Povestea regizorului și a actriței răpiți ca să facă filme de propagandă-n Coreea de Nord

Unele povești se răspândesc pentru că sunt prea ciudate. Uite, de exemplu, povestea celebrei actrițe Choi Eun-hee și a cineastului Shin Sang-ok, care au fost răpiți în 1978, de agenții nord-coreeni ai infamului dictator Kim Jong-il. În Coreea e o poveste binecunoscută, subiect al cărții A Kim Jong-il Production, publicată în 2015, care a fost și mediatzată de NPR, la This American Life și de alte canale mass-media din întreaga lume. În momentul când au fost răpiți, Choi și Shin erau divorțați, iar Shin avea o relație cu o actriță mai tânără. Choi a fost răpită în timpul a ceea ce credea că e o călătorie de afaceri în Hong Kong. Dispariția ei a devenit știre de larg interes, iar când Shin s-a dus pe urmele ei, un coleg, care s-a dovedit a fi agent nord-coreean, l-a trădat. La Phenian, Kim Jong-il o ținea pe Choi într-un (relativ) confort, mereu lângă el, și făcea paradă cu ea pe la cocktailuri. Dar Shin, care a încercat să evadeze, a fost trimis în lagăr, torturat și „reeducat" timp de patru ani. Când cuplul s-a reîntâlnit, în cele din urmă, Kim și-a dezvăluit planul: voia ca cei doi să aducă faima Coreei de Nord în cinematografie, așa că le-a dat mână liberă să facă filmele pe care și le doriseră dintotdeauna.

Noul documentar The Lovers and the Despot, realizat de cineaștii Robert Cannan și Ross Adam, se concentrează pe interviurile cu Choi și pe casetele pe care cuplul le-a înregistrat în secret cu Kim Jong-il, în care Kim insinuează că au fost răpiți la ordinele lui și pune întrebări de genul: De ce apare mereu cineva plângând în filmele coreene. Pe casete apare și Shin, care discută evadarea. Dramatizarea poveștii e realizată atât prin reconstituiri pe peliculă granulată Super-8, cât și prin secvențe din filmele pe care cei doi chiar le-au făcut: opere de amploare, revoluționare, cum ar fi primul film nord-coreean din istorie despre o relație romantică de iubire. Cannan și Adam spun despre The Lovers and the Despot că e un film despre cum faci film și despre dilema de a obține ceea ce ți-ai dorit dintotdeauna – în afară de libertate. După aproape zece ani în captivitate, cuplul a reușit, în cele din urmă, să evadeze în 1986, în timpul unei călătorii la Viena, unde au reușit să obțină azil politic din partea Statelor Unite. Într-un final s-au mutat la Los Angeles, unde Shin a lucrat sub pseudonim la Hollywood, până la moartea sa din 2004.

Poveștile precum cea din The Lovers and the Despot vor fi întotdeauna bune de spart gheața pe la cocktailuri. Datele despre regimul lui Kim Jong-il nu par decât să sporească misterul. Filmul prezintă atât mizanscena amanților, cât și pe cea a despotului, deși e mai puțin izbutit când vine vorba să exploreze consecințele ciocnirii lor. Nu reușește întru totul să transforme ciudățenia petrecută într-o dramă despre cum i-a afectat asta pe Choi și pe Shin, cum le-a schimbat viețile, arta și dragostea.

Am vorbit de curând la telefon cu Cannan și cu Adam despre filmul lor, forța poveștilor și scenariul neplauzibil în care un dictator face pe Cupidon.

VICE: Personal, ce v-a atras la povestea asta?
Robert Cannan: E o poveste despre un regizor. Sigur, există povești demente și de la Hollywood, dar nu mai dădusem niciodată peste ceva chiar atât de bizar, care să se fi petrecut în lumea filmului. Și a mai fost și povestea asta faustiană despre tentație, când știi exact cât e de greu să faci film și mai ales să găsești finanțări pentru film. Mai ales dacă dai crezare ideii că Shin s-a dus de bună voie, la care noi am fost deschiși la început.

