11 lucruri pe care le-am făcut în Japonia pentru că în România mi-ar fi total imposibil

Pentru marea majoritate a românilor Japonia înseamnă electronice de calitate, mașini fiabile, pește crud, orez, samurai și Sandy Bell.

Câțiva se gândesc la bomba atomică, la miracolul economic nipon și, desigur, la faptul că japonezii sunt niște dihănii care muncesc non-stop, au case mici cât un frigider și dorm cu schimbul.

Am fost în Japonia în 2007, 2015 și 2017. Pentru mine ca româncă, Japonia a fost o surpriză totală.
Este țara în care în 2007 toată populația avea telefoane mobile cu NFC, dar unde am descoperit, nu unul, ci trei computere 284 funcționale. În Japonia am văzut însă și cele mai strașnice grătare din lume, pe care se frig-ca-n spatele blocului în Fetești mațe de pui, ficat de porc și mușchi de vită.

Japonia este o șaormă cu de toate, de la samurai la roboți din inox, de la festivaluri de lanterne la parade cu samba, de la love hoteluri la gheișe, de la incredibile realizări ale unor ingineri vizionari, la sordide alei cu miros de urină unde aceeași ingineri vizionari vin să-și bea mințile după serviciu.

Nu sunt bună la topuri, este doar o înșiruire de lucruri, locuri pe care cred că un călător în Japonia ar trebui să le testeze.

Shinjuku, Ikebukuro, Harajuku, Shibuya, Tokyo Station plus alte câteva zeci de locuri unde te poți pierde pentru 200 de zile în malluri gigantice, înghițit de catralioane de magazine care par mereu să ofere discounturi. Mare grijă la aerul condiționat. E dat mereu pe anul 10 000 înaintea erei noastre, ultima glaciațiune. Și da, nu uitați să vă recuperați taxele. Japonia are un sistem care-ți returnează taxele dacă ai pașaportul la tine și astfel, de cele mai multe ori, poți să îți cumperi electronice, haine, cosmetice, orice, mai ieftin decât în țările de origine (mi-am luat laptop superieftin din Osaka).

Mâncarea de la curtea imperială a Japoniei, puțin spus mâncare, este artă pură, un soi de sculptură-pictură cu mâncare care combină textura și culorile ingredientelor cu paternurile și modelul fiecărei farfuriuțe, platouaș, ceșcuțe în care sunt servite numeroasele feluri. Este scump, da, dar nu obscen de scump, sunt restaurante în București mai scumpe.

Băi termale, deci apă fierbinte care te destinde și te trimite la culcare. Sunt segregate, bărbați, femei. Toată lumea este la cucul/păsărica goală. Onsenul furnizează șampoane, cremuțe, emulsii din genunchi de râmă și ureche de pește. Aici ai ocazia să vezi cât de mult țin la curățenie japonezii și cum se freacă ei de zor, centimetru cu centimetru de piele.

Ceea ce brusc îți explică de ce, în ciuda temperaturii de 33 de grade, real feel 42, nimeni nu miroase a transpirație și de ce în restaurantele unde ești pus să te descalți (probabil cam 40% din cele în care am intrat eu în Japonia) nu miroase a vestiar, deși cetățenii ăia au stat încălțați cel puțin 12 ore.

În sud, la Beppu, există perversiunea numită onsen cu nisip. Ești îngropat pentru 15 minute în nisip fierbinte și umed. E sinistru, nu poți să îți miști mâinile, transpirația îți curge pe frunte, vrei să te scarpini, dar canci. Dar când ieși, ai două kile mai puțin. Apa evaporată prin toți porișorii.

De încercat cât mai multe feluri de sake - în barurile cu adevărat tradiționale - acesta se servește în pahare de sticlă care sunt vârâte în niște cuburi de lemn. Se pune sake în pahar, se revarsă sake din pahar în cutia de lemn, chelnerul continuă să toarne până se umple cutia. Trebuie să te apleci și să sorbi hotărât și abia după să scoți paharul din cutiuță. Treabă complexă.

La izakaya au gustărici, nu te lasă să bei pe stomacul gol. Poți să alegi dintre salată de caracatiță cu wasabi, yakitori-frigărui de diverse organe și cărnuri de păsări, pești și animale, carne crudă de cal, salată de iarbă de mare, melci la grătar, stridii cât scrumiera de la director de întreprindere de pe vremea lui Ceașcă.

Se bea hotărât, se fumează în prostie - da, înăuntru. Nu se fumează pe stradă decât în locurile desemnate. Pam-pam.

