patul cu altcineva. O să-ți construiești un al doilea uter", zice Bertie.

Ne-am dus la școală, ne-am dus la liceu, ne-am găsit o slujbă sau ne-am dus la facultate – am urmat drumul care ni s-a prescris fără să crâcnim, deci nu-i de mirare că, pentru mulți, criza de 20-și-ceva de ani e alimentată de faptul că, brusc, ne trezim lăsați de izbeliște și ne uităm în jur cum se împrăștie turma.

Natalie, life coach-ul, zice că ăsta-i momentul în care să discerni pe bune între ce vrei și ce ți se pare că ți se cuvine. „O «nevoie» e ceva ce ți se impune, poate de către societate, de prieteni, de colegi. Are cu totul altă energie față de o dorință", zice ea. „E o chestie aproape obligatorie și te presează mult. Dorința e atunci când te îndrepți către ceva – tu ești cel care se străduiește să obțină."

E ușor să începi să crezi că dacă ai avea o slujbă decentă ai fi cu totul altcineva și că tot restul vieții ar deveni brusc mult mai clar. „Mă setez pe ideea că nu mai vreau să fiu singur, dar n-are nimic de a face cu faptul că am nevoie sau îmi doresc o relație; mai degrabă sunt confuz în ce privește tot restul vieții mele", zice Bertie. „Ceea ce e periculos, pentru că dacă te setezi că jobul e acea singură chestie care te face nefericit, și nu e, de fapt, și apoi îți dai demisia și-apoi îți dai seama, o să ai probleme."

Vezi și: nu te mai defini prin jobul pe care-l ai.

Mi-a luat 25 de ani să nu mă mai simt incredibil de vinovată pentru că „nu sunt destul de productivă" dacă mă hotărăsc să stau în pat să mă uit la Netflix tot weekendul, când sunt epuizată fizic sau emoțional. Mă gândeam la lunile sau anii „irosiți" cu tulburări psihice, în care nu acționam după măsura puterilor. Dar dacă vrei să ai perioade de energie mai redusă, nu te mai pedepsi pentru chestia asta.

„Anul trecut am trecut prinr-o perioadă în care mă simțeam deprimat și-am stat pur și simplu în pat, obsedat de vloguri de pe YouTube; nu puteam să trăiesc fără să mă uit la ele", zice Bertie. „Simțeam că-mi irosesc în căcat viața și peste trei luni am scris acest articol care se baza pe tot ce simțisem și avea sens. Fiecare experiență pe care-o ai, chiar dacă-s cinci zile-n pat, o să-ți folosească într-o formă sau alta. Numai că n-o simți așa, la momentul respectiv. Suntem atât de condiționați să credem că trebuie să acționăm tot timpul, încât ne-am pierdut orice formă de respect pentru pierderea vremii. Perioadele în care pierzi vremea sunt alea în care se întâmplă atât de multe lucruri bune, sau când ideile stupide se transformă în idei geniale. Odihna e utilă. Când stai în pat, ți se odihnește corpul, chiar dacă mintea ți-a luat-o razna."

Cultura noastră, în care trebuie să fim „conectați" tot timpul și să trăim la maximum în toate aspectele vieții noastre, tot timpul, e aceeași care determină și crizele de vârsta a doua. După cum îmi spune Robinson, mai degrabă o să iei decizia corectă când ești calm, decât când ești stresat, așa că permite-ți să o lași mai ușor ori de câte ori poți.

„Foarte mulți tineri adulți își fac griji că alții o să le ia «crizele» drept văicăreli sau o să zică că se plâng", spune Robinson. „Și unii oameni – mai ales cei mai în vârstă, sau cei care nu s-au confruntat niciodată cu perioade din astea de lipsă de încredere în sine, chiar asta vor face. Adu-ți aminte că tot ce simți e valid, chiar dacă alții nu par să creadă asta."

Așa că data viitoare când îți aduce cineva aminte că vârsta de 20 de ani e cea mai frumoasă perioadă din viață, să-i spui că un expert în domeniul crizelor generaționale a zis: „Cantitatea de decizii foarte importante pe care trebuie să le iei determină poate cea mai dificilă perioadă din viața ta, din punctul de vedere al stresului și sănătății psihice."

Liniștește-te cu gândul că indiferent cât de rău ai da-o-n bară cu viața pe termen imediat, pe termen lung probabil n-are cum să fie atât de rău. Fă ceva. Sau nu face și stai aici, cu articolul ăsta în bookmarks pe calculator, comandă-ți cartofi prăjiți reci și ieși cu persoane de care-ți semi-place.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre varsta de 20 de ani:
Joburile de rahat pe care le ai la 20 de ani îți distrug sănătatea
Cum e să ai cancer la 20 de ani
Cum e să ai 20 și ceva de ani și să fii deja divorțat, în România