Povestea pe care-am auzit-o în Coreea părea să fi despre obsesia lui Kim Jong-il cu actrița, cu Choi – dar filmul pare să se concentreze mai mult pe Shin?
Cannan: Mă întreb dacă-i așa pentru că Choi, ca actriță, e și mai celebră decât Shin. Shin a fost și el foarte celebru, dar pentru că ea e actriță, aia e povestea pe care o știe toată lumea. E ca și cum ai spune Marilyn Monroe sau Elizabeth Taylor, știi tu, când au fost răpite și duse în altă țară. Deci poate de-aia? Noi am văzut-o mai degrabă ca pe o poveste despre trei personaje. Ce ne-a agățat inițial a fost chestia cu actrița și cu regizorul, dar ne-am dat seama destul de repede că [Shin] murise și că Choi e în viață, deci ea va spune povestea. Pentru noi a fost, de fapt, un triunghi despre cum s-au încurcat viețile acestor trei oameni.

Cum ați obținut înregistrările?
Ross Adam: Știam că există o mărturie înregistrată, dar, inițial, am știut de una singură. Abia după ce începusem producția după mult timp am reușit să obținem traduceri integrale ale celorlalte casete și abia atunci ne-am dat seama că mare parte din materialul cu Kim și Choi ținea uneori de aspecte triviale, producție și alte detalii, dar uneori și de aspecte foarte interesante ale personajului Kim Jong-il și de jocul pe care-l jucau Shin și Kim. Dar, mai important, în perioada aia am descoperit o înregistrare cu Shin, care șoptește în japoneză – pe ascuns, în timp ce e capturat în Coreea de Nord – și în care își spune toată povestea, de la început la sfârșit, inclusiv cu tot cu acest moment, în care cântărește dacă ar trebui să rămână sau să plece, dac-ar trebui să-l trădeze pe Kim Jong-il, care a devenit o parte esențială din poveste.

Pare că spuneți că o parte din ce v-a interesat a fost să aflați dacă el a jucat un rol voluntar și activ acolo.
Cannan: Clar exisă momente când îl auzi pe Shin pe bandă și pare un pic spălat pe creier sau în curs de a fi spălat pe creier, dar, în același timp, tipul era și foarte deștept și calculat. Revenind la ideea de joc, mai târziu el avea să susțină că ăsta a fost mereu planul lui, să se apropie de Kim ca să evadeze. Sigur că e o scuză bună și exact ce-ar zice, doar că pe Shin chiar puteai să-l crezi când îți spunea așa ceva. Deci ne e foarte greu să ne dăm seama exact de măsura în care Shin a participat voluntar, dincolo de faptul că și-a dorit, pur și simplu, să facă filme acolo.

În film clar nu pare să fie acolo de bună voie.
Adam: Ne-am dorit de la bun început să explorăm ideea de surse posibil necreditabile. Choi e actriță – putem să avem încredere în ea, oare ce vedem e un rol? Kim Jong-il e, desigur, dictator, propagandistul șef din Coreea de Nord – în el nu poți să ai deloc încredere. Iar Shin e maestrul povestitor, și-a construit toată cariera pe asta. Raportarea noastră a evoluat datorită înregistrărilor. Prezentăm materialul cât de obiectiv putem. [Spectatorii] trebuie să se hotărască singuri, dar înregistrarea în care Kim Jong-il pare că mărturisește, sau cel puțin insinuează că i-a adus acolo din motivele alea și i-a ținut prizonieri e destul de clară.

La începutul filmului, e prezentat un triunghi amoros foarte interesant, care, evident, nu poate fi continuat când Choi și Shin sunt prinși. Dar odată ce sunt reuniți, povestea pare să-i cedeze spațiu lui Kim Jong-il. Așa ați hotărât să schimbați punctul de interes sau v-ați bazat decizia mai degrabă pe informațiile pe care le aveați din interviuri?
Cannan: Din nou, a fost un echilibru delicat de atins, să spunem o poveste care e, cumva, în mai multe genuri, în sensul că voiam să facem un thriller, dar voiam și să avem firul ăsta romantic. Pentru noi, elementul ăsta de poveste de dragoste era prea tare ca să nu-l includem, faptul că relația lor s-a terminat foarte melodramatic, iar apoi au fost reuniți într-un fel foarte neobișnuit, de un dictator care făcea pe Cupidon. Dacă n-ar fi fost Kim Jong-il, e posibil să nu se fi împăcat niciodată, iar dacă Shin n-ar fi trecut prin toate experiențele alea îngrozitoare, într-un lagăr de concentrare, în încercarea de-a o găsi pe Choi, poate că ea nu i-ar fi iertat niciodată infidelitățile din trecut. Am vrut să avem un moment romantic când sunt reuniți, iar din punctul ăla, să se-ntoarcă înapoi unde erau, poate și mai puternici acum – o echipă excelentă de film. Am simțit că vrem ca acumularea de tensiune care duce la finalul filmului să funcționeze mai degrabă ca un thriller, pentru că e o secvență de evadare și, din punctul ăla, povestea devine una despre evadare.