Sunt o tonă în lunile de vară, fiecare cartier are dansatori, toboșari, lanterne, artificii, yukate, evantaie, felinare puse pe apă. Se sărbătoresc de la ziua muntelui (pe bune, anul ăsta a fost declarată ziua muntelui pe 11 august, tot weekendul a fost nebunie, japonezu cu mic cu mare a luat cu asalt versanții, ca să se împrietenească mai bine cu natura) până la ziua morților, de la samba la victoriile militare de acum 500 de ani asupra dușmanilor.

Se cântă, se mănâncă street-food, frigărui și găluște umplute cu bucăți de caracatiță, înghețată de ceai verde și bomboane de fasole roșie. Dar mai cu seamă se bea cu disperare. La matsuriurile de cartier sunt carnavaluri, concursuri de costume la care participă tot poporul, de la primar la nebunul satului. La Sapporo a câștigat - total nemeritat - o gașcă de hoaște îmbrăcate în gheișe când aveam extraordinara prezență a unui extraterestru cu umbrelă în formă de farfurie zburătoare. Huo!!!

Nu au nimic din ceea ce știi din basmele medievale europene. Sunt niște torturi de nuntă destul de insipide. Multe din ele sunt refăcute pentru că au fost bombardate în WWII. Dar în jurul lor cresc parcuri minunate și povești cu strigoi care au inspirat filmul Ring, da, da, ăla cu fetița cu părul acoperindu-i fața care iese din televizor și te căsăpește după ce vezi caseta video x.

Shiatsu sau reflexo sau masaj facial sau masaj cu bețe (de fapt maseurul se sprijină în niște bețe de bambus și te calcă în picioare îndrăcit). Trebuie să încerci. După ce mergi câțiva kilometri buni, nimic nu te face om din nou ca un masaj bun.

Acum doi ani erau pisicile, maimuțele și câinii. Acum zece ani, habar nu am dacă era moda cafenelelor cu animale. Dar îmi amintesc că am văzut la Harajuku un nene care își scosese broasca țestoasă enormă la plimbare. În lesă. La cafenelele ăstea vii și te joci cu ariciu, îl mângâi, îi dai să mănânce mere. Cu bufnița nu știu ce se întâmplă. Mă gândesc ce afacere ar putea să facă doamna Nina, să deschidă împreună cu Ion Iliescu un bar de cucuvele în Primăverii. Ar rupe.

Trenurile de mare viteză ale Japoniei sunt curate, cu toalete de hotel de lux, hârtie, săpun, scobitori și bețișoare de urechi, cu stewardese care vând de la mâncărică la rampe pe care să le folosească micul pechinez bătrân care nu mai poate să sară în pat sau șepci de golf cu păr artificial în vârful capului.

Shinkansenul te duce în două ore la Osaka unde poți să te rătăcești într-un labirint gigant de shopping, în altul de cârciumi sau poți să mergi la onsenul uriaș deschis non-stop, cu două nivele ocupate alternativ de bărbați și de femei, unul cu tematică europeană, altul pe Asia. Nu există nimic mai spectaculos decât să scoți sakele din tine într-o baie fierbinte la 4 dimineața.

În primă fază m-am ținut tare că era plin de gaijin, dar am cedat și bine am făcut. Roboții dansează pe Michael Jackson, Lolite manga își arată chiloții călare pe rechini roboți care halesc dușmanul, alte Lolite dar îmbrăcate în negru și cu cizme lungi până la buci, se bate la tobe drăcește, se vinde bere, se urlă și se cântă la chitară spânzurați de cabluri, ca în Mad Max. Ieși râzând ca boul cât de demenți sunt japonezii.

Japonezii sunt principala atracție. Sunt curioși ca animăluțele pădurii, de unde ești, ce faci aici, femeile și cei mai în vârstă își exersează limba engleză cu tine. Îți dau de băut, se bucura ca niște copii când le spui că îți place țara lor și cultura lor. Știu toți de Nadia Comăneci și mai puțin de bampaia Dracula și de Ceaușescu.

Dacă nu ai ști cruzimile pe care le-au făcut în timpul celui de-al doilea război mondial și înainte, în China, i-ai lua acasă să-ți facă și ție o autostradă, un trenuleț și un grătar de vacă cumsecade.

Generalul MacArthur spunea despre japonezi că sunt un popor de copii de 12 ani. Poate de aceea are toată curiozitatea, dar și cruzimea copilului.

PS: Și neoanele frăție, neoanele. Nimic nu te pregătește pentru Shinjuku by night. De ori câte ori ai vedea Blade Runner sau orice distopie plasată undeva într-un viitor tehno-punk, geaba. Când dai cu ochii de revărsarea de lumină, muzică, semne, culori, amețești. Așa arată viitorul îți spui și te gândești cu panică la ecranul de pe Obor al doamnei Firea.