Au existat reacții în Coreea la filmul vostru?
Cannan: Te referi și la Nord și la Sud?

Presupun că n-o să vadă nimeni în Coreea de Nord filmul ăsta, deci doar în Sud.
Cannan: În Coreea de Sud chiar îl lansăm cu o zi înainte de SUA și Marea Britanie, deci o să vedem atunci. Clar a provocat ceva agitație pe-acolo, pentru că e o poveste destul de controversată. Mulți încă pun la-ndoială povestea lui Shin. Cred că a apărut la știri în prime time pe toate marile posturi TV. Lucrurile au luat-o un pic razna pe-acolo.

Cu ce sperați să rămână lumea după film?
Adam: E un film despre povestitori. E un film care arată că povestitul chiar e o forță. De ce ar fi vrut Kim Jong-il să răpească un regizor, oricum? Da, poate că e el un tip foarte ciudat și aparte. [Dar povestea e și despre] felul în care filmul modelează inimile și mințile, fix despre ce e vorba și în cazul Coreei și al lui Kim Jong-il. În sensul ăsta, ilustrează importanța pe care-o poate avea filmul printr-un exemplu foarte ciudat. Dar am vrut și să arătăm un aspect al frumuseții sinistre a Coreei de Nord. Nu e doar un loc dement. Filmul se termină cu oameni care plâng și pe un ton foarte straniu. De ce plâng? În parte pentru că sunt supărați, are loc un fel de transfer. În parte pentru că sunt obligați. Imaginile astea au o forță pe care uneori cred că mass media occidentală o anulează – sunt mult prea predispuși să caricaturizeze Coreea de Nord și-atât. Sunt oameni adevărați și ei, chiar dacă joacă un rol.
Cannan: Era și foarte important pentru noi să punem imaginile astea la finalul filmului. Ultima imagine pe care-o vezi e cu Kim Jong-un. Am vrut ca lumea să-și dea seama că, deși sperăm că le-a plăcut povestea asta dementă, ciudată, care s-a petrecut în trecut, Coreea de Nord sigur nu s-a terminat. Oamenii încă îndură aceleași orori și acum ca și atunci, când s-a petrecut povestea noastră.

Și, cum a zis și Ross, puterea poveștilor. Cred că e o metodă bună să-ncercăm să înțelegem cum de-a avut Coreea de Nord așa de mult succes și cum a reușit să-și controleze populația atât de mult timp, atâția zeci de ani, pe parcursul a trei succesiuni dinastice din tată în fiu. Iar capacitatea asta, de a convinge oamenii să creadă în povești, poate să fie un lucru minunat în filme, în artă, în literatură, dar poate să fie și ceva îngrozitor de periculos și nu suntem nici noi, cu politica noastră din vest, chiar atât de departe de asta. Ai la ce să te gândești și povestea e relevantă și azi.

Ca cineaști occidentali care au făcut un film despre Coreea, cum diferă abordarea voastră asupra unui film în care spuneți o poveste care vă e mai puțin familiară, sau în care sunteți mai puțin investiți din punct de vedere cultural? Există vreo diferență de concepție sau de realizare?
Cannan: Poate. E posibil ca unii sud-coreeni care văd filmul să spună că n-am intrat în destule detalii despre politica Coreei de Sud din anii '70, în care Shin era implicat. Pentru ei e foarte important, pentru că face parte din istoria lor. Dar noi, deși ne-am gândit să intrăm mai în detaliu în partea aia din poveste, am decis că ar fi utilă doar pentru ei. Pentru oricine din afara Coreei de Sud, ar fi părut niște detalii conjuncturale. Am fi făcut un deserviciu restului poveștii, pe care-am încercat s-o ducem constant mai departe și să implicăm emoțional spectatorii. Cred că trebuie, pur și simplu, să te hotărăști care-i cea mai importantă parte din povestea pe care vrei s-o spui. Și așa, e inevitabil să nu lași pe-afară tot felul de chestii și de detalii din diverse părți ale poveștii – n-o să poți niciodată să mulțumești pe toată lumea.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre Coreea de Nord:
Ghidul VICE pentru Coreea de Nord - Partea 1
Am vorbit cu românul care a mers în Coreea de Nord ca să facă un film experimental
Coreea de Nord are doar 28 de site-uri